Damian Stănoiu (1893-1956) este, de departe, cel mai cunoscut scriitor român care a avut ca sursă de inspirație mediul călugăresc, fiind el însuși membru al cinului monahal o parte destul de însemnată a vieții sale. Citez doar o parte din nuvelele și romanele sale, dedicate micro-cosmosului mănăstiresc pe care l-a cunoscut în mod direct: Călugări și ispite (1928), Alegere de stareță (1932), Necazurile părintelui Ghedeon (1929), O zi din viața unui mitropolit (1935).
În Istoria literaturii române, G. Călinescu îi acorda o singură pagină, la categoria „și alții”, recunoscându-i însă unele merite: „fost călugăr, are o cultură literară întemeiată pe Biblie, vieților Sfinților și pe cărțile bisericești, scrise în vechea limbă arhaică ce mai dăinuie prin mănăstiri. Nu e o cultură de lectură, ci de exercițiu zilnic, întrucât textele acestor cărți formează materia dialogului monahal”. Iar puțin mai departe, remarcă faptul că în literatura scrisă de Damian Stănoiu „limba bisericească se strecoară peste tot ca un untdelemn parfumat”.
G. Călinescu scoate în evidență poziția inconfortabilă a scriitorului-monah Damian Stănoiu, aflat în, citez: „mantia de velur a culturii bisericești”. După ce notează unicitatea cazului său – „numai literatura noastră a putut da un povestitor boccacesc [sic!] corectat printr-un narator naiv de suavități claustrale, prin acea împrejurare că mănăstirea românească a păstrat structura primitivă. Intrarea unui că-lugăr în nuvelistică ar produce oriunde scandal” – atrage atenția asupra situației aparte în care s-a aflat acesta: „și-a scris o parte din cronica monahală chiar în mănăstire, cu spiritul și aprobarea ei”.
La un moment dat, atitudinea tolerantă a Bisericii ia sfârșit, din cauza „tonului prea gros de deriziune”. În mai 1932 părăsește veșmântul monahal după violente atacuri și chemarea în fața consistoriului eparhial (organ administrativ și disciplinar – n.m.). Motivul pare să fi fost mai degrabă o aluzie la activitatea legată de vânzarea de vinuri a unui înalt ierarh la Mănăstirea Cernica și Căldărușani, deoarece autoritățile bisericești primiseră cu multă îngăduință literatura monahului Damian.
Arhimanditul Scriban, cunoscut comentator religios al epocii, o salutase în 1927 în periodicul „Biserica Ortodoxă Română”, apoi același, sub pseudonimul „Călugăr” striga scriitorului în 1932: „huo, Bestie!”. Citindu-l și comentându-l pe Damian Stănoiu, George Călinescu emite o observație de foarte mult „bun simț epistemic”, aș îndrăzni să spun. „Obișnuim să cerem monahului ceea ce ne lipsește nouă, iar noi suntem foarte sensibili la ironizarea mănăstirii și descoperirea în umbra chiliei și a unora dintre slăbiciunilor obștei, adică a lăcomiei, avariției, luxuriei și prefăcătoriei. În fond, acestea sunt păcate vamale, pricinuite de firea omenească și de o trecătoare stricăciune în morala dogmei. În genere, povestirile sale sunt umoristice, nu satirice, umorul stând foarte bine alături de spiritualitate, fiind chiar o consecință a ei”.
Ca un comentariu adiacent, am fost mereu uimit de extraordinara vitalitate a operei lui Damian Stănoiu, scrierile sale continuă să fie publicate în noi și noi ediții. Interesante mi se par a fi și prezentările (design-ul) coperților operei sale și evoluția acestora de-a lungul timpului.
În anii 1960 erau fie foarte neutre (doar titlul, pe un fond oarecare, colorat), fie foarte anti-clericale (călugării rubensieni care legănau sticle butucănoase, în atitudini nepotrivite).
Anii 1970 aduc cu ei un nou val de re-editări și coperte suprarealiste foarte elaborate.
În anii 1990, odată cu liberalizarea pieței de carte, micile edituri fantomă ale momentului publică din nou acest autor, uneori cu titluri schimbate și imagini extrem de kitsch, menită să atragă publicul acelor vremuri, presupus a fi dornic de re-descoperirea libertății de exprimare. Ultima copertă disponibilă, pe care am putut să o vizualizez on-line, reprezintă un grup de cinci călugărițe ortodoxe aflate într-un peisaj hibernal. Imaginea denotă o stare de tensiune, de agitație, de roman polițist. Titlul: „Alegerea de stareță”, iar ansamblul duce cu gândul la știrile de fapt-divers care agită periodic presa românească, legate de diverse scandaluri mănăstirești. Opinia lui G. Călinescu cred că explică, fie și parțial, evoluția imaginilor de copertă (ilustrațiilor) de mai sus. Pentru renumitul critic literar, monahii sunt „suflete simple, naive, natura păcatelor lor este îngerească”. Lupta lor spirituală nu are nimic eroic, nu este explicată de autor cu multă teologie înaltă, sofisticată, deoarece „combat pe necuratul pentru ispite puerile, ușoare și ridicole, frecvente la copii, dintre care cea mai de seamă este lăcomia”. Portretul acestui tip de monah este întregit de „sforțările” lor de sfințenie, niciodată complete, dar sincere, ceea ce mi-i face brusc mai simpatici. „Acești călugări nu sunt nepăsători și cinici; ei fac forțări de sfințenie și chiar experiențe ascetice, iar când sunt înfrânți de diavol, se umplu de căință. Plutește peste aceste nuvele surâsul blând de Floricele Sf. Francisc (Este vorba de Florilegiul Sfântului Francisc, o culegere de povestiri și legende pioase dedicate Sf. Francisc din Assissi, publicat pentru prima oară în secolul al XIV-lea de către discipolii acestuia.) [sic!] în care călugării fac, din inocență isprăvi grotești.”
Lista temelor și motivelor care contribuie la formarea unei imagini a călugărului în opera lui Damian Stănoiu este una foarte mare. Cu toate acestea, am încercat să fac o selecție a acestora, „dincolo de literatură”, care să surprindă cât mai bine esența acesteia. Trebuie să spun de la bun început că ceea ce m-a surprins este umorul, auto-ironia pe alocuri decapantă practicată de autor. Oare de ce ironia, cu diverse grade de intensitate, apare în atât de multe opere literare legate de mediul monastic? Mijloc de apropiere de utopia monastică sau o formă de eliberare de constrângerile impuse de cultura secretului, o teamă pe alocuri superstițioasă ce înconjoară aceste locuri (etc.)?
Munca mi s-a părut a fi una dintre temele cele mai des întâlnite în cadrul romanelor cu subiecte monahale din opera sa; nu este de mirare, bănuiesc faptul că autorul a practicat el însuși parte din acele „ascultări” detaliate în text, a avut o cunoaștere nemijlocită a sa.
Dar ce este o „ascultare”, după Damian Stănoiu? Diverse activități obligatorii „la care sunt ținuți călugării: care econom, care la vite, care la pescărie, la beci, la vie și așa mai departe. Duhovnicii [mănăstirii-n.m.] și preoții sunt boierii sfântului locaș. Ei nu trec pragul bisericii decât în săptămânile când oficiază și la praznicile împărătești mai de „seamă”.
Stăpânul absolut și „managerul”, cum am spune astăzi, ascultărilor este starețul. Vorbind despre atribuțiile și „puterea” acestuia, Damian Stănoiu notează, caustic, următoarele: „după regulile impuse de către sfinții Vasile, Casian, Benedict, Serapion, Macarie, Pafnutie și alți sfinți părinți, starețul dintr-o mănăstire are puteri apropiate de cele ale unui monarh absolut. Niciun călugăr nu are dreptul să-i discute autoritatea, nimeni nu poate protesta împotriva poruncilor lui, mai cu seamă când are trecere mai multă la conducerea eparhiei respective. Părintele Ghervasie cunoștea toate acestea și nu îndrăznea să se răzvrătească pe față”. Proba sa conține mai multe „micro-portrete”, compuse din câteva fraze prescurtate, plastice. Iată unul dintre ele – părintele Ipolit avea drept „ascultare” întreținerea buților și butoaielor din pivnițele mănăstirii Căldărușani: „părintele Ipolit este unul dintre ascultătorii mai mărunți ai mănăstirii, un foarte bun meșter dogar. El lucra pentru mănăstire, dar mai lucra uneori și pentru particulari, căci pe lângă chirie și ciorba de la cazan, îi mai trebuia o haină, o cămașă, o încălțăminte, lucruri pe care nu i le dădea mănăstirea. Și-i mai trebuie și udătură pentru gâtlej, căci asta este a meseriașului, fie că poartă pălărie, fie că duce culion” [potcap mic, rotund și fără margini, purtat de călugări – n.m.]. Mi s-a părut foarte interesantă ideea că un călugăr din interbelic lucra și pentru comunitatea din jur, făcea puțin venit suplimentar pentru a trăi mai de cent, mai confortabil.
Mai există astăzi călugări care să-și ofere serviciile (talentele tehnice) celor din afara mănăstirii? Nu cred, dar portretul fratelui Ipolit spune multe despre „permeabilitatea” mănăstirilor ortodoxe, relația sa deschisă cu exteriorul, dar și despre un anumit tip de sociabilitate pierdută astăzi. Iar puțin mai departe aflăm că „satul Ceptura, în raza căruia negarea ctitoricească a Căldărușanilor, nu ducea lipsă de dogari”, numai că se pare că acest meșteșugar-călugăr era deasupra tuturor prin îndemânarea sa. Ceptura este deci un vechi domeniu viticol mănăstiresc, tradiția monastică din zonă („Valea Călugărească”) este una bine marcată în toponimia locurilor.
Necesitatea muncii grele, neîncetate, cerute de practica „ascultărilor” și tradiția călugărească, apare într-un alt micro-portret, realizat în cheie ironică, cel al „fratelui Stelian, de la ascultarea bucătăriei”. Acesta era „un om foarte simplu, condamnat să ducă greul bucătăriei, căci trebuiau hrănite peste o sută de guri, socotind și argații și închinătorii (vizitatorii – n.m.) care nu-și aduceau hrană de acasă. Fratele Stelian auzise, poate chiar ca tine, că un adevărat călugăr, după pravilă, este dator să lucreze neîncetat, ca să nu dea răgaz diavolului să-l ducă în ispită. Nu numai beția, vorba fără de rușine și privirea fără alegere și hotar îndeamnă la ispite, ci și mâncarea. Poate și mai vârtos de cât toate celelalte la un loc”.
Cu toată această critică a „nelucrării”, călugării lui Damian Stănoiu nu par să exceleze, să se distingă prin muncă și printr-o bună chibzuire a timpului. Iată o discuție dintre doi viețuitori ai unei mănăstiri, legată de măsura timpului – „dar tu nu ai ceas? Al meu a stat? Răspuns: Foarte bine! Călugărul adevărat nu se cade să trăiască după ceas. Nu-l silește nici slujba, nu-l zorește nici nevasta”.
Dincolo de tonul ironic dominant, se întrezărește însă ideea unui „timp” monastic aparte, diferit de cel al lumii, cu propriile sale caracteristici și condiționalități. Iar atunci când forța de muncă este insuficientă, iar sarcinile de îndeplinit numeroase, parte din „ascultări” devin simple munci care sunt „externalizate” către muncitori angajați, plătiți cu ziua: „părintele Ghenadie, iconomul, își drege ochelarii mai bine pe nas, prefăcându-se că nu-și mai amintește exact cifrele de la sfârșitul pomelnicelor de la zilieri, apoi citire cu nesiguranță”.
Cine erau „zilierii” care profitau de prezența lor la mănăstire aceste liste cu nume de persoane în viață sau decedate, menite a fi „pomenite” de preot la slujbe? „Lucrătorii pe timp de vară sau țiganii din sate care veneau și cu oalele, după ciorbă”.
O altă temă recurentă scrierilor lui Damian Stănoiu este comerțul mănăstiresc, cel oficial, realizat cu aprobarea ierarhilor și cel „liber”, neștiut, practicat de la cel mai umil călugăr până la superiorii mănăstirilor. De altfel, trebuie reamintit acest lucru, scriitorul-monah ce era a fost tolerat de Biserică până în momentul în care el a atins unul dintre aspectele cele mai delicate al vieții monastice, comerțul, banii obținuți din comerț și destinația acestora – un subiect „tabu”, atunci ca și astăzi.
În filigran însă, apare o temă mult mai importantă, și mai gravă: tentația financiară, buna gestiune a resurselor economice avute la dispoziție de mănăstiri, pentru că dintotdeauna acestea, în anumite condiții economice și sociale – și nu toate, evident, au prosperat financiar. Dar să urmărim reprezentarea acestei dileme și reflectarea ei în opera sa; vorbind de slăbiciunea starețului pentru bani – un stareț imaginar, dar care putea fi oricare dintre aceia pe care el i-a cunoscut de-a lungul carierei sale de monah – remarcă faptul că „profitau de ea până și micii negustori țărani de prin satele din jur, aproape toți analfabeți, care dispuneau de ceva capital și se îndeletniceau cu astfel de afaceri. Cum aflau că la mănăstire ar fi ceva de vânzare sau de arendat, treceau de cele mai multe ori peste economi și ceilalți din administrație și se ducea direct la cel mare” (Stănoiu, 1962: 255).
Dincolo de tonul ironic al autorului, personal am rămas cu impresia că în acea perioadă de timp mănăstirile erau (și) actori economici cât se poate de normali și de obișnuiți, inserate în țesutul social. Comerțul ilicit practicat de mai-marii mănăstirii îngrijorează, așa că la mănăstire este așteptată cu vizibilă emoție o echipă de inspectori financiari trimiși de superiori ierarhici.
Așa că starețul cu un grup de apropiați încearcă să găsească răspunsurile și strategia de întâmpinare cea mai potrivită: „părintele Clement [bibliotecarul mănăstirii – n.m.] tocmai dăduse peste ceea ce căuta, Canonul 76, Sinodul al VI-lea ecumenic. Cum că nu trebuie înăuntru, în sfintele curți, a se așeza cârciuma, că Mântuitorul nostru și Dumnezeu poruncea a nu se face casa părintelui său casă de neguțătorie. Casele și mesele schimbătorilor de bani le-au răsturnat și pre cei ce făceau din biserici locaș mirenesc i-au izgonit. Deci, de ne va prinde vreunul în greșeala aceasta, să se afurisească” – iar după câteva paragrafe, același părinte bibliotecar mai vine și spune – „am mai găsit un canon, părinte stareț, dar nu spre ușurarea, ci spre îngreunarea celui dintâi. Ascultați aici: «niciunui cleric să-i fie iertat a avea prăvălie de cârciumă. Că dacă unuia ca acestuia a intra-n cârciumă nu este ier tat, cu cât mai vârtos altora întru aceasta a sluji! Iar de va face ceva de acest fel, să se caterisească – Canonul 9, sinodul VI ecumenic».
Fără a insista prea mult, trebuie totuși să ne abatem atenția asupra delicatei și spinoasei probleme a autorităților canoanelor Sinoadelor Ecumenice pentru Biserică – și nu doar în legătură cu comerțul sau alte activități economice – declanșată de proza (aparent) lejeră, spumoasă a autorului nostru. Cuvântul „sinod” (din grecescul sin-hodos – reuniune deliberativă) – desemnează la modul general, o reuniune (ansamblu) de reprezentanți legitimi și competenți ai Bisericii, care au ca scop realizarea unității ecleziale prin emiterea de rezoluții în materie teologică, disciplinară și juridică.
La modul ideal, un sinod ar trebui să fie secretizarea instituțională a principiului structural de communio: în virtutea principiului de egalitate universală a tuturor membrilor Bisericii, obținut prin botez, extinde responsabilitatea comunităților locale la nivelul Bisericii universale” (Beinert, 1998: 1116).
Sinodul citat în volum, VI Ecumenic, numit și Sinodul Quinisext (al cinci-șaselea, în traducere liberă) sau Sinodul In trullo (trulan) din anul 692 a fost în primul rând un sinod de natură administrativă, care a întărit câteva canoane cu aplicabilitate locală la statutul de canon universal aplicabil și a stabilit principiile disciplinei clerului. Nu este însă considerat a fi un sinod de sine stătător, deoarece nu a dezbătut chestiuni de doctrină. Acest sinod este acceptat de către Biserica Ortodoxă drept parte a celui de-al V-lea Sinod Ecumenic, dar este respins de către romano-catolici.
Este evident faptul că spiritul absolut al canoanelor, aplicabilitatea lor teoretică și practică depinde fundamental de contextul istoric, chiar dacă esența lor este transcendentă. Merită menționată în context și diferența de abordare a ideii de „sinod ecumenic” în ortodoxie, respectiv catolicism. Pentru primii, sinodul este singurul for de decizie, adevărată, autentică. Se regăsește la nivel local, provincial, patriarhal și apoi își găsește expresia cea mai înaltă a sinoadelor ecumenice.
La fiecare dintre aceste trepte, el reprezintă instanța supremă în materie de doctrină, liturghie, viață spirituală, reprezentarea Bisericii în lume etc. Foarte important, validitatea și acceptarea rezoluțiilor sale (ale sinodului) depind în mod esențial de receptarea acestora de către credincioși.
Lucrurile sunt diferite în catolicism. Prin structura și evoluția sa istorică diferită, elementul sinodal (în dimensiunea sa comunitară, mai ales) se află într-o stare de tensiune cu ideea de „primat Papal” și ierarhic și nu poate fi evaluat și gândit decât în relație cu instituția papală – o „defecțiune” pe care Conciliul Vatican II, ce dorea ranforsarea trăirilor și legăturilor comunitare în Biserica, a dorit să o remedieze.
Ideea de sinod, astăzi, în lumea catolică, are mai mult o valoare simbolică și memorială, sinoadelor li se recunosc valoarea istorică și doctrinară, dar sunt văzute ca „obsolete”, depășite atunci când vine vorba să „gândești” modernitatea religioasă prin prisma lor de acțiune. Cât despre Bisericile reformate, care au cunoscut o traiectorie și o evoluție complet diferită după respingerea ierarhiei de la Roma, sinoadele, acolo unde există, au căpătat un caracter mai ales practic, de reglementare a relațiilor administrative, relația dintre cler și credincioși, buget etc. (apud Beinert, idem 1117).
Dincolo de paginile lui Damian Stănoiu se ascunde, deci, o întrebare și o chestiune cât se poate de acută pentru înțelegerea în ansamblu a monahismului: exista o „presiune” și o menire a prescripțiilor canoanelor sinodale ale primelor veacuri, active până în ziua de astăzi în Ortodoxie? Cel puțin în aparență, cele două canoane împiedică (sau cel puțin nu încurajează) comerțul și acumularea de capital în incinta mănăstirii. Este evident că ele, canoanele, nu au fost niciodată respectate à la lettre – ceea ce încearcă să spună și să descrie Damian Stănoiu în proza sa – dar este clar că ele au rămas în urmă.
În timpul cercetărilor de teren, au fost cazuri (puține, dar au existat) în care mi s-a spus că mănastirea cutare nu vinde și nu produce vinuri, gemuri, cosmetice, siropuri etc. deoarece canoanele interzic acest lucru.
În fine, un ultim aspect pe care aș dori să-l evidențiez este prezența alimentelor și produselor alimentare în opera lui Damian Stănoiu. Departe de opulența cu accente suprarealiste din „Chef la mănăstire”, cunoscuta povestire a lui Vasile Voiculescu, el aduce la iveală o lume în care există mari diferențe între masa „superiorilor” mănăstirii și ceilalți membri ai comunității monahale. Spre exemplificare, imaginea meniului călugăresc „ideal” pe care una dintre maicile candidate la stăreție îl propune comisiei de evaluare a candidaturilor la conducere.
Mi s-a părut importantă și dimensiunea memorială și simbolică a componentelor acestuia, fiecare mănăstire citată distingându-se printr-o specialitate, o piesă de rezistență: „bulgur ca la Căldărușani, ciorbă de morun ca la Cernica, borș cu frunze de sfeclă, varză și foi de dafin ca la Neamț, țuică de la Mănăstirea Ghighiu, o melisă pe zahăr, ca la Ciolanul”.
În fața unui astfel de meniu – ispită gastronomică, maicile din obște ar trebui „ca atunci când o suna clopotul să lase ce-or avea în mână: înghiță, ac, sucală, suveică, mătură, făraș sau făcăleț și să dea fuga la masă. Mă rog, ca la cazarmă!”. Iar câteva pagini mai departe, autorul lasă să se înțeleagă, dincolo de glumă sau ironie cu diverse grade de intensitate, că o alimentație corectă, o bună organizare și gospodărire a cuhniei (bucătăriei) era mai degrabă întâlnită în mănăstirile de maici decât cele de călugări.
O posibilă explicație ar fi, în opinia sa, depopularea lentă, dar sigură, a mănăstirilor de bărbați, mai „pricepuți în administrarea averilor mari”, dar mai puțin preocupați de cotidianul sâcâitor. „Niciodată n-am să fac plăcinte pentru maici; niciodată ele nu or să slujească liturghia și să mă spovedească. Așa este?” – întreabă retoric duhovnicul mănăstirii de maici, care introduce și ideea unei ordini imuabile a organizării monastice, puternic segreate pe criterii de gen.
Soluția, pentru mănăstirile de călugări „sărace-n oameni, este ca maicile să le dea ajutor în gospodărie”.
(va urma)
