Încă de la primele pagini, cartea lui Adrian Marin, Literatură & Kafteală, eseuri despre artele marțiale vintage (Cartea Românească Educațional, Iași, 2019), îl pune pe cititor în fața unei lumi stranii, urzită din concepte și cuvinte de care nu a mai auzit: hoplonaut, hoplosophia, polemologie, ahimsica. Autorul, vechi practicant de arte marțiale și cititor atent și pasionat al istoriei religiilor, scrie aici un jurnal în care descrie experiența lecturii, a descoperirii lumii, a relației cu celălalt și cu ceilalți, mai ales a sa cu propria copilărie și cu reperele ei esențiale, în termeni marțiali. Pentru aceasta trebuie să procedeze oarecum demiurgic, reinterpretând texte, creând cuvinte care să-i descrie realitățile interioare, făcând distincții și asocieri la care, poate, nu mulți s-ar fi gândit vreodată. Un demiurg ludic, după cum o și spune, care scrie fragmentar și ironic, pe alocuri așezându-se alături de înțelepții antici, alteori punându-i pe fugă și primindu-i cu solemnitate, în locul lor, pe Constantin Chiriță, Karl May, pe Mr. Miyagy sau pe Făt-Frumos.
Încă de la prima citire (cartea fiind una dintre acelea care se reiau mereu în răstimpuri), ne dăm seama că autorul este un filosof. Își ia, în tot jocul scriiturii, severe precauții metodologice, face precizări fine și își circumscrie exact locul din care vorbește: „ce înțeleg prin Hoplosophia Perennis? O Căutare, o questă, o reconstituire (sau o reconstruire), opusă celei polițienești, dar similară celei a lui Sherlock Holmes sau a unui cititor de urme indian. Questa este lansată întru recuperarea și resurecția unui Sine marțial rătăcit, un rendez-vous tainic cu Arhetipul Războinicului, cu Făt-Frumos și nu neapărat a condiției soldatului, poate doar parțial (…) Poveștile, textele, țesăturile livrești care mustesc de scene de kafteală sunt de fapt mituri misterioase ale psyché-ului nostru vitejesc” (p. 11). Mă refer mai jos la câteva trăsături ale universului textual al cărții lui Adrian Marin.
În primul rând, comportamentul marțial este văzut ca o etapă paideică, cel puțin. În multe cazuri (precum în interpretarea pe care autorul o dă Peșterii platoniciene) el are chiar un rol inițiatic, de transformare și confirmare a sinelui. Hoplosofia, după cum îi este și numele, este o formă de înțelepciune care are drept caracteristici lupta cu sine, fortificarea interioară, trezirea și dezvoltarea unor trăsături care stau, în absența inițierii, doar într-o formă latentă, adormită. Înțeleptul marțial este atent, cunoscător al lumii, antrenat în a o parcurge și experimenta.
În al doilea rând, hoplonautul este și un om al lecturii. Adrian Marin pleacă de la exemplul luptătorilor medievali japonezi, care făceau ca zgomotul războiului să tacă în armonia poeziei: „privite prin filtrul hermeneutic al unui hoplofil, obiectele contondente sau cele tăioase pot fi percepute ca dând naștere unor stranii epifanii lirice” (p. 43). Unele, precum un haiku al poetului Matsuo Bashō: „Ah, ierburile verii!/ Atât a mai rămas/ din visurile bravilor războinici”. Dar poezia nu este de găsit doar la sfârșitul luptei, ci chiar și în inima ei. Autorul alcătuiește un dosar vast al scrierilor despre luptă, de la poeziile care îi cântă pe eroi la miturile fondatoare ale războaielor mitice ale Eladei. Erosul, pe care grecii îl însoțeau în mod natural cu zeul războiului, îl face pe Adrian Marin să vorbească despre o Erotikă confundată intim cu o Eroikă.
Geografia clasică a gândirii marțiale (Japonia, China, Grecia) este însă îmbogățită cu tărâmuri exotice, în care gândirea marțială este mai degrabă camuflată: „acele fortărețe textuale, de altfel cu porțile larg deschise, în care simbolurile, reprezentările și gândirile vizibil marțiale nu ne sunt direct dezvăluite, în toată seriozitatea lor de prea multe ori letală” (p. 95). Baronul von Münchhausen, Gargantua și Pantagruel, dar și Toma Alimoș sau Păcală dezvăluie, în interpretarea lui Adrian Marin, taine marțiale. Mincinosul baron aplică tactici de luptă, de la utilizarea unei vergele ascuțite pe post de proiectil împotriva armatelor de rațe și găinușe la fuga cea binecuvântată, confecționează camuflaje și diversiuni, până la cea supremă, a minciunii sale proverbiale.
Formidabile și originale sunt însă paginile în care Adrian Marin analizează „hoplosophia moldo-vlahă”. Cum este gândirea marțială prezentă în literatura populară, apoi în cea cultă din acest spațiu? Se pleacă, evident, de la cazurile clasice: Făt-Frumos, Harap-Alb (un Ninja moldovean), haiducii, Toma Alimoș. Autorul analizează aceste personaje, după cum anunțase la începutul cărții, dintr-un dublu punct de vedere: pe de o parte, ca exponenți ai unor tehnici de luptă (sunt avansate ipoteze, de exemplu, cu privire la armele pe care Toma Alimoș le folosește, plecând de la recrearea imaginativă a scenelor de luptă în care este implicat), dar și ai inițierii spirituale pe care o cunosc și o întruchipează prin luptele lor cu zmeii, vrăjitoarele sau personajele-tip ale răului istoric. În fine, creațiile SF și fantasy ale ultimelor decenii încheie traseul. Interesant, în cazul acestora din urmă, este evidentă rescrierea miturilor clasice ale culturii hoplonaute, într-un context puternic marcat tehnologic și științific. Vorbind despre Alexandru Ungureanu, Dan Doboș sau Elena Ionescu și Cornel Samoilă, Adrian Marin încheie printr-o sistematizare a felului în care Artele marțiale moderne se constituie ca un univers al rescrierii și al colportajului figurilor tradiționale, al bricolajului mitologic și al problematizării modelelor ontologice și gnoseologice tradiționale.
Cartea lui Adrian Marin este, după cum am încercat să arăt, o inițiere în lumea filosofică a artelor marțiale. În același timp, este însă și o cheie hermeneutică a marilor texte din literatura lumii. Nu în ultimul rând, este și o incursiune în sine, în memoria copilăriei pe care o iubește atât de mult și pentru care luptă (și poezia ei) sunt dătătoare de rost, bucurie și învățătură.
