Misoginul îndrăgostit: Titu MAIORESCU, zis Muerescu

Cariera strălucită în politică, avocatură, pedagogie și literatură a celui care a fost șeful ziarului Timpul, fondatorul Junimii și al revistei Convorbirilor literare a fost umbrită toată viața de gândul sinuciderii din dragoste. Titu Liviu Maiorescu s-a născut în 15 februarie 1840, cu o pată violacee în frunte, despre care se spunea că e om însemnat şi va deveni cineva. Așa a fost!

Familia Maiorescu se mută în 1851 la Viena. În timpul școlii, ca să aibă un ban în buzunar, Titu Maiorescu dă lecții copiilor familiilor aristocrate ai Imperiului Austro-Ungar. Încă din adolescență se confesează jurnalului intim zilnic și o va face toată viața. La Viena o cunoaște pe contesa Olga Coronin, care era frumoasa și răsfățata saloanelor vieneze. Atunci a trăit primul fior al dragostei, dar i-a trecut repede.

În ianuarie 1859, predă lecții de franceză celor patru copii ai consilierului Kremnitz: Clara, Helene, Wilhelm și Herman. Se îndrăgostește de Clara, nemțoaica blondă, palidă și spălăcită. „Sunt mai hotărât ca oricând să-mi trăiesc viața cu Clara și nu-mi voi schimba hotărârea pentru nimic în lume”, se confesează prudent jurnalului intim.

Licențiatul în Drept cu doctorat în filosofie la Sorbona are 21 de ani când își lasă barbă și mustață, poartă redingotă, vestă și papion și se căsătorește cu nevrotica Clara. La 23 de ani devine profesor universitar la Iași, director la Școala de Fete din aceeași localitate și tatăl unei fetițe, pe nume Livia.

Clara învață limba română, se adaptează la viața din Iași, acceptă prietenii soțului, apropiați prin lecturi, înțelegerea vieții și noblețea spiritului. Sunt cei care țineau conferințe la Pogor acasă, când Titu Maiorescu propune înființarea unei societăți literare. În felul acesta este întemeiată Societatea Literară Junimea, la Iași, având ca membri fondatori pe: Titu Maiorescu (24 de ani), Vasile Pogor (33 de ani), Petre P. Carp (25 de ani), Theodor Rosetti (27 de ani), Iacob Negruzzi (22 de ani). Tot atunci, înființează și revista „Convorbiri literare”.

Eseistul este victima unei calomnii la Școala Centrală de Fete, în care este implicată și Veronica Micle. Are loc un proces celebru în epocă, la Curtea Criminală din Iași. Suspendat din toate funcțiile, este nevinovat, dar până la sentința definitivă se ocupă de Junimea, meditează la un studiu de filosofie a culturii, traduce din opera lui Shakespeare, este recunoscut ca îndrumător cultural al epocii. Intră în barou, ca să câștige bani din avocatură pentru a-și întreține familia și mama, se visează politician.

Autorul volumului Critice devine membru al lojii masonice. Necazurile nu-l ocolesc. Are primele simptome ale surdității, îi moare fiul de 3 ani, e bolnav de difterie. Ajuns la Botoșani pentru un proces, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, care devine ultimul membru al Junimii. După ce câștigă procesul, revine în învățământ, își primește salariul din urmă.

Cel care a fost șeful ziarului Timpul la București scria, câștiga bani din procese, avea notorietate când Wilhelm, fratele Clarei, se căsătorește cu Mite Kremnitz, femeia frumoasă cu capul „pătrunzător și inteligent, dar nu spre lucruri înalte”, așa cum declara jurnalului său, Titu. Noua familie Kremnitz se stabilește la Iași în aceeași casă cu familia Maiorescu. Plăcerea lecturilor, plimbările și gustul pentru aceeași muzică îl apropie prea mult pe avocat de cumnată. Rămâne însărcinată.

În 7 aprilie 1874, Maiorescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Nevroza Clarei se accentuează, el o declară nebună când își retrage fata de la pensionul mamei sale și o trimite în Elveția la studii. Soția sa dorea să-și țină fiica departe de relația sentimentală a tatălui ei. Amanta adorată și cumnata Mite naște un băiat. Mite își plimba cu mândrie fiul prin fața cumnatei și a fratelui ei, Wilhelm.

Cele două familii se mută în București într-o locuință nouă, pe strada Vineri, cu un salon mare unde va înflori un vlăstar al Junimii. Devine salonul artistic al epocii  unde se citește opera lui Ion Creangă și comediile lui Caragiale, se fac traduceri, se discută filosofie, se hotărăște ce se va publica în Convorbiri literare.

Chiar dacă locuiau din nou în aceeași casă, Mite nu era femeia ideală pentru autorul primului tratat de Logică, dar era superioară Clarei. Livia avea de acum 14 ani, înțelegea suferința mamei ei, își dădea seama de imoralitatea tatălui ei. Pe când tatăl ei era încolțit de gândul divorțului, scria în jurnalul intim: „Sufletește nefericit. Avocatura bine, am scăpat de datorii, însă dorul de fericire mă chinuiește (…). De la venirea doamnei Mite Kremnitz în casă nu mai pot. M-am gândit mult la sinucidere și mi-am zis că nu pot face asta cât timp nu las bani mulți familiei. Ieri, întins puțin pentru culcare, îmi zugrăveam moartea, o adormire în neant cu un burete de cloroform pe față”. S-ar fi făcut de plânsul lumii, pentru că exact așa ar fi procedat și o femeie trădată sentimental.

Clara pleacă la Geneva și acceptă cei 850 de franci pe lună, urmând să trimită consimțământul divorțului printr-o scrisoare. Nu i-l va da încă. Titu își aduce mama să locuiască la el, trimite bani soției pentru două luni, pregătește bagajele și pleacă cu Mite și băiețelul într-o călătorie, lăsându-l pe cumnat să păzească casa. La gară, urcă toți în trenul Orient Express, iar Wilhelm nu-i dă tocmai valiza cu lucrurile lui personale. Își dă seama abia la Viena, când e nevoit să-și cumpere haine.

În vacanță, printre doici și sora Mitei, scrie în jurnal: „Plictiseală. Aș vrea să stau de vorbă cu Mite, în care m-am răsfrânt sufletește. Thea e mereu de față. Mereu constrângerea altora inoportuni”. O telegramă îl cheamă la București pentru un proces. Se întoarce în casa pustie, într-un oraș cu aer de șatră. Pe masă zăceau teanc scrisorile Clarei. Nu mai prezenta interes nevasta. De ce să le citească?

Misoginul îndrăgostit cu amantă nouă

Prin 1878, avocatul îi trimite bani, iar Mihai Eminescu ajunge în București. Ca să aibă din ce trăi, autorul Luceafărului îi dă lecții de limba română lui Mite. În urma întâlnirilor lor pentru lecții se înfiripă o dragoste fulgerătoare. Mite scrie o carte despre poet: Amintiri fugare despre Eminescu. Între timp, bărbatul lui Mite e foarte ocupat. Wilhelm devine medicul regelui Carol I. Eseistul suferea în tăcere și medita adânc: să țină o casă în Geneva și o alta în București era prea mult, iar iubita lui se cuplase cu Eminescu. O aflase chiar din gura ei bogată și mare. Cumnata sa notase, în amintirile sale, cum își dorea să fugă cu autorul Luceafărului în Dobrogea, dar n-a mai făcut-o.

În 1878, Clara și Livia se întorc la București și tot atunci Maioreștii și Kremnitzii se mută într-o casă nouă și spațioasă pe strada Mercur, care avea un salon de primire mult mai mare. Cele două familii locuiesc iar în aceeași casă. Salonul casei devine în scurt timp unul artistic și renumit în epocă.

În salonul artistic din casa de pe strada Mercur, pe lângă Caragiale, Eminescu, Slavici și Creangă mai veneau și cei care frecventau vechile grădini bucureștene ale epocii. Nu trece mult timp, tot Bucureștiul era la curent cu tot ceea ce se întâmpla în casa avocatului, poreclit deja „Muerescu”.

Caragiale știa deja despre gândurile avocatului care s-ar fi sinucis din dragoste, că locuia cu nevasta și cumnata amantă, în aceeași casă. Fiind ministru, îi trimite o scrisoare prin care-l roagă să-l numească în postul de director la Teatrul Național din București. Maiorescu nu-l consideră potrivit pentru postul respectiv, deoarece intra în polemică cu toată lumea. Îl refuză. Dramaturgul nu-i poartă ranchiună, îi trece pragul în salon. Cu hazul lui cinic, sau pune paie pe foc, sau detensionează atmosfera.

În toamna lui 1879, când se reiau seratele Junimii, apare Ana Rosetti în salon. Dacă la început o cita soției ca pe un exemplu de eșec feminin, că era urâțică și cam bătrână, după un timp se simte atras de femeia brunetă, dar cu poziție pe lângă rege. Nevasta nu mai însemna nimic pentru el demult, iar cumnata amantă îl trădase cu Eminescu. Simțea nevoia să-și ia revanșa. Gândea serios că o amantă nouă era soluția ideală.

Domnișoara Rosetti, cu 14 ani mai mică decât Titu Maiorescu, făcea parte dintr-o celebră familie boierească a timpului. Era fiica Casiei Rosetti, admisă în cercul de la Palatul Regal împreună cu sora sa, Zoe Bengescu, ca domnișoare de onoare ale Reginei Elisabeta. Tatăl Anei, Radu D. Rosetti, fusese prefectul poliției Capitalei. Trecuseră multe luni până când Ana și Titu și-au declarat iubirea veșnică. A durat mult, că erau romantici și de modă veche. Într-un an, de mărțișor, cei doi îndrăgostiți și-au oferit spre citire jurnalul intim. Gest unic, total și mare! Amintirea i se tipărise bine pe scoarța cerebrală pomenind, în 1906, în jurnalul său: „Azi e baba Anicuței. Acum 26 de ani i-am dat jurnalul pasional. De atunci am rămas în cuget și-n simțíri”.

Disperatul îndrăgostit Maiorescu, zis „Muerescu”, avea 40 de ani. Visa la divorț, își dorea să fie iubit, tânjea după o femeie pe care să o iubească, care să asigure căminului stabilitatea. Au urmat ani grei pentru celebrul avocat și politician. Clara nu voia divorțul, Mite lupta ca să nu fie îndepărtată din preajma lui Titu, Ana îl iubea cu pasiune, așteptând umilă, în taină, ziua când îi va purta numele.

Clara, Livia și Ana pleacă în excursie nouă zile pe traseul Nămăiești-Bran-Sinaia. Clara își dădea încet seama că va scăpa de Mite. Isteria ei împotriva Anei în fața tuturor nu era ceva nou. Titu se plimba în trăsură la Șosea, singur: „N-am iubită, n-am nevastă, mă prăpădesc fizic. Gândul sinuciderii mă urmărește asiduu”.

Clara, Ana, Livia și Titu pleacă în străinătate. Ana, Anette, Anicuța, cum era alintată, avea 27 de ani, era deja fată bătrână în societate, iar în numele lui Maiorescu, era admisă peste tot. Titu cumpără loji la teatru pentru el și familia Anei, ca să fie văzuți împreună. Era deja o regulă nescrisă în societate, cine îl învita pe avocat în lume, la teatru sau prin alte saloane bucureștene, trebuia să o invite și pe Anette. Au urmat multe revelioane, excursii, dineuri, cu nevasta, amanta, fiica și restul. Lumea îi tolera, nu mai erau nici subiect de bârfă prin vechile saloane bucureștene și nici prin celebrele grădini unde se jucau spectacole de teatru. Nici la Union, vestita grădină a epocii.

Părerea lui despre femeie nu a fost niciodată bună. Și totuși, când se îndrăgostea de câte una, gândul sinuciderii îl măcina și mai rău. În 1882, în conferința de la Ateneul Român, Titu Maiorescu susține că femeia are creierul mai mic decât al bărbatului, considerând-o inferioară. Un misogin!

„Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale… Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai 1.250 la femei“.

„Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trai al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.

În 1883, la alegerile fixate pentru revizuirea Constituției, prin transformarea celor patru colegii electorale în trei, junimiștii obțin patru mandate de deputat. Maiorescu este ales deputat de Vaslui cu 23 de voturi. Caragiale e pe fază, se inspiră din realitate, scrie piesa de teatru O scrisoare pierdută și o citește apoi în salonul din strada Mercur.

Avocatul misogin și renumit devenise deputat. Își împlinise visul de a intra în politică, muncea enorm, își întreținea nevasta, amanta, fiica, mama și sora. Scăpase de scenele de nervi ale Clarei pentru că se afla în străinătate. Se afișa în societate cu Ana. Timpul e în împotriva lui și al Anei, căci primește de la Berlin o telegramă prin care era anunțat că nevasta avea cancer ovarian și trebuia operată urgent. Pleacă la Berlin, caută cel mai bun chirurg londonez pe care-l aduce în Germania pe cheltuiala sa, îl podidește plânsul înainte de operație, răsuflă ușurat după însănătoșirea soției. Petrec zile frumoase toți trei, vizitează muzee, merg la teatru, ca o familie normală, doar la Berlin. Toți trei se întorc la București. În gară sunt așteptați de către familia Kremnitz și Ana. Cinează toți acasă la familia Maiorescu. Din nou sunt nevoiți să fie nedespărțiți: Titu, nevasta, fiica și amanta.

De când devenise deputat, un divorț în lumea bucureșteană după operația Clarei era un prilej de scandal și catastrofă pentru statutul lui social. Gândește că Ana putea să mai aștepte. Își reia munca, lecturile, scrisul, conferințele, ședințele Junimii. Ana aștepta ziua căsătoriei spre a-și răzbuna umilința suspinând în tăcere dârză, Clara spera să scape de ea, iar Mite pregătea în secret o lovitură.

Se îmbolnăvește Mihai Eminescu. Junimiștii îndurerați strâng bani, îl duc la sanatoriu la Viena, apoi la sanatoriul din strada Plantelor unde, după o vreme, are loc decesul poetului. Junimiștii sunt îndoliați. Maiorescu uită de dragoste și politică, se ocupă de înmormântarea poetului. Ultimul bulgăre de pământ aruncat peste sicriul lui Eminescu, la „Bellu”, îi readuce gândul negru al divorțului în minte. Ajunge acasă, donează lada cu manuscrisele poetului la Academia Română. Face demersuri ca autorul Luceafărului să aibă o candelă aprinsă la mormânt pentru totdeauna. A avut-o nestinsă până la Primul Război Mondial.

Acasă, se ceartă des în familie, nu mai vorbește cu Clara. Sunt doi străini pe același buletin, locuiesc în aceeași casă și dorm în paturi diferite. Deprimat și preocupat de lecturile filosofilor germani, stabilește cu soția să divorțeze după căsătoria Liviei. Avea 45 de ani, iar Livia 21, când își recomandă fiica Palatului Regal sperând că acolo își va găsi ursitul. Uitase că-și dorise pentru fiica sa un soț aristocrat german. „Aici în România nu e nimic pentru ea. Să meargă la bal la Șuțu? Să părem ca niște oameni care se îndeasă?” așa își lămurea soția prin scrisori, ca să scape de ea și să rămână în străinătate, cândva.

Venise timpul să se „înghesuie” la Palat, ca să-și mărite urgent fata pentru că era îndrăgostit, avea de divorțat. Regina Elisabeta place glasul fetei culte și o admite ca domnișoară de onoare în suita sa. O invită la bal la Sinaia. Nici gând să o mărite.

În casa și salonul din strada Mercur din București se așterne o liniște aparentă. Gândul sinuciderii era dublat de cel al divorțului, însă, cu fata în slujba Palatului Regal, nu putea divorța decât cu acordul reginei Elisabeta. Clara boicota căsătoria fetei, regina știa povestea familiei Maiorescu de multă vreme. Pretendenți cu situație și poziție socială pentru măritișul fetei erau destui. Cu tact, cel care a fost cândva prim-ministrul României îi promite amantei că vor face public anunțul căsătoriei lor după divorțul de soția sa și căsătoria fetei, dar până atunci nu vor mai putea fi văzuți împreună. Și amanta oftează iar în gând. Așteptarea devine și mai grea.

Ca să nu-și compromită situația politică, cere audiență la Palat și abandonează domiciliul conjugal. Soția îl amenință că părăsește țara și nu-i dă divorțul. Regina Elisabeta îl ascultă rece pe Maiorescu și la final îi zice: „Rămâi erou!”. Ușurat, aleargă și depune dosarul în tribunal, lumea bârfește că Ana e însărcinată, acasă are scandal cu Clara. „Am plâns spasmodic”, scrie în jurnal cel care a fondat cândva Academia Română, așteptând consimțământul divorțului de la soție.

Clara își sacrificase viața lângă el, născuse doi copii, unul între timp murise, își dă seama că nu mai are de ales, că va deveni o paria a societății bucureștene dacă divorțează. Trăia într-o epocă marcată de o normă absurdă, societatea o admitea trădată, batjocorită în fața lumii, dar nu și divorțată. Era conștientă că după divorț ar fi fost admisă doar în saloanele de mâna a doua unde n-avea ce căuta. Nu-și mai dorea un menaj în trei sub același acoperiș. Era sătulă și de excursiile împreună cu amanta și bărbatul. Așa că, se decide. Își ia fata și pleacă împreună la Berlin.

Regina Elisabeta, la instigarea lui Mite, vorbește cu ministrul Justiției să tergiverseze procesul de divorț. Clara amână trimiterea scrisorii privind consimțământul divorțului, iar soțul ei se confesează dureros jurnalului: „Mi se rupe inima de durere la gândul Berlinului, îmi pare rău de Clara, nu mă pot mângâia”.

Divorțul se pronunță în iunie 1887. Se încheia un capitol mare din viața criticului literar, Titu Maiorescu, după 27 de ani de căsnicie. Jumătate din acești ani s-a chinuit să divorțeze. Și a reușit!

Amintirea unui salon literar

În casa albă, cu ferestre mari și grădină îngrijită, unde se afla minunatul salon artistic, din strada Mercur, se instalează noua familie Maiorescu. Lumea îi vedea cum se admirau reciproc, se înțelegeau, se iubeau. Vibrau de fericire.

Ana Rosetti fusese săracă înainte de căsătorie, locuise într-o mansardă, trăia din lecțiile de engleză, făcea traduceri. Și ce dacă era urâtă? Avea ochi căprui, nas ascuțit și suflet bun. „Tanti Netty suferise mult așteptându-l pe nenea Tuti, [Titu Maiorescu] ca să divorțeze. Îndrăgostită de un bărbat însurat care avea o fată, bunica nu mai voia să-și vadă nepoata. Fie că era ministru, fie că nu era, două săptămâni de Paște familia Maiorescu fugea în străinătate pe ascuns, ca să nu-i supere nimeni nici cu prezența, nici cu corespondența. Pe acești doi oameni nu ți-i puteai închipui unul fără altul. Au avut o căsnicie la adăpostul nevoilor, plină de viață spirituală”, scrie nepoata Zoe Cămărășescu, în ale sale „Amintiri”.

Salonul casei cu pian, pe unde trecuseră pașii lui Eminescu, unde parcă se auzea în ecou râsul homeric a lui I.L. Caragiale, rămăsese o amintire. Nu se mai țineau serate literare, nici muzicale, ci se juca „popa prostu’”. Nu se mai citeau poezii sau ultimele creații literare. Toți invitații jucau cărți. Livia, căsătorită Dymcza, ajungea uneori cu fiicele ei și tată lor polonez, în casa din strada Mercur.

Căsnicia mentorului Junimii a durat 27 de ani, până la moartea Anei. Apoi Titu Maiorescu a vândut casa, a ars scrisorile și pozele, s-a izolat, ca un bătrân singuratic, pe la neamuri. Livia era în Polonia, mult prea departe, iar cât a trăit, tatăl ei nu s-a străduit să și-o apropie, căci era mereu îndrăgostit.

După moartea ultimei soții, n-a mai iubit pe nimeni. A murit în 1917, în plin război mondial, în 18 iunie, în casa familiei Bengescu, singura rudă în legătură cu trecutul și ultima nevastă, pe care o regreta imens. Pe prima o uitase după divorț.

Titu Maiorescu a fost Membru fondator al Academiei Române și al Societăţii literare Junimea, la Iași. Este primul mare critic literar român care a obţinut, în 1859, titlul de doctor în filosofie cu distincţia magna cum laudae la Universitatea din Giessen, iar în 1861 a fost licențiat în Litere, Filosofie şi Drept la Universitatea Sorbona din Paris. Eseistul și filosoful Titu Maiorescu a fost deputat de Argeș (1871) și de Vaslui (1883), ministru la Culte și Instrucțiune Publică (1874, 1876 apoi în 1888 și 1890), Ministru al Justiției (1912) Prim-ministru al României (1914), Companion și Maestru în Loja masonică ieșeană Steaua României,( 1866 ). Autorul „formelor fără fond” a profesat ca avocat și profesor universitar a fost la conducerea ziarului Timpul din București și a Revistei Convorbiri Literare.

Dintre operele publicate în timpul vieții amintim: O cercetare critică asupra poeziei române (1867), În contra direcției de astăzi în cultura română (1868), Direcția nouă în poezia și proza română (1872), Comediile domnului Caragiale (1885), Eminescu și poeziile sale (1889), Povestirile lui Sadoveanu (1906), Poeziile lui Octavian Goga (1906), Retori, oratori, limbuți, Beția de cuvinte. Jurnalul său intim are zece volume.

La 16 februarie 2015, Banca Națională a României pune în circulație, în intenția colecționarilor, „un set de trei monede (din aur, din argint și din tombac cuprat)”, cu prilejul împlinirii a 175 de ani de la nașterea lui Titu Maiorescu.

(Surse: Zigu Ornea – „Viața lui Titu Maiorescu”, Editura Du Style; Titu Maiorescu – „Însemnări zilnice”)

Fotografie Titu Maiorescu, Muzeul Național al Literaturii Române

Publicat în Actualitate, Cultură, LiteraturăRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  1. Monica Andrei scrie divin. O urmaresc demult. Imi face ziua frumoasa cand citesc un articol de-al doamnei.
    In plus urmaresc de peste tot, tableta, telefon, sa vad ce a publicat si ce scrie.
    Sunt dependenta de randurile acestea pe care le caut pe ceva atat de frumos cat nu pot exprima in cuvinte.
    Va multumesc.

Evenimente viitoare