Faptul că poetul și prozatorul Tudor Arghezi a fost o perioadă însemnată din viața sa frate la Mănăstirea Cernica (între 1900 și 1904) este unul dintre cele mai cunoscute și dezbătute din întreaga literatură română. Urmele lăsate de experiența monahală sunt evidente, după cum constată și Călinescu: „în Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din clerul român, contemporan cu tinerețea scriitorului, care a dat o viziune de rus germinației ei antropologice”. Scrierea Icoane de lemn a apărut inițial în anul 1929, dar eu am avut la îndemână o ediție foarte elegantă a acesteia, publicată în anul 1966, chiar spre sfârșitul vieții scriitorului, când fusese complet reabilitat și se bucura de toată atenția regimului.
În „Predoslovenia” ediției 1966, Tudor Arghezi precizează faptul că este vorba de „reproducerea exactă a volumului apărut în 1929, creionat într-o epocă în care băteau tobele unui fals curent de ortodoxism politic, profesat ostentativ de doi-trei aventurieri, cu crucea care nu era a lor în mână și cu putregaiul în sân”.
Volumul reunește un număr de 69 de „tablete”, după cum le-a denumit chiar el, organizate într-o variație a contrastelor, scrise cu un triplu condei, de pamfletar, poet și moralist. Eu am ales să văd în el martorul ocular, cunoscătorul din interior al instituției monastice, care privește înapoi cu o mânie „veselă” pe alocuri, caustică în altele, dar ne livrează un document memorial de primă mână despre monahi și monahism, via sociologia literaturii sau sociologia din literatură, mai bine zis.
Am încercat să selectez din acest volum acele aspecte care, dincolo de polemici și contradicții, ajută la formarea unei imagini a monahismului interbelic, a figurilor care-l populează, de la cea a monahului (cum altfel!), la cea a vizitatorilor și obișnuiților mănăstirilor, economia monastică etc. De departe, Icoane de lemn a fost una dintre cele mai valoroase surse de informație a demersului meu de cercetare.
Să încep prin a prezenta imaginea monahului și a monahismului. Una foarte dificilă, în care ironia și pamfletul se estompează. Vorbind despre decizia capitală a intrării în monahism, Arghezi rememorează critic toate visurile și bănuielile legate de spectacolul vieții de mănăstire, „închipuirile ce se construiau în mine ca niște minuni. Concepeam recepții fantastice pentru persoana mea, anunțată pentru călugărie”. Un fel de avertisment al autorului legat de spectrul și pericolul „idealizării” în exces a monahismului, a „opțiunii” monastice, la nivel individual. Analizând și mai profund decizia de intrare în monahism, într-o parte distinctivă a volumului, denumită „Scrisori” (cu un ton parcă mai diferit: mai intim, mai confesiv și mai puțin coroziv decât celelalte), Arghezi afirmă că: „nu aș putea spune clar cum s-a putut să mă hotărăsc să plec. Din momentul în care am luat, aproape fără să știu, o hotărâre, hotărârea mea (italice în original), mă mișcai hipnotic, ca de o poruncă străină, și trebuie să ascult. Nimic nu mai poate negocia o schimbare. Mă supun unei fatalități imperative. Monahismul, călugăria, a fost pe timpuri disciplina bătrâneților precoce sau cel puțin îmbătrânirea minții, în ens intelectual”.
Găsim în Icoane de lemn și pasaje excepționale legate de faptul că mănăstirile au fost dintotdeauna depozitarele unui savoir-faire ancestral în materie de vindecare cu plante, prepararea și condiționarea hranei etc. Iată cum este prezentată „casa boltnicerului” – infirmierul și farmacistul mănăstirii: „boltnicerul este farmacistul și medicul mănăstirii, iar singurul lui ochi, albastru-incolor, ca faianța, fierbe în cazanul obrazului mare, ca o picătură azurie de sifon. În bolta [încăpere zidită, joasă, arcuită – n.m.] sa plină cu rafturi și cutii, cu un cântar de prisos, stă monumental, fix pe tejghea, un borcan uriaș plin până la capac cu cantaride. Boltnicerul le cunoaște proprietățile revulsive în vezicători [sic!] și cealaltă proprietate, vindecătoare de mare bătrânețe și de usturimi, dar nu le întrebuințează niciodată, satisfăcut de licărirea de zmarald [formă arhaică – n.m.] a conținutului borcanului cu leacuri moarte”.
Puțin mai departe aflăm că boltnicerul era un adevărat expert, foarte prețuit în mănăstire, dar și în afara acesteia, pentru știința de care dădea dovadă în prepararea „mai multor oloiuri de leac și untdelemnuri care dau gust mâncărurilor”. Într-un alt fragment intitulat „Lipsă de moaște” este menționat: „rețeta secretă a unui bătrân reumatic, icliziarh [ecleziarh – n.m. – cel care supraveghează rânduiala – conformitatea serviciului religios], ce se tratează cu ouă de furnică frământate în spirt” – un vechi leac naturist, desigur și „grădinile de trandafiri de calitate vândută la București”, stupină etc.
Legat de aceștia din urmă putem bănui că mănăstirea (Cernica, cel mai probabil) cultiva și expedia către București flori și aranjamente florale de calitate: „starețul era un om gospodar, își construise o grădină de trandafiri miraculoasă, exploatată cu cel mai deplin simț de negustor. Trandafirii săi se vindeau pe Calea Victoriei și capetele lor parfumate visau, între ghimpi elastici, la corsajele calde ale femeilor din București. Foarfeca starețului Visarion scrâșnea cu o ronțăială scurtă înăuntru boschetelor de roze și o țigancă tânără, focoasă, cu zâmbetul de fildeș, prindea florile în poala ridicată, într-un joc de comerciale inocențe” (idem: 267).
Tot în legătură cu activitatea economică a mănăstirii, cu buna funcționare a acesteia, în general, am găsit la Arghezi o descriere foarte plastică, literară a noțiunii de „ascultare” monastică; se simte că autorul a trăit-o și experimentat-o la rândul său; exercițiul supunerii declinate în numeroase nuanțe distincte: „cel care umbla pretutindeni și era pretutindeni în același timp, între toți ascultătorii, mai mare și mai ascuns decât mitropolitul era Iisus Hristos – nevăzut dar de față. Îl simțeau pescarii cu vâsla, îl știau lângă ei părinții bucătari, care fierbând cazane pe pirostrii, se închinau îngânând un vozglas (ectenie – n.m.). Părintele Ghelasie căciularul împâslea lâna pe capete de buturugi, în cerdac, bătută cu ciocanul de lemn, rugându-se cu ucenicii lui, la războaiele de țesut și acum și mohairul. Părintele Damian croitorul, cu ochelari groși care-i făceau ochii mari ca de albină, îl vedeam împreună cu calfele lui, trecând pe la fereastră. În bolniță, unde zăceau bolnavii îngrijiți de părintele doftor Pantelimon, el venea de mai multe ori pe noapte și uneori i se auzeau și șoaptele amestecare cu murmurul rugăciunii oftate și al agoniei liniștite”.
Un inventar complex și pitoresc al activităților și „ascultărilor” monastice, specifice începutului de secol XX, dincolo de literatură: leacuri și medicamente, producție horticolă, pescuit, bucătărie, producție de stofe (mohair, șiac), croitorie, îngrijirea bolnavilor.
Mărturisesc că pasajul pe care l-am apreciat cel mai mult a fost cel dedicat descrierii vizitatorilor ocazionali ai mănăstirii; am încercat chiar să construiesc un fel de tipologie a acestora, pornind de la proza argheziană.
Aș începe cu „idealiștii”, cei care vedeau mănăstirea și viețuitorii acesteia într-un fel de nimb strălucitor: „vizitatori de marcă veneau la noi. Nu aș putea spune că o făceau ca să se distreze, ci mai degrabă din naivitatea particulară a cărturarilor care învață, repetă, dar nu gândesc. Noi [călugării – n.m.] ne osteneam în așa fel încât iluzia lor să dureze și să devină tenace, încât ei plecau cu convingerea că presimțirea lor este o mare descoperire, o intuiție genială. Că într-adevăr este «ceva» în toate acestea călugărești. Iar când ziceau «ceva», ei făceau o concesie lui Dumnezeu, căruia independența lor de gândire și conștiința valorii proprii nu le permitea să-i acorde un volum mai mare”.
După care urmează portretul unui alt tip de „idealist” – gândul m-a dus la generația bio-eco-organică de astăzi – „tineri născuți și crescuți la oraș, între asfalturi și becuri cu reverbere [n.m. – cu „reverberație” – prevăzute cu sistem de disipare a luminii], care ies întâia oară la țară, extaziați în fața unui cocean de varză, transportați de profilul unui dovleac, stupefiați de moțul curcanului și de coada lui, dar indeciși asupra vremii”. „Turistul”: „erau alții care făgăduiau că se vor călugări dintr-o pornire de sportmen sau turist, care dorește să-și cumpere o proprietate în toate satele de popas, pizmuind cu un entuziasm indiscret și jignitor, fericirea țăranului mâncat de pureci și muște”.
Și, în fine, „savantul”: „vestiți profesori, unii pasionați de științele oculte, care cercetează aspectele religioase sufletești cu o comică satisfacție și ridicolă încântare”.
