Mihai Mihăescu – între actorie, regie și producție de film

Doctor în Cinematografie şi Media (titlu obținut în 1999 la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București), scenarist, regizor, producător, scriitor, prezentator, redactor, Mihai Mihăescu s-a născut la 17 noiembrie 1954 în satul Ciorăști, raionul Nisporeni, Republica Moldova. După absolvirea școlii generale, a avut nevoie de câțiva ani pentru a înțelege că domeniul artistic i se potrivește cel mai bine. Astfel, în 1975, hotărăște să se înscrie la Facultatea de Teatru a Institutului de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chișinău, secția regie, după o activitate ca muncitor calificat la câteva Fabrici din Chișinău. În anul trei de facultate, se angajează ca prezentator la Radiodifuziunea de Stat a Republicii Moldova, perioadă în care este solicitat frecvent și ca actor în diverse producții radiofonice și televizate. În 1979, își susține licența ca regizor de teatru, însă, fiind foarte atras de cinematografie, lucrează o perioadă ca asistent de regie la Studioul „Moldovafilm”.

Mai târziu însă apare o oportunitate să se angajeze la Teatrul Muzical Dramatic „A. S. Pușkin” din Chișinău, unde timp de câțiva ani este asistent de regie, însă din 1987 se reorientează spre cinematografie și se angajează ca director al Departamentului Tineret la Uniunea Cineaștilor din Republica Moldova, la invitația cunoscutului regizor de film Emil Loteanu, care, peste doar doi ani, în 1989, îi coordonează din punct de vedere artistic debutul în regie de film cu scurtmetrajul „Adio, viață de holtei”, adaptare după povestirea „Roman de dragoste”, de Nicolae Esinencu. În paralel activează și ca profesor de „arta actorului” la Liceul № 62 din Chișinău (1988-1990).

În 1987, își face debutul în proză, publicând în revista „Literatura și Arta”, condusă de Nicolae Dabija, povestirea „Filea de la Țânțăreni”, care ulterior va completa volumul „Dintre sute de catarge”, ediție coordonată de Vasile Gârneț. În următorii ani, va publica povestiri, articole de film și teatru în diverse reviste din Chișinău, printre care „Moldova”, „Lanterna Magică”, „Făclia”, „Columna”.

În 1990, la invitația Uniunii Cineaștilor din România, pleacă în capitala României, unde va efectua un stagiu de regie film la studioul de filme artistice București. În vara lui 1991, revine la Chișinău pentru a filma lungmetrajul „Păcatul”, după povestirile „Păcat boieresc” și „Hoțul”, de Mihail Sadoveanu, iar în următoarea perioadă montează la Radioul Public din Chișinău, ca regizor, spectacolele radiofonice, „Îngrijitorul”, de Harold Pinter, „Toiagul păstoriei”, de Ion Druță, și „Teatrul etnofolcloric”, după un scenariu propriu. Din 1992, Mihai Mihăescu este membru al Uniunii Cineaştilor din România.

În 1994, se înscrie la Facultatea de Film a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L.Caragiale” din București, unde își dă doctoratul la specialitatea „Teoria și Estetica Filmului”, sub coordonarea profesorilor Florian Potra, Manuela Cernat și George Littera.

Din 1996 până în 2007, este redactor la Arhiva Națională de Filme din București, iar din 2006 începe să activeze ca Profesor de Arta Actorului de Film la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, fiind invitat de cunoscutul actor de teatru și film Emil Coșeru, care conducea în acea perioadă Departamentul Teatru. A mai predat aici cursuri de Estetica Filmului și Istoria Artei Cinematografice. În 2020, decide să își încheie activitatea ca profesor de film la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași din dorința de a avea mai mult timp liber pentru proiectele sale literare și cinematografice.

Pentru că am dorit să aflu mai multe despre parcursul și evoluția profesională a regizorului Mihai Mihăescu, i-am propus să realizăm interviul redat în continuare. Îi mulțumesc pe această cale pentru deschiderea cu care a răspuns.

Interviu cu regizorul Mihai Mihăescu

Cosmina Marcela Oltean: Care sunt persoanele și experiențele din studenție care v-au marcat cursul carierei? Poate un profesor anume sau o personalitate întâlnită…

Mihai Mihăescu: La Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu” din Chișinău, unde am studiat regie de teatru și actorie, cel puțin la nivelul promoției mele, se practica metoda rotației profesorilor la specialitate, în mod deosebit la orele de actorie, urmărindu-se evitarea preluării automate de la un singur profesor a tehnicilor de joc. În situația în care lucram cu mai mulți profesori, șansa conturării propriei identități artistice era mai mare. Așa încât nu aș putea spune că un anumit profesor a avut o influență mai consistentă decât ceilalți asupra formării mele profesionale. În mod special eram preocupat de cinematografie, astfel că erau zile când, împreună cu alți colegi, alergam de la un cinematograf la altul ca să vedem mai multe filme în aceeași zi sau stăteam în Biblioteca Națională, unde citeam tot felul de cărți despre film.

CMO: Când ați descoperit pasiunea pentru film, vine din familie?

MM: Părinții mei au fost oameni simpli de la țară și, în mod firesc, copilăria mi-am trăit-o din plin pe dealurile și prin pădurile din jur, prin râpile ce șerpuiau prin centrul satului, unde ne ascundeam când ne jucam de-a v-ați ascunselea, fie pe imaș împreună cu animalele domestice de care aveam grijă. Mai târziu, când mă făcusem mai măricel, prinsesem gustul poveștilor literare, pe care le găseam în cărțile de la biblioteca din sat. Acea perioadă a fost destul de benefică în ceea ce privește dezvoltarea imaginației mele, căci poveștile din cărțile citite le vedeam în imaginația mea ca pe niște filme. Așadar peisajele acelea frumoase, fauna caracterelor oamenilor din sat, foarte diversă, dar și impresiile puternice exercitate de poveștile literare, au sădit, cu siguranță, în sufletul meu, dorința, care s-a conturat mult mai bine după terminarea liceului, de a îmbrățișa domeniul artistic.

O influență în acest sens au avut-o de asemenea atât televiziunea, cât și radioul. Îmi amintesc, că îmi plăceau spectacolele radiofonice. Și deoarece aparatul de radio atârna sus pe perete, trebuia să urc pe un scaun și să stau cu urechea mai aproape, ca să pot simți orice mișcare, orice vibrație a vocii personajului/ personajelor. De asemenea, era o sărbătoare pentru mine să pot vedea filme la Televiziunea Română, atât românești, cât și străine, evident cu subtitluri. Încă de pe atunci am învățat să citesc foarte repede în limba română, după subtitlurile acelor filme, astfel încât să pot să urmăresc acțiunea ce se derula în fața mea.

Din primul film, pe care l-am văzut la șase ani în sala de proiecție din sat, țin minte o singură imagine: Un bărbat s-a aruncat de pe mal într-un lac, dispărând sub linia de jos a cadrului. Eram bulversat de-a binelea, neînțelegând unde a dispărut omul acela? Pentru că nu îl vedeam sub ecran. Ca să fiu din nou copleșit când a reapărut. De unde?! Tot de sub linia de jos a cadrului. Adică din neunde. Acel moment magic cu siguranță m-a marcat pentru totdeauna. Cu timpul, am conștientizat cât de important este să știi să redai o poveste, prin care să exprimi o lume, un univers, între cele patru linii, două orizontale și încă două verticale, care alcătuiesc ecranul cinematografului.

CMO: Care au fost primele dvs. modele (actori, regizori) din istoria cinematografiei?

MM: Of. Întrebare grea. Pentru că au fost mai mulți. Printre regizori au fost Stanley Kubrick și Franco Zeffirelli cu ale lor, „Spartacus” și „Romeo și Julieta”, a fost de asemenea Andrei Tarkovski, cu „Oglinda” și „Călăuza”, a fost și Emil Loteanu, cu „Poenile roșii”, „Lăutarii” și „O dramă la vânătoare”, a fost și Michelangelo Antonioni, cu „Profesiune: Reporter”, sau Federico Fellini, cu „Amarcord”, „E la Nave Va”, Luchino Visconti, cu „La Dolce Vita”, James Cameron, cu „Titanic”, Steven Spielberg, cu „Lista lui Schindler”, dar și alții… Ar fi o listă mai mare desigur cu regizori și filme care au contribuit la desăvârșirea mea profesională.

Actorii? Of actorii. Au fost de asemenea mai mulți, foarte mulți, cei pe care i-am admirat în diverse roluri. Kirk Douglas, fiul său Michael Douglas, Jack Nicholson, Tom Cruise, Nicole Kidman, Leonardo di Caprio, Alain Delon, Gerard Depardieu, Juliette Binoche, Mélanie Laurent, Marcello Mastroianni, Ornella Muti, Anatoly Solonitsyn, Mihai Volontir, Grigore Grigoriu, Victor-Soțchi Voinicescu, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc și atâția alții.

CMO: Cum ați defini dvs. această artă?

MM: Aș numi-o tot Film, Cinema, citește Magie, Miracol. Aș mai putea invoca aici comparația lui Andrei Tarkovski: Filmul este pictură în mișcare.

CMO: Vă rog să enumerați cele mai notabile realizări ale dvs. în domeniu.

MM: Ar fi, desigur, cele două lungmetraje, „Păcatul” (1992), adaptare după povestirile „Păcat boieresc” și „Hoțul”, de Mihail Sadoveanu și „Fata cu ochii verzi” (2015), adaptare după romanul „Gaudeamus”, de Mircea Eliade. De asemenea, documentarul istoric, „Tu cea mai sfântă dintre toate” (2002), o radiografie a Basarabiei de la începuturi și până în actualitate realizată cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei din România. Filmul „Păcatul” a obținut premiul Primăriei Cluj-Napoca cu ocazia participării la Festivalul Internațional „Lucian Blaga” în 1992. La filmul „Fata cu ochii verzi” am fost și producător din partea Asociației Alternative Film Studio, pe care o conduc. Este o producție realizată la Iași, cu tineri actori, majoritatea studenți ai secției de actorie a Universității de Arte „George Enescu”, unde eram și profesor de Arta Actorului de Film. Filmările s-au desfășurat atât în urbea Moldovei, cât și la Mănăstirea Hadâmbu, dar și în portul din Constanța, pe un vapor, apoi în Roma, Italia, unde personajul principal face o vizită pentru a se întâlni cu Giovanni Papini, autorul cărții „Un Uomo Finito”.

În general, țin la toate filmele pe care le-am făcut, deoarece dincolo de faptul că au fost difuzate în cinematografe, la televiziuni sau au participat la festivaluri de film, ele sunt pentru mine importante exerciții profesionale, experiențe foarte necesare, în situația în care sunt implicate mai multe persoane, actori, directori de imagine, compozitori, scenografi, etc., cu care trebuie să interacționez profesional, proces în care putem învăța multe unul de la celălalt.

CMO: Cum a fost în cazul dvs. trecerea de la actorie spre regie și apoi la producția de film?

MM: Îmi doream să le fac pe ambele în paralel, actorie și regie, dar lucrurile nu s-au potrivit foarte bine în acest sens. La început am avut o experiență ca actor, reușind să particip în spectacole de teatru, televiziune și radio, dar și în diverse emisiuni cu caracter artistic, unde era nevoie de actori, până când a apărut o ocazie să colaborez cu regizorul Emil Loteanu, care mi-a propus să conduc Departamentul Tineret la Uniunea Cineaștilor din Chișinău, știind că îmi doream să fac regie de film. Într-adevăr, peste doar doi ani, în 1989, Emil Loteanu a fost cel care m-a ghidat la debutul meu în film cu scurtmetrajul, „Adio, viață de holtei”.

În ceea ce privește producția de film, a fost mai curând o necesitate care a intervenit odată cu experiența mea de profesor de film la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. Filmele pe care le făceam cu studenții aveau nevoie să fie produse de o persoană juridică, adică să aibă un producător, așa încât am înființat Asociația Alternative Film Studio, prin intermediul căreia am avut inclusiv această calitate de producător.

CMO: Scrieți și piese de teatru?

MM: Nu scriu piese de teatru. Sunt scenarist și regizor, mai nou și producător. Mai fac și literatură. Ca autor de proză am debutat în 1987, cu doi ani înainte de a mă lansa ca regizor de film. În general, nu fac teatru, deși mi-ar plăcea. Am montat pe vremuri câteva spectacole. Unul la Casa Actorului din Chișinău (1984), în care am fost și actor. Era un spectacol de poezie și muzică cu care am obținut premiul pentru cel mai bun scenariu. Am mai montat trei spectacole radiofonice la Radiodifuziunea Publică din Chișinău: „Îngrijitorul”, de Harold Pinter, „Toiagul Păstoriei”, de Ion Druță, și „Teatrul Etnofolcloric”, după un scenariu propriu.

CMO: În decursul carierei cu siguranță ați cunoscut, interacționat și lucrat împreună cu multe alte personalități din cultura românească. Numiți câteva astfel de întâlniri pe care le considerați de referință pentru dvs. și vorbiți despre lecțiile de viață și de artă pe care le-ați dobândit astfel. O astfel de întâlnire știu că a fost, de pildă, cu Grigore Vieru. Vă rog sa detaliați.

MM: Când a apărut filmul „Păcatul”, în 1992, Grigore Vieru a publicat un articol în revista „Orizontul”, care ulterior s-a numit, „Columna”, în care a scris, printre altele, că „Păcatul” este „primul film integral românesc realizat la Chișinău”. Cu siguranță a luat în considerare toate elementele filmului, care l-au făcut să susțină această idee. Filmul este o coproducție „Phoenix-M” (Moldovafilm) – „Cinerom” București, după un scriitor român, Mihail Sadoveanu, cu actori români, de pe ambele maluri ale Prutului, filmat în limba română și sonorizat cu actori de la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, cu generice în limba română. Cooptasem și o actriță de la Teatrul Rus „A. I. Cehov” din Chișinău, care însă a învățat textul și l-a vorbit la filmare în limba română. Filmele făcute în perioada sovietică la studioul „Moldovafilm” erau filmate de regulă în limba rusă, actorii fiind atât din Chișinău, cât și din Moscova, fie Leningrad (Sankt Petersburg), apoi erau dublate în limba română pentru Televiziunea Publică. Erau și cazuri când actorii își jucau rolurile, fie în română, fie în rusă, în funcție de apartenența lingvistică, apoi filmele se dublau, cum am spus mai sus, în română și în rusă. În străinătate însă, toate filmele din URSS erau difuzate în limba rusă.

La filmul „Păcatul” am colaborat cu doi actori excelenți, Remus Mărgineanu, de la Teatrul Național din Craiova, și Ovidiu Ghiniță, de la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad. A fost o deosebită plăcere să lucrez cu Remus Mărgineanu, care avea deja o experiență bogată ca actor de film. Venea la filmări foarte bine pregătit, cu textul lucrat la nuanțe, asumat, altfel spus un actor foarte organizat și responsabil. E mult mai ușor pentru noi, regizorii, să lucrăm cu acest tip de actor, deoarece la filmare nu este timp de prea multe repetiții. Filmarea se programează pe ore, mai ales că totul înseamnă costuri. Repetițiile trebuie făcute până la filmare, când se clarifică toate detaliile legate de rol, ca să nu apară probleme pe platou. Aici se pun doar accentele necesare, din punct de vedere tehnic, știindu-se că actorul vine la treabă cu partitura bine făcută. Desigur că apar, spontan, momente de inspirație, de improvizație, care sunt benefice, acestea vin să dea culoare, puls, senzația de „aici” și „acum”. Ceea ce nu înseamnă, în niciun caz, că actorul nu trebuie să vină la filmări cu partitura bine lucrată. Din contră.

M-a bucurat de asemenea colaborarea cu Ovidiu Ghiniță, un împătimit de film, care venise cu câteva zile mai devreme, deoarece voia foarte mult să filmeze. Avea și el o experiență notabilă, participând în mai multe filme, printre care și „Cei, care plătesc cu viața”, al lui Șerban Marinescu. A insistat să filmeze o secvență în care trebuia să plutească pe apa unui râu, temperatura fiind încă rece. Cred că eram pe la jumătatea lunii mai. În general, îmi protejez actorii la filmări, însă Ovidiu Ghiniță nu s-a lăsat convins, așa că a trebuit să-l las să intre în apa rece și să filmăm. La montaj însă, această secvență a fost eliminată din considerente tehnice. Noi, cei care facem film, știm că nu tot ce se filmează va rămâne în film, așa încât ne asumăm aceste pierderi.

De asemenea, nu-mi place să aglomerez platoul cu tot felul de obiecte, accesorii, deseori inutile. La filmul „Păcatul”, am renunțat la acele șine (travelling), la automacara și la atâtea altele. Am obținut același efect găsind alte posibilități de filmare, care nu presupuneau costurile pe care le-aș fi avut dacă aș fi mers pe varianta clasică. De exemplu, pentru o filmare din unghi de sus, ne-am urcat într-un copac și am filmat o parte a secvenței, care se desfășura într-o curte. Sau pentru filmări de tip travelling lateral, sau circular, ne-am urcat într-o barcă (secvența se desfășura în niște bălți), care era împinsă de un muncitor. Astfel că, Ministrul Culturii de la Chișinău, din acea perioadă, domnul Ion Ungureanu, el însuși actor de teatru și film, dar și regizor, a spus despre Vlad Ciurea că a renăscut ca director de imagine odată cu filmul Păcatul”. Până atunci, Vlad Ciurea, un excelent operator, filmase cu ceilalți regizori în manieră clasică.

Cu poetul Grigore Vieru m-am reîntâlnit pentru o nouă colaborare la filmul „Tu, cea mai sfântă dintre toate”. Domnia sa a filmat cu noi în Parcul Cișmigiu. În acea perioadă (2002), se afla mai mult la București. La acest film am avut onoarea să lucrez cu personalități, precum Ioan Scurtu, profesor universitar, director al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” din București, Florin Constantiniu, istoric, academician, Dan Berindei, istoric, academician, Ion Ungureanu, actor de teatru și film, regizor, Nicolae Mătcaș, lingvist, profesor universitar, Ministru al Educației din Republica Moldova (1990 – 1994), care a realizat cu succes trecerea limbii române de la grafia chirilică la cea latină și introducerea studierii istoriei românilor în locul istoriei URSS. În ceea ce privește academicianul Dan Berindei, parcă și acum văd casa domniei sale, unde am filmat, plină cu cărți dintr-un capăt în altul. Câteva secvențe cu biblioteca sa sunt prezente în filmul „Tu, cea mai sfântă dintre toate”, unde vorbește despre epoci îndepărtate ale istoriei Basarabiei.

În ceea ce privește filmul, „Fata cu ochii verzi”, trebuie să recunosc, a fost o plăcere să lucrez cu tineri actori, aflați la începutul experienței lor profesionale, să îi ghidez în acest univers minunat al actoriei de film. Plăcerea a constat mai ales în faptul că aceștia nu erau afectați de tot felul de clișee, venind cu o infuzie de prospețime, dând astfel multă autenticitate poveștii. Țin să-i amintesc aici cel puțin pe cei care au interpretat roluri principale și secundare: Tatiana Grigore, Andrei Sava, Claudia Chiraș, George Marici, Andreea Lucaci, Alexandru Amarghioalei, Alexandra Popa, Ionuț Cornilă. Am amintiri frumoase de la participarea cu acest film la Festivalul Internațional PROPATRIA – Giovani Talenti Rumeni, în septembrie 2016, împreună cu interpreta rolului principal, Tatiana Grigore, și cu profesorul Nicolae Crețu, de la Universitatea „A. I. Cuza” din Iași, unde am avut două proiecții, una la Casa del Cinema din Villa Borghese și alta la Teatro Lo Spazio din apropierea Bisericii San Giovanni.

CMO: Ce simțiți că s-a schimbat în percepția dvs. asupra filmului, de la momentul primului proiect până la cel mai recent, în urma experienței dobândite? Sau, altfel spus, cum vedeați atunci și cum vedeți acum desfășurarea unui proiect de film?

MM: În orice domeniu de activitate, de-a lungul anilor, cunoștințele și experiența dobândite ne ajută să înțelegem mai bine realitatea, iar în ceea ce ne privește pe noi, cei din domeniul artistic, să o reflectăm mult mai asumat la nivelul discursului. Față de primele proiecte cinematografice, ultimele se remarcă mai curând printr-o abordare personală la nivel artistic, cu alte cuvinte, la nivel de limbaj cinematografic nu am mai adoptat criterii general cunoscute, ci am recurs la tehnici adaptate la propria mea viziune asupra poveștii, poveștilor. Adică am încercat să ies din zona de confort, care ne face să folosim comod clișee profesionale, aparent consacrate și să tind spre o personalizare, pe cât posibil, a discursului artistic.

CMO: Cum arată profilul unui actor, respectiv regizor de succes? Care sunt calitățile și aptitudinile indispensabile acestora?

MM: Munca, perseverența, inclusiv talentul, spiritul creativ sunt calități indispensabile pentru un actor, sau regizor. Însă în România și, probabil, sau cu siguranță, în zona aceasta a Europei de Est, mai e nevoie și de mulți bani, care de cele mai multe ori lipsesc. Aceasta se datorează fie economiilor încă șubrede, fie lipsei unor politici coerente în ceea ce privește domeniul artistic. Sunt cauze care ne defavorizează în raport cu artiștii din Occident de exemplu. Suntem puși în situația de a ne adapta la această realitate, astfel că mulți dintre noi căutăm soluții individuale și dacă reușim să le găsim, putem spune că suntem norocoși sau descurcăreți. Aceste abilități de a ne descurca în atare situație, iată, devin aptitudini indispensabile, cum spuneați, în contextul realităților trăite.

CMO: Să trecem la activitatea dvs. de profesor universitar. Cum este lucrul cu generațiile de astăzi și ce diferențe identificați între acestea și generații trecute cu care ați lucrat?

MM: Promoțiile cu care am lucrat de-a lungul anilor la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași au fost diferite ca abordare artistică, aspect care m-a bucurat, eu punând accentul pe construirea identităților artistice ale studenților în funcție de particularitățile lor individuale. Toate promoțiile au fost bune, deși unii studenți frecventau mai slab, dar chiar și așa, nicio promoție nu a coborât sub nivelul mediu din punct de vedere al interesului pentru film. Am avut și promoții care au frecventat foarte bine, cu doar două-trei absențe într-un semestru. Ceea ce a fost mai important însă, este faptul că studenții secției de actorie unde am predat Arta Actorului de Film au îmbrățișat rapid modalitățile de abordare la nivelul tehnicilor de joc necesare pe platoul de filmare, debarasându-se eficient de tehnicile de joc teatrale. Cu alte cuvinte, ei au înțeles că trebuie să facă distincție între jocul practicat într-un spectacol de teatru și cel de care este nevoie în fața camerei de filmat. Ori aici nu mai trebuie să exagerezi nici la nivelul vocii, nici la nivelul expresiei faciale, a gesturilor ca să fii văzut și auzit de către spectatorii din ultimele rânduri ale sălii de teatru. Din contră, totul trebuie să fie mult mai concentrat, mijloacele de expresie mult mai restrânse, deoarece camera de luat vederi surprinde absolut orice mișcare a mușchilor feței, orice privire, orice gest, pe care le vrea cât mai naturale.

Diferențele dintre generații? Ce aș putea spune aici? Este bine că tinerii de astăzi, îi am în vedere pe cei care vin la facultățile din domeniul artistic, în speță pe cei care vin la actorie, sunt mai puțin teatrali, adică mai puțin afectați de clișee artistice și vor să fie mai mult ei înșiși. Însă spre deosebire de cei de dinainte, am în vedere generația mea de exemplu, cei de astăzi par să fie mai distrați, mai puțin organizați, mai puțin ordonați la nivel interior. Calități importante de care vor avea nevoie în mod indispensabil în carieră. Acestea, desigur, pot veni cu timpul. Dar, în același timp, lipsa unei bune organizări, a unei coerențe în acțiuni, îi poate face pe unii să se depărteze pe parcurs de obiectivele inițiale. Este nevoie, așadar, ca fiecare tânăr/ tânără să poată să-și elaboreze un program de viață, un program al activităților în domeniul său de specialitate care să-i aducă câștig de cauză. Este important ca tânărul/ tânăra din domeniul artistic să știe să se folosească de mediul care îi este pus la dispoziție. Ori, facultatea/ facultățile din domeniul artistic sunt mediul cel mai propice pentru formarea profesională a tinerilor. După aceea, urmează, desigur, mediul în care lucrează deja ca profesionist, pe care trebuie să-l folosească la turație maximă.

