Moni Stănilă, voci prin pădure

„O schimbare e obligatorie. Simt asta în fiecare dimineață. O schimbare radicală” – de aici pornește șirul experiențelor din romanul Țipă cât poți (Polirom, 2020), de Moni Stănilă. Iar dorința de schimbare pare a fi declanșată de culpa de-a fi aruncat un pat vechi la gunoi, adică o lăsare la voia întâmplării a unui spațiu al intimității, ca și cum ai arunca un câine viu – iată substratul subconștient al abandonului, dezbătut mai apoi în paginile cărții. Ca și în primul roman al autoarei, Al patrulea, personajul descinde tot în pădure, într-o pădure de semne, în care mersul și căutarea reprezintă sondări ale interiorității feminine. Iar personajele sunt, de fapt, reflexe ale unei singure ființe, în dialog cu alteritățile sale. Una Stanilovski, femeia din roman, exasperată de viața de angajată, în care apucă să trăiască doar „o treime dintr-o treime”, după o tentativă eșuată de a-și rupe piciorul pentru a avea concediu medical, evadează în „lumea foșnitoare” a pădurii. De aici începe o poveste onirică, cu elemente de realitate, dar și de fantastic, în care personajul feminin se multiplică în ipostazele vârstelor sale – de la adolescenta de 17 ani la adulta de 41 – pentru a ajunge la o înțelegere a alcătuirii sale. Avatarurile Unei sunt Noua, Prima, Drei, a Opta și Alta – ca succesiuni de metamorfoze ale sinelui, în scenarii de reverii, instincte și tropisme ale vârstei. Plonjonul prin apele sinelui nu e regizat de o privire gravă de psihanalist, căutările personajului(elor) nu au nimic din crisparea unui proces autoscopic. Dimpotrivă, autoficțiunea lui Moni Stănilă e o poveste lejeră, ludică, înțesată cu destulă ironie și umor. Pădurea pragheză în care se refugiază Una e una de basm, „bătrână și veselă”, cu o bufniță care cântă Clair de lune a lui Debussy și Sonata lunii a lui Beethoven, cu „lilieci drăgălași cu gâtul auriu”, cu ursuleți hârjonindu-se în poieniță, cu iepuri, vulpi și păsări cântătoare, descrise în lungi poeme, încărcate de empatie și tandrețe.

În pădurea miraculoasă, Una își construiește („în doar trei săptămâni și patru zile!”) o casă cu etaje și beci adânc, umplut cu produse de sezon: vin de mure, bureți, castane și fructe. Traiul ei în pădure, prin feeria simplității și a contactului nemijlocit cu natura, e aidoma celui al personajului din Al patrulea. O atmosferă edenică înconjoară acest spațiu al interiorității izolat de lume. Una e adulta care și-a păstrat și la maturitate candoarea, e fetița a cărei împlinire se încheagă din detalii, din bucuriile mici ale vieții. Ea își construiește „lumi fericite în cap” și preferă simplitatea existenței, prefăcând, cu privirea, lumea în miracol. Se bucură de plante, animale și gâze, își dorește să mănânce bine, e un adevărat personaj rabelaisian, corupt însă de civilizație. Hribii și brânza de capră, fructele și vinul din mure, deși o îndestulează – nu o mai mulțumesc. Printre preferințele Unei, are prioritate carnea de porc (o ispită nemiloasă, care-i terorizează încercările de înfrânare și post), dar și produsele din supermarketuri: brânza gorgonzola, pizza capricciosa, hamburgerii etc. Prin poftele Unei, care poartă cu sine povara unui „suflet cu stomac”, această narațiune autoscopică e și una senzorial-gastronomică. Pe pagini întregi sunt descrise produse din carne de porc, mirosind a usturoi și muștar, fantezii culinare și asocieri care mai de care mai îmbietoare, chinuind aprig ființa unei „mari mâncăcioase”. Una e ipostaza senzorială, doritoare, care conferă o voluptoasă expresie gastronomică poftei sale de viață. Dorința de a simți din plin sevele vieții, carnalitatea mustoasă a realității, gustul dens al abundenței îi însoțește periplul prin pădure, adică prin viață. Plăcerea de-a mânca e sabotată de cântar, de hainele care refuză să se ajusteze pe corp, de conștiința că așa nu se (mai) poate. Ispitele cărnii care înfruntă austeritățile impuse de spirit sunt exprimate cu umor și o autoironie savuroasă. Prin nemiloasa autoscopie a visceralității, Una lasă să țipe cu toată forța și sinceritatea instinctualitatea personajului feminin, scoate la suprafață perpetua luptă a spiritului cu bietul trup condamnat la pofte, pulsiuni, dorințe interzise. Comunicarea „științifică” a Unei despre fenomenologia atracției dintre om și om, om și cireașă e de un haz aparte, cu o concluzie justă pentru trupul care râvnește inaccesibilul și interzisul (precum cireșele în afara sezonului): „poftește doar la ceea ce e tangibil, dar și în raza de acțiune a mâinilor tale”.

Dorințele și poftele Unei sunt atacate de Noua – conștiința agasantă, cea care-i explică Unei cum e viața din afara pădurii, care o interoghează despre sensul existenței, care-i strigă la ureche tot felul de reproșuri. Una îi ignoră cum poate frustrările, se izolează după 9 garduri de ipostaza ei „răutăcioasă, mitomană, clevetitoare și neiubitoare”. Această versiune a sa e cel mai greu de iubit, pentru că e conștiința terorizantă, cea care aduce individul în societate, racordându-l la regulile acesteia. „E mai ușor să iubești șapte miliarde de oameni cu care te înghesui prin piață, autobuze, avioane, magazine decât să o iubești pe Noua. Un singur om e mai greu de iubit când el e toată omenirea cu care interacționezi”. Pentru a se debarasa de Noua, Una descinde în poienița biblică, unde se zbenguie Drei – juna de 17 ani. Drei călărind un măgar și deslușind în apa din lighean reflexele propriei sale vieți, reprezintă candoarea și clarviziunea adolescenței sale.

Identitățile personajului din roman sunt variabile, de la Una, la Noua, la Drei – și șirul continuă într-o schimbare de registre aflate cel mai adesea în contradicție. Logica cărnii desfide logica spiritului și invers, visceralitatea trece prin rechizitoriul moral al lucidității, cu refrenele agasante ale celor 9 guri de „paznici ai conștiinței”. Chemările contingenței, gesturile și ticurile cotidiene, traiul în imediat se întretaie cu reflecții despre viață și sensul morții, trecute prin filtrul teologic. Disjunctivul, desincronizările, confruntarea vocilor eului sunt ajustate de Moni Stănilă cu dexteritate regizorală și cu multă fluență poematică, cu descinderi în mit, cu derulări textualiste.

Corpul e alcătuirea plurală, multistratificată, metamorfică, mereu surprinzătoare. Moni Stănilă surprinde cu umor și subtilitate ipostazele reflexive, nevrotice, exaltate ale sensibilității și moralei unei femeii, ale femeii în general. Exuvierea eului (nu întâmplător pe coperta a patra e referința Simonei Popescu, autoarea Exuviilor) descoperă mulțimea de variante care se pot confrunta în mintea și trupul oricărei femei și căile de acces la paradisul și iadul din interiorul ei. Personajul feminin al lui Moni Stănilă are și particularități din biografia autoarei, prin insertul teologic, referirile la fotbal, politică, viața culturală din R. Moldova.

În 55.2 versete ale sinelui, eului, supraeului, Moni Stănilă dezbate problema iubirii de sine și de celălalt, a smereniei și orgoliului, a zbaterilor identitare ale unei femei ajunse la un moment tensionat al conștiinței de sine. Țipă cât poți e un roman vesel-trist, sobru și ghiduș despre metamorfozele vârstei femeii, despre puterea ei de-a fi mulțumită în confruntarea prea-omenescului cu supraeul cârtitor, destinat perpetuei nemulțumiri. Despre viața care-și scrutează cu atenție drumul spre moarte.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *