Ideea scrierii rândurilor de mai jos mi-a venit în perioada de pregătire a proiectului global dedicat sociologiei monahismului românesc, din mai multe motive. În primul rând, am fost dintotdeauna un mare admirator al scriitorilor de plan secund, cum ar fi Damian Stănoiu sau Anton Bacalbașa, care au descris lumile pe care le frecventaseră anterior, cea monastică sau cazon-militară, după caz. Portretele multiple și complexe care apar în cărțile lor m-au fascinat; unele dintre personajele descrise de ei aveam să le întâlnesc aievea în realitate, fie în timpul stagiului militar, fie în timpul terenului de cercetare, prin felurite mănăstiri. Am simțit că „pasarelele” între ficțiune și realitate deschid și porțile imaginarului social.
În al doilea rând, cred că studiul imaginarul social este în continuare sub-reprezentat și prea puțin studiat și practicat în România, cu excepția unor notabile excepții, cum ar fi Andrei Oișteanu și al său foarte cunoscut op, „Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european”. Mi-am dat seama de acest fapt atunci când am încercat eu însumi să mă lansez într-o încercare de imagologie roma în cadrul mai larg al cercetării mele anterioare dedicat religiei și practicilor religioase ale romilor. Am fost uimit, atunci ca și acum, de cantitatea uriașă de studii imagologice produsă în universitățile occidentale și de puținătatea, subțirimea, celor de la noi. Tot atunci am descoperit subtila legătură care există între istorie, literatură și științele sociale, esențială însă pentru a înțelege în profunzime imaginea și reprezentarea unui popor, fenomen social, profesiuni etc. Așa că am hotărât să mai încerc încă o dată acest exercițiu intelectual și în cazul monahismului și reprezentărilor sale în literatura română. Evident nu toată literatura română, aceasta ar fi opera unei vieți, ci a autorilor pe i-am considerat a fi cei mai cunoscuți și importanți din perspectiva ideii centrale, de interes pentru cercetarea noastră.
Am hotărât să încep prin a arunca o privire asupra temei „imagologie și reprezentare a monahismului” în literatura franceză. Așa cum mă așteptam, zeci de titluri disponibile, articole, teze de doctorat, cărți de anvergură. Pornind de la celebrul roman-memoriu a lui Denis Diderot „La religieuse” (publicat inițial în 1796, tradus și în română sub numele de Călugărița), povestea unei adolescente pe care părinții o duc cu forța la mănăstire, ea neavând însă o adevărată chemare pentru viața dedicată religiei, trecând prin scrierile ce descriu convertirea treptată a lui Huysmans, cum ar fi „En route” (1895) și „L’oblat” (1903) și terminând cu inclasabilul Michel Houellebecq care caută ospitalitatea și liniștea oferită de monahism în timpul redactării romanelor și le introduce ca atare în opera sa (vezi Soumission, 2015), mănăstirea, monahul și viața monahală constituie teme de predilecție ale literaturii franceze, care au traversat timpul. Fără a mă erija drept un cunoscător al literaturii franceze, în profunzimea acesteia, nu pot însă să nu constat faptul că există o diferență majoră de abordare între autorii români și cei francezi, ca epistemă, metodă și reflectare. Primul lucru care-mi vine în minte când este vorba de francezi este diversitatea temelor abordate, dar și de istoricitatea lor. Revoluția Franceză și valorile luminilor au adus cu ele idealul libertății individuale și colective a luptei împotriva „obscuratismului” asociat religiei. Atunci apar romane și pamflete care critică mănăstirea-închisoare, suferința celor trimiși la mănăstire fără voia lor, viața de lux și luxură a monahilor etc. Restaurația, apoi evoluția societății franceze duc la o multiplicare a temelor și motivelor abordate: ideea de „libertate” individuală a intelectualului obținută prin claustrare, suferință și problema suferinței, sexualitatea reprimată dar și numeroase romane „libertine”, de moravuri ușoare.
