Mme Santol sau bruma de pe Avenue Fontaine

Mme Santol deținea, de jumătate de secol, această locație infectă, plină de nimicuri adunate de prin toate bazarurile orașului de jos. Era singura prăvălie fără utilitate pe care o admiram de pe celălalt trotuar, unde nu intram decât rar și atunci pentru a saluta gazda și pentru a răsfoi duzina de numere îngălbenite din « Les horizons urbains », o revistă cosmopolită, trasă pe dreapta la sfârșitul secolului al XIX-lea, ticsită de anunțuri de mică publicitate, desene, idei de bricolaj, reclame la produse lactate și încălțăminte ori scurte note informative despre evenimentele metropolei. Bătrâna proprietăreasă se încăpățâna să adune obiecte fără valoare, îmbrăcându-le într-un luciu comercial primitiv, de parcă ar fi încercat o perpetuă sincronizare între ieri și azi, printre căni de porțelan ciobit, umbrele cu spițele rupte sau grosolan înlocuite cu tije de lemn, ghivece de lut, brățări descompletate, ceasuri defecte sau jucării zgâriate și decolorate. Ceea ce, însă, fascina, de departe, nu era atât lustrul vechi, lipsit de noblețe, al unui pod de casă veche, cât cele două vitrine de sticlă groasă, mereu prăfuită, care își întindeau caturile inferioare până la nivelul trotuarului, aspect remarcabil, unicat în arhitectura cartierului și care fixau interfața neobișnuită a unei lumi ce se încăpățâna să apună.

În zilele luminoase de vară, vitrinele se umpleau de cărți și discuri de vinil cu nume stranii. Copiii cartierului sau bătrânii curioși întorceau mereu capul și se opreau câteva secunde bune, căutând cu privirea cele două figurine de piatră, un pitic de gradină cu fruntea inundată de zâmbet și câinele său adormit, întins la picioare, cu botul așezat pe una din botinele de granit. Aceste două prezențe liniștite serveau ideea desuetă de reclamă și amplificau referențialul acestui punct în geografia locului. În sfârșit, îmi spuneam dimineața, grăbind pasul către stația de autobuz, în sfârșit, oamenii nu mai pot fi singuri. În sfârșit, îmi spuneam seara, grăbind pasul către mansarda mea, în sfârșit, oamenii au obosit să multiplice mărunta clipă în tot atâtea săli de așteptare. E prea lung drumul spre casă, e prea lung…

Sursă foto: cparama.com

Publicat în Cultură, Idei, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *