24 august.
Încă o săptămână în care n-am notat aici nimic. Relația mea cu timpul e, ca pentru toți oamenii dintotdeauna, proastă. Omul & timpul sunt animale în mod natural inamice. Se tot devoră reciproc de la începutul istoriei – &, până acum, n-au reușit nici unul să îl extermine definitiv pe celălalt.
Suntem la mare, la Neptun, ajunși aici de câteva zile infinite. Stau zilele pe plajă, întins pe șezlong, bine umbrit de micul acoperiș de stuf, & încerc (în cel mai literal mod) să ucid timpul. Ca întotdeauna, frumusețea e cea mai bună unealtă pentru asasinat timpul: simt că sunt aproape să-l suprim atunci când îi privesc pe Cami & Sebastian hârjonindu-se în mare – sau când paginile din romanele pe care le citesc se întâmplă să strălucească & să foșnească precum o mare orbitoare de celuloză. Cel mai eficient a ucis timpul în zilele astea Despre Grace al lui Anthony Doerr (unul dintre favoriții mei din proza americană recentă); am mai citit și un Kazantzakis, și o carte despre Lampedusa, am verificat câteva lucruri în poezia lui Celan. M-am uitat la filme cu împușcături, noaptea, în camera de hotel. Am ascultat ceva rock, cum ziceam (Pinholes, Byron, Alternosfera, Alex and The Fat Penguins – ascultați toți într-un concert la Tuzla, am și acum brățara de intrare la încheietură; am scris despre Pinholes pe Facebook, nu mai auzisem de ei & îmi plăcuseră teribil, apoi am văzut o inimioară & o cerere de prietenie de la ei. M-a bucurat tare mult. Facebookul poate face și asta: strânge la un loc pe cei care cred că frumusețea există.), am ascultat pe repeat, în buclă obsesivă, Insan Insan al lui Fazil Say & Holm a lui Emel Mathlouti. N-a diferit cu nimic, niciodată nu diferă.
Nu mă pricep absolut deloc la vacanțe. Nici la proiectarea lor, nici la planificarea lor. Am mers întotdeauna în ele improvizând pe ultima sută de metri. Uneori nu știam dimineața unde vom dormi seara, cum a fost în vacanța de acum doi sau trei ani, când am plecat cu mașina din Croația (din Zadar) până în Toscana, încheind în Milano – fără să avem habar, cum ziceam, care e traseul & unde vom dormi & cât vom sta. Îmi aduc aminte excesiv de multă lumină de acolo – și câteva cantități de frumusețe care fac ca specia asta a noastră să fi meritat să existe.
E mai obositor așa, bineînțeles – dar, cumva ciudat, abia în jurul acestor mo mente memoria își secretează timpul ei de mătase aurită. În plus, se poate scrie excelent și la mare, și prin hoteluri, și pe drumuri. De fapt, uneori chiar ajută, parcă scrisul capătă un surplus de viteză. Poate și fiindcă e nevoit să se miște printre timpuri de densități diferite.
Tot așa, din improvizație în improvizație, am ajuns și aici, la mare, pe litoralul românesc, unde n-am mai fost de secole. N-am fi ajuns probabil nici anul ăsta, dacă n-ar fi fost pandemia cu toate constrângerile ei. Și dacă n-aș fi avut piciorul în ghips. Cumva, din toate constrângerile astea a ieșit exact timpul de mătase despre care vorbeam mai sus. Vorba lui Goethe – „în constrângere se arată maestrul”. Nu-mi dau prea bine seama ce e timpul liber. M-am simțit mereu într-un timp impus, tempo imposto, cu vorba lui Dante – pe care, dacă tot e impus, îl pot folosi după cum vreau eu, pentru a-l schimba în ce vreau eu. Suntem viermi care secretă nemurire, spune un personaj al lui Kazantzakis; n-aș fi atât de grandilocvent, aș zice că suntem viermi care secretă timp – și, așa cum diverșii viermi au secreții diferite, și noi secretăm genuri diferite de timp: unii fac timp-mătase, alții timp-otravă etc. Eu am încercat mereu să secretez timp-frumusețe – folosind ca materie primă timpul impus. Nu-mi dau seama prea bine dacă timpul-frumusețe e liber – sau e, dimpotrivă, încă și mai constrângător decât timpul impus.
De fapt, ce s-a schimbat odată cu pandemia e chiar timpul însuși. Ne-am trezit deodată cu toții captivi în timpul impus de care vorbea Dante – iar creierele noastre au trebuit, la rândul lor, să învețe să-l metabolizeze. De aici dificultatea extraordinară cu care s-a mișcat prin timp planeta în ultimul an: deși a făcut doar o rotație completă în jurul soarelui, senzația aproape obiectivă e că a traversat mari deșerturi de timp. Din care încă n-am ieșit. Exact așa mă simt: ca un rătăcit prin dune de timp, orbit de praful lui care zgârie într-un mod nou retina & creierul. Ceea ce face atât de complicat și scrisul, ca precipitat al timpului. Dar sunt o ființă destul de simplă, pot scrie oricând & oricum; sigur că prefer să scriu cu timp normal, dacă e posibil, cu cafea, dacă e posibil, sigur că prefer să fie liniște în casă, dacă e posibil. Dar pot scrie și când lucrurile din jur sunt imposibile.
Notez toate astea în camera de hotel, cu Sebastian & Cami respirând adormiți lângă mine, & timpul din jur e o mătase aurie.
27 august.
Am plecat de la mare, după 10 zile de răsfăț înfășurați în lumina ei de mătase aurie. (În lumina ei care e, de fapt, timp.) (Marea e timp.) Suntem acum în Ungaria, într-un sătuc numit Rózsaszentmárton, într-o casă închiriată împreună cu Baronii & Ștefanii; ne vom petrece aici ultimele zile de vacanță, înainte de a reintra în ceea ce numim, în lipsă de un termen mai bun, realitate. Cami a condus un număr enorm de ore până aici, eu am stat în față, cu piciorul ghipsat chircit când dureros, când amorțit. M-am purtat neatent cu corpul meu, mai neatent în orice caz decât cu poezia. „E doar corp”, am spus de atâtea ori, cu stupidă aroganță. (Nu căzusem încă peste pasajul ăla din Plotin care precizează, asertiv & plat & exact ca o ecuație esențială: „corpul e înăuntru.”) Iar corpul m-a pedepsit, m-a învățat că a fost o obrăznicie să îl vreau transparent. Corpul, cum spunea Gheorghe Crăciun, știe mai mult – & m-a învățat că e nevoie și de el pentru poezie.
Într-un fel, modernitatea poate fi citită și ca o intrare a corpului în literatură. Chestiune grea – cum s-a văzut de atâtea ori, corpul rezistă greu literaturii. Și, într-un fel pe care nu-l înțeleg prea bine, ne bucură mai ales corpurile care cedează repede. Cititorul iubește morții tineri ai literaturii; ne plac cei pe care literatura i-a ucis de fragezi.
Convers, vedem adesea în cei care au supraviețuit până la bătrâneți adânci ceva aproape scandalos; ca și cum supraviețuirea în literatură ar fi o formă de impostură.
Când vezi câtă frumusețe există în textele poeților care au reușit chiar asta: adică să fie poeți, e limpede că pentru ei toate au fost spre priință, că toate au priit frumuseții lor. Toate, fără deosebire: cele ce i-au bucurat & cele i-au rănit; cele ce i-au construit & cele ce i-au distrus. E ceva admirabil în această frumusețe – care se construiește din toate materiile & stările umanului, no matter what, dându-i omului certitudinea că toate ale lui contează. Și, în egală măsură, e ceva înfricoșător.
Tocmai de asta nu mă simt în siguranță, nu m-am simțit de fapt niciodată în siguranță în poezie. Dar nici nu am cerut vreodată poeziei siguranță – ea nu e un serviciu de asigurări, nici firmă de securitate. E pur și simplu un furnizor de frumusețe – iar frumusețea e grea. În două sensuri: primo, se construiește greu; secundo, e greu de dus. Nu doar de către poetul-care-scrie-poezie; ci și de către poetul-care-citește-poezie. Fiindcă, din punctul meu de vedere, și cititorul de poezie e poet – fiindcă și el participă, cu egală fervoare ca poetul, la frumusețea asta admirabilă & înfricoșătoare. Pe care, poeți & cititori, o construim & o locuim împreună.
Nu simt că m-ar fi inițiat în vreun fel poezia. Nu mă simt mai deștept decât acum 20 sau 25 de ani, când scriam primele poeme cât de cât plauzibile. Ba poate chiar dimpotrivă: adolescentul ăla care scria primele poeme știa fără îndoială mai multe decât mine. Și cerea mai multe de la poezie, de asemenea.
Singurul meu avantaj față de acel adolescent e că eu știu că frumusețea e uneori mai înfricoșătoare decât își imagina el. Tocmai de asta nu încetez să încerc să devin acel adolescent care am fost. Dar, altfel, n-am nici un plan de evadare – nici înapoi înspre adolescență, nici înainte, spre orice o mai fi. Mi-am construit, de două decenii, micul adăpost de frumusețe tocmai ca să nu fiu nevoit să mai ies din el. Când voi putea trage ultima lespede peste el, ca pe un capac de sicriu, voi fi fericit: în sfârșit, nu voi mai pleca de aici.
28 august.
Narcisism, fără dubiu. Ce altceva poate să însemne când cauți mereu alte instrumente pentru a vorbi despre tine? Ce altceva poate să însemne convingerea că poți construi frumusețe cu chestiuni care țin de biograficul tău – adică, în fond, cu tine însuți? Ceea ce echivalează, bineînțeles, cu a crede că frumusețea e un gen al biograficului. Nu poate exista credință mai narcisică decât asta. Și, fără dubiu, e formă de narcisism pe care (în destule feluri) literatura o penalizează. (În sensul cât se poate de precis al unui cod penal al frumuseții.)
Noi am venit aici, la Rózsaszentmárton, de la Neptun; Baronii au venit de la Nürnberg, au făcut o vizită și la Dachau, de unde Dumitra mi-a adus în dar o cartolină pe care e imprimată o frază a lui Kafka, cu scrisul lui de mână, vreau să zic. E unul dintre aforismele de la Zürau, scrise între septembrie 1917 & aprilie 1918. E cel care începe cu Der wahre Weg; l-aș putea traduce așa: „Adevăratul drum merge pe o frânghie care nu e întinsă undeva la înălțime, ci pusă direct pe pământ. Ea pare făcută mai degrabă ca să împiedice decât ca să se calce pe ea”. Mi s-a strâns stomacul citind-o: Kafka, evident, a scris fraza asta exact în vreme ce se împiedica. (Kafka: sau despre viață ca eternă împiedicare.) (Mai puțin metaforic & mai precis decât eterna reîntoarcere a lui Nietzsche.) (Nietzsche: antonimul perfect al lui Kafka.) Mi s-a strâns stomacul și mai tare atunci când m-am gândit că fraza asta fusese imprimată de cineva pe o cartolină pentru a fi vândută în muzeul lagărului de la Dachau. Și, în fine, mi s-a strâns și mai tare stomacul atunci când am observat că stiloul lui Kafka se împiedicase, în vreme ce scria fraza, exact la verbul stolpern, a se împiedica – l-ul e tăiat, pare aproape un t, se emoționase în vreme ce îl scria, sau poate se speriase. Sau poate i se strânsese stomacul – cum se întâmplă de fiecare dată când îți dai seama cât de obiectiv periculoasă e literatura. Care pare făcută mai degrabă să te împiedice decât ca să fie scrisă.