Cea mai importantă ruptură se produce însă la sfârșit de secol XIX, odată cu valul de intelectuali convertiți la catolicism, care-și proiectează „idealul” monastic în opere literare și memoriale. Nume ilustre se regăsesc aici: Claudel, Huysmans, Peguy, Maritain etc. O întreagă colecție, prestigioasă, de intelectuali în criză spirituală și existențială, care-și oglindesc procesul de „îmbisericire”, cum am spune în limba română, atât în plan intim, cât și în raporturile cu societatea, familia, prietenii apropiați (Pentru cei care ar dori să aprofundeze tema într-o bună zi, menționez volumul istoricul și sociologului francez Frédéric Gugelot, La conversion des intellectuels au catholicisme en France, 1885-1935, CNRS Editions, 1998.).
Mănăstirea, conservator memorial și loc absolut de retragere din lume nu avea cum să lipsească din căutările lor, oamenii aflați într-o stare de revoltă împotriva lumii moderne; iar de aici se deschide cu alt capitol, acela al mizei sociale, legătura cu contextul social și politic al secolului, marcat de profunde schimbări ce se petrec în această perioadă. Rămân însă în continuare pamflete și romanele erotice ce-și plasează acțiunea în mediul închis al mănăstirilor, cu fantasme reprimate sau interzicerea sexualității, ca toile de fond; apar și romane polițiste sau dark, tot în acest mediu. Situația autorilor și a „literaturii” monastice din România se prezintă complet diferit. Evident, nu putem și nu dorim niciun exercițiu comparativ, în termeni de cantitate și diversitate. Cum spuneam mai sus, la noi mănăstirea este reflectarea socialului în istorie și invers; se simte însă acum diferența de stil, reprezentare și evoluție istorică diferite între Apus și Răsărit. Scriitorii români par a fi ancorați într-un prezent continuu, în care nimic esențial nu se schimbă, un amestec de tenacitate cu fragilitate. Un alt aspect care m-a atras este acela că scriitorii noștri furnizează mult mai multe detalii „etnografice”, să zicem, legate de mediul mănăstiresc și existența călugărilor: hrană, îmbrăcăminte, ritual, relațiile cu satele din jur etc. Să fie vorba oare de influența culturii rurale-țărănești din care proveneau majoritatea, care le permite să fie familiari și să descrie fără prea mult efort o altă „cultură”, oarecum asemănătoare, cea monastică? Cert este că ele constituie o bază extraordinară pentru a surprinde reprezentarea imaginatului social al mănăstirii și al călugărilor. Voi încerca deci să mă apropii de acestea, literar (cu prudență!), sociologic și istoric, cu scopul de a analiza și scoate în evidență structurile sociale, detalii etnografice și discursul politico-religios ce se profilează în filigranul acestor texte. Totuși, departe de mine de a le privi ca o simplă sursă documentară. După cum se exprima istoricul francez Roger Chartier, specialist în studiul reprezentării și „imaginilor” sociale, „istorizarea specificului literaturii are drept consecință interogarea raportului pe care acele opere îl stabilesc cu lumea adevărată” și, mai departe, „plasarea lor sub lupa istorice culturale (Roger Chartier, Au bord de la Falaise. L’histoire entre certitudes et inquietude, Albin Michel, Paris, 2009, p.325.)”.
Puțină teorie. Conceptele de „reprezentare” și „imaginar social” vor sta la baza analizei noastre ulterioare. Ele au intrat adânc în limba română, și nu doar ca neologisme, folosite de un grup restrâns de specialiști. Am ales deliberat să le definesc și să stabilesc o parte din limitele acestora. Plecăm de la premisa că este vorba de două concepte intrinsec legate, în sensul că imaginarul social trimite la un ansamblu complex de reprezentări în care se poate citi tot ceea ce preocupă o societate la un moment dat, iar membrii săi le percep, generic, ca pe o reflexie a „realității”. Dacă acțiunea (dorința) de a analiza imaginarul și reprezentarea mediului monastic în literatură este promițătoare, nu trebuie pierdut din vedere faptul că trebuie evitate anumite capcane posibile, cum ar fi de pildă codurile și tehnicile estetice caracteristice unor autori, strategii discursive sau chiar anumite detalii biografice din viața autorilor. Pentru Denis Jodelet, una dintre colaboratoarele de bază la faimosul volum colectiv despre reprezentările sociale, dirijat de Serge Moscovici, caracterul social al unei reprezentări vine tocmai din sistemul de coduri și interpretări provenit din societatea reală, din proiecția unor valori și aspirații. Din acest punct de vedere, o „reprezentare poate fi considerată a fi expresia unei societăți la un moment dat. Ele nu apar spontan, peste noapte, ci sunt produsul unui proces psihologic și social al realității destul de îndelungat și sunt sociale în măsura în care ele sunt răspândite de către grupuri de indivizi cu dimensiuni variabile, dar sunt produse în și de către o societate” (Denise Jodelet, “Representation sociale:, în Serge Moscovici (editor), Psychologie sociale, PUF, Paris, 19984, p. 364.). În acest sens, istoricul și filozoful Pascal Ory atrage atenția asupra unui detaliu esențial: reprezentările colective nu sunt doar niște producții spirituale (productions de l’esprit), ci și „obiecte în societate” (objets en société) dar care nu pot fi detașate fără riscuri de aceasta, fie că e vorba de un tablou, un tratat filozofic sau o operă literară. Ca o mică paranteză, mă întreb dacă „avertismentul” de mai sus nu este în mod special valabil pentru producțiile publicitare, cu o trimitere asupra imaginii călugărilor și monahismului în publicitate. Este clar că sunt opera unui grup de oameni inteligenți, care au acum un simț al realității, al „tendințelor” din societate; ei simt „instinctiv” anumite reprezentări sociale și le folosesc ca atare în munca lor. Clipurile publicitare sunt utile și „plăcute”, aș îndrăzni să spun, atâta vreme cât sunt inserate în societate. Autonomizarea lor prezintă un risc real de interpretare greșită, pentru că sunt scoase dintr-un cadru de semnificații plurale și mobile, din negocierea dintre așteptările publicului și a celor ce au gândit reclama și încep să existe singure, substituindu-se realității – mă gândesc, de exemplu, la imaginea călugărului din celebrul clip publicitar cunoscut drept „Batman, Batman”, cu un călugăr aruncat de la balcon, dintr-o eroare de apreciere. Reclamă interzisă de la difuzare, pentru „violență”, la puțin timp după prima apariție publică.
Denise Jodelet, autoarea citată anterior, explică modul în care reprezentările sociale sunt percepute de către cititori, „autonomizarea” acestora în afara textului propriu-zis: „reprezentarea mentală, socială, comportă și un caracter concret. Ea aduce în modul simbolic un „ceva” nedefinit și absent, care se poate substitui însă prezentului. Ea semnifică mereu un lucru (sinelui sau unei alte persoane) și face să apară ceva din cel care o propagă, partea sa de interpretare, ca și în cazul actorului. Iară de ce reprezentarea nu este doar o simplă reproducere, ci o construcție și comportă în comunicare o parte autonomă și una de creație individuală sau colectivă. Cred că în acest sens putem vorbi și noi de prezența unei imagini a monahului și/sau a mănăstirii în imaginarul social: pe de o parte avem suma diferitelor reprezentări și portrete oferite de scriitori de-a lungul vremii, pe de alta de recepția acestora din partea publicului – care a părut dintotdeauna atras mai degrabă de istorisirile „picante”, decât de romanele și descrierile literare cu teme monastice.
Până în ziua de astăzi, publicul din România este un mare consumator de fapte diverse și „cancancanuri” ce se petrec în mediul monastic, „semne” care contribuie la ștergerea frontierelor dintre ficțiune și realitate. Ceea ce contează este că ansamblul de „cultural” și simbolic care formează imaginarul social (în continuă schimbare, se îmbogățește mereu) joacă un rol esențial în orientarea percepțiilor sociale și prin puterea de evocare a reprezentărilor figurilor primare întâlnite în texte. Sau, simplu și condensat spus, care ar fi „reprezentarea” și imaginea unui călugăr, din textele de ficțiune inspirate de societate?
(fragment din volumul în pregătire Monahismul românesc după 1990, apariție probabilă toamna 2023, Editura Polirom)