CMO: Cum vedeți prezentul filmului românesc pe plan național, dar și în contextul internațional? Avem vizibilitate sau cea mai bună perioadă a filmului românesc a trecut deja?

MM: După căderea comunismului în România, am putut observa cu toții apariția unei noi generații în cinematografia românească, denumită NCR (Noul Cinema Românesc), reprezentată de noi regizori precum Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude și alții, care au propus un cinema de factură minimalistă, bazat pe tehnici de filmare inspirate de Dogma lui Lars von Trier. Începând chiar cu filmul „Marfa și banii (2001)”, al lui Cristi Puiu, am putut remarca apetența noilor veniți pentru problematica socială, cu personaje luate parcă direct din mediile lor, în sensul în care și stilul de joc al actorilor se apropia foarte mult de felul de a fi al acestora. Cu alte cuvinte, noii regizori au reușit să aducă în cinematografia românească un stil de joc diferit de cel al generației anterioare, mult mai natural, prin care urmăreau să transmită publicului un mesaj social, poveștile fiind deseori populate cu personaje corupte ale căror victime erau oameni simpli din medii sociale vulnerabile (Moartea domnului Lăzăresu). S-a dovedit însă că acest tip de mesaj a fost perceput mai bine afară, filmele care se încadrau în noul tipar estetic au fost evidențiate la Festivaluri Internaționale de Film de prim rang, prin acordarea de premii importante: Un Certain Regard (Moartea domnului Lăzărescu, 2005, r. Cristi Puiu), Palme D’or (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007, r. Cristian Mungiu), Camera d‘Or și Label Europa Cinema (A fost sau n-a fost?, 2006, r Corneliu Porumboiu), ca să enumăr doar trei dintre regizorii premiați. Așadar, noua generație a reușit să readucă cinematografia românească în plan internațional, cu povești noi, văzute dintr-o altă perspectivă estetică.

Cu anii însă, această mișcare, ca orice alt trend, a început să fie afectată de rutină, de inerția abordărilor, astfel că cineaștii, împreună cu instituțiile de profil, au înțeles că trebuie să caute noi soluții pentru a diversifica paleta și a menține filmul românesc în atenția publicului. Au început, așadar, să apară filme de gen, cum ar fi comediile („Selfie”, 2014, r. Cristina Iacob) sau filme istorice („Aferim”, 2015, r. Radu Jude, „Maria, Regina României”, 2019, r. Alexis Cahill), fie ecranizări precum cea după Ioan Slavici („Orizont”, 2016, r. Marian Crișan). Din păcate, aria de circulație a filmului românesc în țară a fost redusă substanțial odată cu reducerea numărului de săli de proiecție, am în vedere sălile care aparțineau Regiei Autonome Româniafilm, săli ce au fost transmise primăriilor, însă, cu părere de rău, multe dintre ele nu au mai fost repuse în funcțiune după cum s-a promis, ba mai mult, parte însemnată dintre acestea au fost transformate în instituții de alt gen. Desigur, ați putea spune legat de acest subiect, păi avem sălile CinemaCity! Le avem, firește, numai că filmele românești nu prea au cum să ajungă în aceste săli, administratorii acestora cerând o taxă de 500 de euro pentru fiecare sală.

Cu toate acestea, cinematografia românească, precum se poate observa, este un organism viu care se află într-o febrilă căutare de soluții, atât artistice cât și financiare, în același timp surprinsă fiind și de necesitatea de a se adapta la noile provocări legate de Pandemia de Covid. Să fim încrezători că vom depăși aceste obstacole și vom reveni cât de curând la o viață normală.

CMO: Care este conceptul/crezul în jurul căruia s-a conturat întreaga dvs. activitate de regizor, producător, publicist și profesor?

MM: Le-am făcut și le fac din pasiune, cu dragoste, cu gândul că un lucru odată început trebuie dus până la capăt! Sunt conștient că gestul nostru, al celor din domeniul artistic, oricât ar părea de insignifiant din partea ignoranților, care nu cred în nimic, contează enorm în acest univers în care ne aflăm și ne vrem de bine împreună.

CMO: Lucrați la ceva nou sau aveți idei pentru filme viitoare?

MM: În prezent, finalizez un film de scurtmetraj ficțiune, care va intra în circuit în 2021. Evident că am în portofoliu mai multe scenarii, unele semnate de mine, celelalte aparținând altor autori. În perioada care urmează mă voi concentra cu prepondorență asupra acestor proiecte. Mai am în lucru câteva proiecte literare, unele dintre ele conservate, care cer să fie duse la bun sfârșit. Se întâmplă ca unele proze scrise de mine să se transforme în scenarii, dar există și procesul invers, când un scenariu se transformă într-o carte de proză.

CMO: Ce sperați să rețină publicul și studenții din munca dvs.?

MM: Sper să rețină faptul că i-am iubit și îi iubesc în continuare. În ceea ce privește publicul, îl invit să urmărească pe mai departe activitatea mea literară și cinematografică, iar referitor la foștii mei studenți, pot spune că mă bucur enorm și mă voi bucura de fiecare dată când îi văd sau îi voi vedea în spectacole, în filme, în producții de televiziune, etc.

Realizările omului de film Mihai Mihăescu se văd în filmografia sa, în cărțile și articolele de specialitate publicate în timp.

Filmоgrafie selectivă: „Adio, viaţă de holtei” (Asociația „Phoenix-M”, Moldovafilm, 1989, scurtmetraj ficțiune, adaptare după povestirea „Roman de dragoste”, de Nicolae Esinencu); „Păcatul” (Asociația „Phoenix-M”, Moldovafilm & Cinerom București, 1991, lungmetraj ficțiune, adaptare după povestirile „Păcat boieresc” și „Hoțul”, de Mihail Sadoveanu); „A neamului speranța” (studioul „Alexandru Sahia”, București, 1994, scurtmetraj, documentar artistic); „Tu, cea mai sfântă dintre toate” (Casini Art, București, 2002, documentar istoric, mediu metraj, realizat cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei din România); „Fata cu ochii verzi” (Alternative Film Studio, România, 2015, lungmetraj ficțiune, adaptare după romanul „Gaudeamus”, de Mircea Eliade); „Mama ta nu trebuie să știe asta” (Alternative Film Studio, România, 2021, scurtmetraj ficțiune)

Cărți editate: Poetica expresionistă în cinematografie (Editura „Arvin Press, București, 2003; ediția a 1-a, și Editura „Artes” Iași, ediția a 2-a, 2009); Noaptea geloziei/Scrisori de dragoste (Editura „Sedcom Libris”, Iași, 2012, proză scurtă); Identitate (Editura „EIKON”, București, 2017, cineroman).

Selecție de articole publicate:

„Vrem să facem film” („Revista română”, Iași, nr. 4 (54)/2008)

„Ceilalţi”, despre filmul cu acelaşi titlu al regizorului Alejandro Amenabar, cu Nicole Kidman, (ziarul „Curentul”, București, din 28.12.2002)

„Filmul românesc în ascensiune” („Revista română”, Iași, martie 2003)

„Mă preocupă tematica socială” („Făclia”, Chișinău, nr 23 din 08.06.1990)

„O nouă generaţie de cineaşti” („Făclia”, Chișinău, din 03.03.1990)

„Chintesenţa unui neam, a unui spirit” (Interviu cu regizorul Geo Saizescu în revista „Lanterna magică”, Chișinău, din 1-15 iunie 1991)

– – –

Foto – Mihai Mihăescu, arhiva personală

Publicat în Cultură, Film, InterviuRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare