A încheia o lucrare științifică de mari dimensiuni – iată dezideratul principal, rămas neatins, al lui Mircea Eliade în anii 1925-1928, altfel spus, în perioada marilor descoperiri științifice, dar și a primelor încercări într-un domeniu „revelat” de curând, prin volumul I Misteri de Raffaele Pettazzoni: istoria religiilor. Liceanul, iar mai apoi studentul de la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București conștientizează rapid faptul că multe dintre subiectele pe care le explorează nu au fost abordate în spațiul românesc, că bibliografia autohtonă este precară și că traducerile lipsesc aproape cu desăvârșire.
Această întârziere față de Occident îl determină să încerce de unul singur umplerea golurilor: vrea să traducă din scrierile lui Aldo Mieli, istoric al științei italian, ceea ce va și reuși, parțial, în revista Orizontul, dar și din lucrărilor istoricului religiilor Raffaele Pettazzoni și din cele ale lui Vittorio Macchioro despre misteriile orfice, cărora le dedică o serie întreagă de articole. În același timp, țintește proiecte mai îndrăznețe, de pildă, o Introducere în istoria religiilor și o lucrare în două volume Originile gândirii europene (pe cea din urmă am încercat să o reconstitui în revista Timpul, în numărul dublu din iunie-iulie 2023). Entuziasmul conduce la deschiderea simultană a mai multor șantiere, la anunțuri strecurate în articolele din Cuvântul sau alte publicații privind viitoarele sale lucrări, la strângerea ferventă a materialelor și notelor de lectură. Inevitabil, același entuziasm produce și imposibilitatea de a duce la bun sfârșit proiectele, motivele fiind, în principal, timpul insuficient pentru parcurgerea și stăpânirea întregii bibliografii asupra subiectelor, absența unei originalități notabile în acel moment față de modelele sale, lipsa de experiență în redactarea unor tomuri științifice ample, consumarea energiei pe un număr impresionant, dar fatal, de planuri. Se conturează, astfel, în arhiva sa de tinerețe, un vast teritoriu al incompletitudinii, al studiilor și cărților nesfârșite.
Printre subiectele privilegiate de Eliade, adevărate obsesii migratoare de la o vârstă la alta, din adolescență până la maturitate, s-a aflat alchimia, pe care a explorat-o atât din punct de vedere științific, cât și literar, debutul său în proză din 1921 intitulându-se Cum am găsit piatra filosofală. Mai mult, Memoriile unui soldat de plumb, roman neîncheiat din anii imediat următori, 1922-1923, urmărește timp de opt capitole căutările alchimice ale călugărului Fra Dominico din Italia sfârșitului de secol XV. Eliade manifestă, de asemenea, un interes simultan pentru chimie, alegerea profilului real în clasa a V-a a cursului superior fiind motivată de dorința sa de a deveni chimist. Ambele preocupări sunt stimulate și alimentate de lecturile din lucrările lui Marcellin Berthelot, Ferdinand Hoefer și Aldo Mieli, dar și din studiile citite în revista Archivio di storia della scienza/ Archeion, coordonată de cel din urmă.
Primul articol întrucâtva științific despre alchimie apare cu un mic decalaj față de îndeletnicirile literare, în revista Liceului „Spiru Haret”, în aprilie 1925. Au urmat, la scurt timp, dar în periodice diferite, Lumea, Orizontul și Ziarul științelor și călătoriilor, textul „Bazar oriental” și un scurt serial publicistic privind nașterea și transferul cunoștințelor chimice și alchimice în vechime: „Chimia în antichitate”, „II. Originile alchimiei”, „III. Transmisiunea tehnicei greco-egiptene”. În autobiografie, Eliade își amintește despre documentarea intensă și cantitatea impresionantă de note pe care reușise să o strângă încă din perioada liceului: „Imensele materiale despre alchimiile greco-egipteană și arabă, pe care începusem să le adun încă din primul an de liceu, au rămas neutilizate, împreună cu atâtea alte note și manuscrise, în biblioteca lăsată în țară”. Parțial, însemnările timpurii la care face referire în Memorii s-au păstrat în manuscrisul 1834, „Materiale pentru Originile și Istoria Alchimiei: Hoeffer, M. Berthelot, A. Mieli”, aflat la Biblioteca Centrală Universitară din București. Acesta ne dezvăluie ceva mai puțin știut: anume că, înainte de o Introducere în istoria religiilor, Eliade pare să fi intenționat a scrie o lucrare intitulată Originile și istoria alchimiei, strâns legată de seria începută în revista Orizontul în 1925. În mapa Ce am să scriu (Bibliografie potențială), din patrimoniul Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, alcătuită din titlurile pe care Eliade dorea să le redacteze în anii 1925-1927 (articole, studii sau proze scurte) există, la f. 2r, însemnarea „Începuturile alchimiei 8” (unde 8 este numărul de pagini estimat), care ar putea fi, astfel, legată de proiectul unei lucrări mai ample asupra subiectului.
Cele 76 de file din ms. 1834 de la BCU conțin nu doar fișe de lectură din autorii fundamentali (enumerați chiar pe coperta mapei de hârtie), ci și patru articole nepublicate, intitulate „IV. Alchimiștii democritani”, „V. Zosima Tebanul”, „VI. Alchimiștii greci” și „VII. Alchimiștii comentatori”. Ele sunt cuprinse între filele 25r și 34v ale manuscrisului de la BCU și redactate într-o formă premergătoare bunului de tipar, cu numeroase ștersături și spații libere pentru citatele din textele alchimice pe care Eliade urma să le traducă din limba franceză. Cele patru articole vin, fără urmă de îndoială, în completarea seriei apărute în 1925 în Orizontul și Ziarul științelor și călătoriilor, purtând scris în colțul din dreapta sus numele rubricii – „Din istoria chimiei”. Încetarea colaborării cu cea de-a doua publicație a determinat întreruperea proiectului, pe care nu l-a mai reluat apoi niciodată în alte periodice. Subiectele abordate fac parte tocmai din materia amintită de Eliade în Memorii, alchimia greco-egipteană, fiind, astfel, printre primele coagulări ale enormei cantități de note și citate culese în timpul liceului și studenției, care va continua să crească până la plecarea din țară.
Întâlnim, astfel, în articolele rămase în manuscris, un Eliade de doar 18 ani, pe alocuri nesigur și stângace, descriind atmosfera cosmopolită a Alexandriei, care îl atrăgea prin sincretismul ei și prin comparatismul născut inevitabil din confluența marilor tradiții: „În Alexandria Egiptului se concentrau în cele câteva secole înainte și după Christos, toate credințele, miturile, filosofiile și practicele oculte din Grecia și Orient. Se găseau în imensul oraș, centru al civilizației antice ce pierea, egipteni meșteri în artele tehnice și preoți inițiați în misterele lui Thot și Osiris; greci veniți pentru învățătură sau petreceri, cari aduceau cu ei cultul pentru marii gânditori atici și sectarismul filosofiilor mărunte și obscure; evrei erudiți cari năzuiau să împace credința cu rațiunea, Biblia cu Platon, cari se îndeletniceau din pricina aceasta cu studiul tuturor credințelor și mitologiilor orientale ca să le găsească trăsături comune cu sistemele filosofiei grecești” (f. 25r). În acest creuzet (sau, de ce nu, athanor), propice transferului cultural, plasează Eliade, asemeni autorilor pe care îi frecventa, nașterea alchimiei: „În complexul și obscuritatea sistemelor alexandrine s-a întâmplat ca în cursul acestui veac câțiva filosofi să fi cunoscut manualele de rețete tehnice ale meșteșugarilor egipteni, să le fi experimentat și să fi aplicat lor teoriile metafizice cu cari explicau ei universul. Cu alte cuvinte, și le-au însușit, pentru că, după părerea lor, aceste rețete de «facerea aurului» etc. dovedeau practic ceea ei susținuseră în teorie; adică unitatea materiei, a materiei care putea fi schimbată după voie” (f. 25r). Eliade subliniază, totodată, fără a zăbovi asupra lor, influențele complexe, babiloniene, persane și egiptene (pe care le reunește în sintagma „știința orientală”) asupra nașterii alchimiei grecești. Catalizatorul procesului a fost Pseudo-Democrit (Democrit din Mistagoga), căruia, de altfel, îi sunt dedicate celelalte pagini ale textului.
Următorul articol din ms. 1834 abordează opera alchimistului Zosima Tebanul (sau Zosima din Panopolis), reprezentant al acestei școli (pseudo-)democritane, Eliade preluând in extenso informații din lucrarea lui Ferdinand Hoefer, Histoire de la chimie, apărută în 1842 la Paris. În Asupra furnalelor și instrumentelor de chimie, alchimistul susține că a văzut în templul din Memphis ustensilele descrise, adevărate aparate de distilare și sublimare, conform lui Hoefer, pe care, astfel, nu Abū Bakr al-Rāzī sau Abu’l-Qasim Khalaf ibn ’Abbas al-Zaharawi (cunoscut ca Albucasis) le-ar fi inventat. Asupra virtuții și compoziției apei pune în scenă metale antropomorfe: omul-aur („chrisanthropul”, în traducerea lui Eliade), omul-argint („argirathropul”, idem), omul-cositor („kalcantropul”, idem), omul-marmură („anthropoparius”, citat în greacă în volum, este transcris de Eliade în alfabetul latin) și omul de plumb (care nu mai este preluat din Histoire de la chimie). Eliade folosește lucrarea fundamentală a lui Hoefer și pentru a avea acces la fragmente din tratatele traduse în limba franceză. Articolul său este presărat cu spații goale în care intenționa să insereze citatele în versiunea românească. Pentru a le identifica, a scris de fiecare dată doar primul sau primele cuvinte, fragmentele fiind extrase deja în notele cu scris grăbit care alcătuiesc restul ms. 1834. De pildă, citatul care trebuia introdus în f. 25r, „Prends du sel…”, se află la f. 41r și la pagina 267 a primei ediții din Istoria lui Hoefer.
Eliade explorează în continuare școala democritană și învățăturile ei în al treilea text, Alchimiștii greci, discutând câteva figuri reprezentative, cum ar fi Pelagius, din secolul IV d.Hr., și tratatul său Asupra artei divine și sacre, în care ar fi abordat vopsitul metalelor. De asemenea, Eliade se oprește asupra operei fragmentare a alchimistei Maria Evreica, ce ar fi fost inițiată în „arta sacră” odată cu Pseudo-Democrit la sanctuarul din Memphis. Din „extractele” ei (cum le numește Eliade, după franțuzescul „extraits”), scrise, în realitate, de un filosof creștin anonim, se desprinde o aparentă cunoaștere a acidului clorhidric. Cel din urmă alchimist prezentat succint de autor este Comarius, cu Cartea lui Comarius, filosof și mare preot, învățând pe Cleopatra arta divină și sacră a pietrei filosofale, din care citează două pasaje. Din nou, principalul reper bibliografic este Histoire de la chimie de Ferdinand Hoefer, mai precis subcapitolele dedicate fiecărui reprezentant în parte. Eliade comentează una dintre ipotezele acestuia, cum că „mandragora cu tuberculii rotunzi” din textul atribuit Mariei Evreica ar fi solanum tuberosum, însuși cartoful, ceea ce ar presupune că „tuberculul a fost cunoscut în Europa înaintea descoperirii Americilor”. Îl simțim pe Eliade luând o anumită distanță și atitudine critică față de această interpretare: „Dacă părerea lui Hoefer ar fi într-adevăr justă, multe idei ar trebui schimbate” (f. 31v).
În toate cele trei articole, Eliade a subliniat ermetismul limbajului alchimic din tratate, aproape indescifrabile pentru europenii din secolul XX în absența unei „chei” interpretative. Deloc surprinzător, prin urmare, al patrulea text este dedicat alchimiștilor comentatori. Niște lucrări atât de obscure și de complicate nu puteau genera decât o infinitate de glose: „Cu cât «arta sacră» a democritanilor îmbătrânea, cu atât alchimiștii scriau texte mai obscure și mai anevoie de interpretat. În același timp, opusculele maeștrilor de seamă nu mai erau înțelese cum trebuia și la multe pasagii sensul adevărat se pierduse. Aceasta a hotărât pe câțiva alchimiști greci din secolul VI-VII să comenteze toate amănuntele textelor „clasice”, înlesnind astfel studiul alchimiei noilor cercetători” (f. 33r). Comentariile sunt, însă, „îmbibate de același obscur simbolism și alegorie exagerată”, alchimiștii neputând „părăsi calea alegorică a artei lor” (ibid.). Eliade se oprește cu precădere asupra lui Sinesius, cu al său Tratat asupra viselor dedicat lui Dioscurus și scrisorile către acesta, și a lui Olimpiodor, din care Eliade dorea să și citeze câteva pasaje în forma finală a textului, prin intermediul Istoriei lui Hoefer. La fel ca în cazul precedentelor file de manuscris, articolul este presărat cu puncte de suspensie și unul sau mai multe cuvinte inițiale în limba franceză, menite să permită reperarea pasajelor care trebuiau traduse în română.
Eliade alege să-și încheie prezentarea alchimiștilor comentatori prin amintirea colecțiilor de texte democritane, prima dintre ele fiind atribuită lui Stephanus din Alexandria, iar cea mai cuprinzătoare, realizată de Constantin Porfirogenetul. El își propunea, totodată, să exploreze în continuare împrejurările traducerii în siriacă a acestei colecții în alte episoade ale seriei: „această comoară fu tradusă de erudiții sirieni în împrejurări pe care le vom cerceta în articolele viitoare” (f. 34v). Adunase, de altfel, deja, materialul necesar, după cum o dovedesc notele de lectură din ff. 7r-24r, majoritatea extrase din lucrarea lui Marcellin Berthelot, La Chimie au Moyen Age, volumul al II-lea, L’Alchimie syriaque (Imprimerie Nationale, Paris, 1893). Aflăm, astfel, intenția lui Eliade de a continua șirul articolelor despre „istoria chimiei” dincolo de primele șapte texte, trei tipărite, iar patru rămase în manuscris. Dacă acest lucru s-a întâmplat, nu putem ști cu exactitate, în condițiile în care imensa arhivă de tinerețe din țară încă nu a fost cartografiată în întregime.
În ms. 1834, întâlnim note de lectură atât din La Chimie au Moyen Age, cât și din Collection des anciens alchimistes grecs (Georges Steinheil, éditeur, Paris), antologie în trei volume publicată de Berthelot în 1887-1888, cu rol determinant în apropierea științifică a lui Eliade de acest subiect de cercetare, după cum își amintește în Memorii: „De-abia câțiva ani mai târziu (n.m. după scrierea prozei Cum am descoperit piatra filosofală, în 1921) am descoperit la Biblioteca Fundației Carol Collection des Alchimistes a lui Marcellin Berthelot. Curând după aceea, m-am simțit realmente atras de alchimie și, de atunci, interesul acesta nu m-a mai părăsit”. Despre contribuția istoricului francez al științei, Eliade va scrie un articol elogios în Cuvântul (nr. 1016 din februarie 1928), intitulat „Marcellin Berthelot și alchimia”. Finalul „Despre alchimie, pe larg, altă dată și în altă parte” pare să sugereze persistența ideii unei lucrări despre alchimie, care se va materializa abia în 1935 și 1937, prin Alchimia asiatică, respectiv Cosmologie și alchimie babiloniană. De asemenea, în bibliografia din ms. 1834, se mai regăsesc Histoire de la physique et de la chimie de Ferdinand Hoefer (Librairie Hachette et Cie, Paris, 1872) și Pagine di storia della chimica de Aldo Mieli (Casa editrice Leonardo da Vinci, Roma, 1922).
Recenzia lui Eliade din Revista universitară la volumul lui G.Z. Petrescu, Zorile chimiei și alchimia (Cultura Națională, București, 1924), va critica, în 1926, ipoteza acestuia privind dezvoltarea în paralel, cu mijloace diferite, a chimiei și alchimiei. Îi va reproșa, de asemenea, bibliografia deficitară, din care lipseau lucrările lui Aldo Mieli. Pentru Eliade, adept al teoriilor lui Marcellin Berthelot, alchimia nu este o rătăcire rudimentară, plină de exagerări și curiozități alegorice, ci un subiect de cercetare de o complexitate și importanță fundamentale, o știință mixtă, intermediară și mistică, din care s-a desprins mai apoi, când suflul ezoteric s-a stins (în sec. al XVIII-lea), chimia.
Un deceniu mai târziu, în 1935-1937, și apoi iarăși, în 1956, în Făurari și alchimiști (Forgerons et alchimistes), alchimia va fi abordată de Eliade din punctul de vedere al istoricului religiilor, și considerată, așa cum scrie el însuși retrospectiv în autobiografie, nu doar o încercare de cucerire a materiei, ci o tehnică spirituală care viza, nici mai mult, nici mai puțin, decât mântuirea omului. Permanența unor subiecte de-a lungul a mai bine de trei decenii și creșterea concentrică a interesului, păstrând (aproape) intacte liniile majore ale primelor percepții asupra lor, reprezintă una dintre particularitățile operei lui Mircea Eliade, aflată sub semnul întoarcerii și al circularității.
