S‑au împlinit 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, prilej de rememorare a unor vremuri în care adevărul nu putea fi rostit decât din afara țării. De la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu a reprezentat, decenii la rând, un reper nu numai cultural, dar și etic. Pentru generația intelectualilor dinainte de 1990, ea a fost un model. Pentru noi, cei formați imediat după căderea comunismului – un reper. Ce mai reprezintă azi, pentru cei născuți după 2000? Întrebarea nu se referă strict la personalitatea ei, ci și la felul în care am fost în stare să perpetuăm memoria comunismului.
Ca fiică a marelui E. Lovinescu, pentru Monica viața culturală, literatura română deveniseră nu doar preocupări profesionale, ci și îndatoriri cu o greutate aparte. Tatăl ei fusese principalul critic de direcție în perioada interbelică, ea și‑a asumat misiunea, deloc ușoară, de a evidenția permanent ceea ce în țară nu se putea spune: relația scriitorilor, a operelor cu puterea. Cum mama ei a fost lăsată să moară în închisoare pentru că refuzase să‑și îndemne fiica să se repatrieze, rostirea adevărului a devenit pentru Monica Lovinescu nu numai o chestiune de deontologie, ci o problemă de destin. Întreaga sa activitate jurnalistică are o intensitate dramatică. Nu e meserie, e mai mult chiar decât vocația: e o probă a conștiinței. Energia ei, devotamentul, cultura, inteligența, intransigența, sacrificiul (pentru că a plătit, în 1977, așa cum numai câțiva intelectuali au făcut‑o: fizic), apoi curajul au devenit dovezi ale asumării unui destin care a avut legătură cu rolul catalizator al tatălui și cu cel sacrificial al mamei.
Dincolo de aceste aspecte biografice, rămâne modelul ei public. Critica exercitată de Monica Lovinescu a fost perfect complementară cu aceea, excelentă, dar, prin natura lucrurilor, parțială, a unei generații extraordinare de critici literari care practicau lectura estetică pentru a tempera presiunea ideologică și direct politică a sistemului asupra literaturii. Dar adevărul e că, într‑o dictatură, marea miză a literaturii nu e numai aceea a propriei tradiții, a propriilor mijloace, nu e, altfel spus, anvergura estetică, ci și raportul pe care‑l menține cu realitatea, cu marile teme, dileme, neliniști, apăsări ale epocii. Prin urmare, conflictul cu puterea este inevitabil. Oricât ne‑am iluziona, scriitorii nu trăiesc în istoria literaturii, ci în societate, de aceea o lectură care îi proiectează într‑o istorie internă a literaturității nu e suficientă. Or, filtrul est‑etic pe care‑l aplica Monica Lovinescu pe „unde scurte” reprezenta partea nevăzută a criticii estetice din țară. Ceea ce Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Lucian Raicu ș.a. nu‑și permiteau să afirme răspicat, mizând pe complicitatea cititorului, Monica Lovinescu aducea în prim‑plan cu o limpezime care ținea de temperamentul ei, dar și de profesionalism. A făcut, decenii bune, educație nu numai literară, ci și civică, politică, etică.
O personalitate puternică precum a ei nu are nevoie de idealizare: firește că i‑au scăpat destui scriitori buni, destule opere admirabile, care nu corespundeau criteriilor sale din care aspectul politic al textului și atitudinea publică a scriitorului căpătau o rezonanță aparte. Nu o să găsim în cronicile ei zeci și zeci de volume apăsat evazioniste. Puse cap la cap, articolele sale nu alcătuiesc o istorie a literaturii sub comunism, dar creează o atitudine și transmit o metodă de lectură necesară.
Noile generații trebuie să o redescopere. Memoria comunismului trebuie transmisă echilibrat, cu bunele și cu oroarea lui copleșitoare. Iar Monica Lovinescu a fost o personalitate cheie, indispensabilă a epocii.
