Pe Ioana Unk o interesează în cel mai înalt grad ce se ascunde îndărătul civilizației contemporane. Este suficient loc pentru omenesc? Când încetezi să fii om? Când devii o mașină? Cum ne adaptăm dezumanizării celei mici, care devine regulă și stil de viață? O proză ca o gheruță într-o mănușă de mătase.
Florin Iaru
E o zi de sâmbătă specială, în care socrii mei se pregătesc de vizita anuală a prietenilor lor din California, pe care ei îi numesc „rudele din America”. Nu ne împiedicăm noi de etichete. Oficial nici ei nu sunt încă socrii mei, dar îmi doresc mult să fie, iar Denis, pe care îmi place să îl tachinez „viitorul meu soț”, mi-a spus că e destul de pregătit pentru această schimbare administrativă, așa încât apelativele nu sunt deloc relevante, în cazul meu. Cum ziceam, e o perioadă agitată pentru toată familia, fiecare membru primește sarcini pe măsura aptitudinilor sau a defectelor sale și se străduiește să nu-i dezamăgească prea mult pe ceilalți. Ceea ce e, se știe, aproape imposibil. Telefonul a sunat azi dimineață de la șapte și vocea de soprană a soacrei mele mi-a comunicat programul draconic al zilei pe ritmul intempestiv, de crescendo al corului O Fortuna. Îl auzeam în fundal pe socrul meu fredonând cantata orfică, semn că în casa lor se desfășurau activități de primenire, menite să dea locului aerul unei locuințe renovate. Instrucțiunile pe care mi le turuise au durat destul de mult, mi-am dat seama de asta când am recunoscut notele timbrate ale Veris leta facies care au încheiat monologul telefonic. Cea mai importantă misiune a mea era să colind librăriile în căutarea unor partituri. Mimi, prietena din studenție a socrilor mei și care e ca o soră pentru soacra mea, e pianistă în timpul liber și s-ar bucura să primească partiturile favorite. În plus, Mimi și Nono, soțul ei, au o surpriză extraordinară pentru mine, așa că n-ar trebui să precupețesc niciun efort. Chiar așa mi-a spus soacra mea, să-nu-precupețești-niciun-efort, ridicând probabil degetul arătător în aer. Așa e ea, surprinzătoare până în cele mai mici detalii. Dar îmi făcea plăcere și îmi dădea ocazia să colind din nou singură librăriile, chiar dacă nu prea mult, desigur, căci eram așteptată la prânz. Ideea surprizei mă jena ușor, ca un inel prea strâmt. Viitorul meu soț nu primise nicio sarcină, i se ceruse doar să se relaxeze și să fie în cea mai bună formă la sosirea musafirilor, pardon, a familiei din America. Eventual să mănânce câteva fructe înainte de masă sau să bea multă apă, pentru a evita să înfulece ca un român nehalit de față cu „americanii”. Speram să nu i se facă rău de la foame grăsunului meu.
Străbat orașul în goană, cu versurile Carminei Burana răsunându-mi în urechi. Veris leta facies / Mundo propinatur / Hiemalis acies / Victa iam fugatur. E teribil de molipsitoare, am început să fredonez și eu imperceptibil, cu vocea mea răgușită. Sunt într-o pasă bună. Librăriile au fost mereu locurile mele de refugiu. Acolo nu risc să mă întâlnesc cu cineva cunoscut și să trebuiască să mint cu privire la nuanța de roz a vieții mele. Le colindam cu tata, pe când încă nu știam să citesc, iar, după o vreme, el uita de mine și puteam scotoci în voie prin cotloanele cele mai ascunse ale librăriei. Când mă plictiseam, mutam cărțile de pe un raft pe altul sau chiar dintr-o încăpere în alta, dacă eram sigură că nu mă vede nimeni. Mai târziu, după ce am învățat să scriu și să citesc, mi-a venit ideea năstrușnică de a schimba finalurile cărților care mi se păreau previzibile. Aveam întotdeauna la mine un creion, cu care scriam pe ultima pagină finalul pe care mi l-aș fi dorit eu. Nu m-a prins nimeni niciodată, dar m-am tot întrebat dacă cineva a apreciat jocul finalurilor multiple.
Intru în librăria mea preferată, însă nu apuc să fac decât câțiva pași prin încăperea de la etaj și să trag cu ochiul la câteva cărți nou apărute, că zăresc o figură cunoscută. O doamnă căruntă, tunsă scurt stă aplecată deasupra unei mese pline de cărți identice, așezate în două teancuri, în fața cărora tronează o foarfecă de croitorie. Ia câte o carte din teancul din stânga, o deschide, scrie ceva pe ultima pagină, recitește, apoi o așază în cel de-al doilea teanc din dreapta. E o operațiune mecanică și hipnotizantă, dar ceea ce mă țintuiește locului, la mică distanță de masa cu cărți, nu e repetitivitatea gesturilor, ci faptul că persoana din fața mea seamănă izbitor cu Ludmila Ulițkaia. Prezența ei acolo mi se pare ireală, nu auzisem nimic despre niciun turneu de autor sau despre vreo întâlnire cu cititorii, iar faptul că sunt singură cu ea în librărie mi se pare și mai straniu. Însă e chiar ea acolo, m-a zărit, s-a oprit din însemnarea cărților și mă invită din priviri. Cum nu îndrăznesc nici să clipesc, nici să mă mișc, mă mai invită o dată elegant, cu o mișcare a mâinii stângi, să iau loc pe scaunul de lângă ea. Mă apropii împleticindu-mă și reușesc să aterizez pe scaunul liber, murmurând ceva care seamănă cu numele meu.
— Eu sunt Ludmila Ulițkaia, îmi spune cu un glas hârșâit. Sunt scriitoare, continuă ea pentru a umple golul penibil de tăcere dintre noi.
— Da, știu… reușesc să mormăi eu. Știți, de fapt, sunteți una din scriitoarele mele preferate. De asta am și reacționat așa ciudat când v-am văzut, pur și simplu nu mi-a venit să cred că sunteți chiar dumneavoastră. Habar nu aveam că sunteți în vizită în orașul nostru.
— E o vizită incognito, îmi zâmbește stingherită doamna Ulițkaia. Nu știe nimeni că sunt aici și lucrurile ar fi rămas așa dacă nu aș fi comis o mică imprudență. Am intrat în această librărie de curiozitate. De fiecare dată când vizitez orașe noi, îmi place să intru măcar într-una. E un obicei care nu implică niciun pericol, însă, de data asta, am fost recunoscută de librar. Mi-a spus și el că sunt una din scriitoarele lui preferate, dacă îți vine să crezi, și m-a rugat să îi semnez câteva exemplare din cărțile mele. N-am putut să-l refuz… Dar ți-aș fi foarte recunoscătoare dacă ai păstra pentru tine cele văzute și auzite aici. În fond, sunt în vacanță și sper ca prezența mea prin orașul vostru să treacă neobservată.
— Desigur, murmur eu. Puteți conta pe mine. Oricum nu m-ar crede nimeni… Îmi permiteți să vă fac o mărturisire înainte să plec?
— Te rog!
— Povestirea dvs., Țiu-rih e cea pe care o recitesc cel mai des și mă întrebam dacă v-ați gândit că ar merita ecranizată. Imaginați-vă ce film bun ar ieși! dau eu voce celui mai inept gând care mă poate însufleți într-un astfel de moment.
— Să știi că m-am gândit și eu la asta în timp ce o scriam. Și mă bucur că a lăsat această impresie și în tine. Desigur, nu depinde doar de mine, dar e, cu siguranță, o idee care merită atenție, îmi răspunde foarte convențional doamna Ulițkaia, cu expresia unui om care e pe punctul de a-și concedia interlocutorul.
— Aș mai avea o întrebare, de fapt e o curiozitate… Ce faceți cu foarfeca de croitorie?
— Ei, nu se știe niciodată când ai nevoie de o foarfecă, rostește scriitoarea cu un surâs complice, care mă trezește la realitate.
— Îmi cer scuze, acum trebuie să plec. Mă așteaptă soțul meu și familia lui. În fine, nu suntem căsătoriți încă, dar acesta e doar un detaliu tehnic. Vă mulțumesc că ați vorbit puțin cu mine.
— Ah, îmi pare foarte rău să aud asta! Îți doresc tot binele din lume. Pari o tânără ambițioasă. Dar nu uita, foarfeci de croitorie se găsesc pe toate drumurile. La revedere!
— Vă mulțumesc! apuc să rostesc, fără să înregistrez părerea de rău a doamnei Ulițkaia, pentru că ea se ridică și se îndreaptă spre ieșirea librăriei.
Sunt tentată să alerg după ea și să îi cer o explicație, pentru că eu mă consider foarte, foarte fericită, dar îmi dau seama că sunt în întârziere, așa că-mi zic că nu merită să îmi stric ziua asta minunată în care mă așteaptă și cea mai plăcută surpriză. Certatim pro bravio / curramus in amore.
M-am întors la timp în casa socrilor, cu misiunea îndeplinită, cu caietele de partituri ambalate elegant în hârtie reciclată. Mai erau câteva minute până la sosirea americanilor, timp suficient cât să-mi aranjez ținuta. Soacră-mea mi-a spus insistent să mă îmbrac cu ceva confortabil, ușor de dezbrăcat și să am la mine o pereche de pantofi cu toc, întrebându-mă la final dacă am înțeles ce voia de la mine. Mi se întâmplă lucrul ăsta destul de frecvent, când îmi ofer ajutorul în bucătărie, ajutor pe care ea îl acceptă ezitând și cu aerul că tocmai a făcut un compromis major. Îmi cere apoi tot felul de ustensile, a căror denumire nu o cunosc, așa că gafez teribil. Mă simt ca într-un vis recurent, în care mă aflu într-o sală de operații, unde, în loc să fiu pacientă, așa cum ar fi de așteptat, sunt asistenta chirurgului.
Sosirea lui Mimi și a lui Nono e impunătoare. Ca de obicei. De îndată ce ușa apartamentului central, decomandat, al socrilor mei se deschide, iar Mimi intră în casă – de fapt, nu intră, ci glisează, plutește cumva, în pofida staturii ei generoase – încăperile posomorâte se umplu de lumină și de sunetul strident al vocii ei. Mi-ar plăcea să fiu o Mimi, o femeie din specia ei solară.
Mimi și Nono nu sunt o familie de clovni, așa cum glumește Mira, prietena mea cea mai bună, pe care nu o știe nimeni. Deși au nume ciudate, sunt o familie de emigranți respectabili care își câștigă existența în mod cinstit în America, exploatând viciile sistemului. Asta susține Denis, cel puțin. Nono a plecat demult, de dragul libertății religioase de care era privat în România comunistă. O vreme nu a lucrat, ca să aibă timp să învețe limba și să înțeleagă lumea cea nouă. Apoi și-a făcut propria firmă de construcții. Din păcate, acum nu prea mai are timp să meargă la biserică sau să se roage, pentru că lucrează foarte mult. Ca să plătească impozite, pe care el le numește „taxe” și care le fac viața mai ușoară lichelelor care nu vor să lucreze și de care s-a umplut America. Adică roata s-a întors? mă trezesc eu punând cea mai inocentă întrebare a zilei. Sunt săgetată de privirea furioasă a soacrei mele, de figura dezgustată a socrului meu și de zâmbetul ironic al lui Denis. I-am dezamăgit pe toți, așa că îmi propun să tac până la finalul vizitei și încep să analizez semantic numele musafirilor. Cred că Mimi vine de la Mihaela, dar nu am nici cea mai vagă idee dacă Nono vine de la ceva sau e doar o poreclă. Mimi și Nono au o fiică, Coco, Codruța parcă, și un fiu, Ben. Probabil că numele astea abreviate au fost alese pentru a corespunde personalităților prescurtate pe care ei și le-au asumat în țara adoptivă. Poate nu s-au adaptat de tot în America, or fi târât după ei o bucățică de Românie, după ce au ciopârțit-o suficient încât să încapă în bagajul de cală. Oricum ar fi stat lucrurile, ceva trebuie să fi fost abandonat, uitat, altfel și-ar fi pierdut mințile.
Servirea și felurile de mâncare pregătite de soacra mea sunt impecabile și impresionante. Prânzul începe cu o pastă verzui de broccoli și kale, servită pe biscuiți cu semințe și continuă cu supa de flori de ylang-ylang, gătită după rețeta polineziană. E o variantă de primăvară a supei, cu florile pe care le-a găsit la magazinul exotic, la reducere, dar nu e cu nimic mai puțin delicioasă. Recunosc în lichidul elegant din farfurie un pistil de hibiscus și urmăresc apoi încântarea de pe fețele tuturor. N-am îndrăznit să-i cer vreodată rețeta, știu că mă depășește. Felul doi – un gratén de avocado cu lemongrass – îl mâncăm ușor grăbiți, mi se spune că vor intercala surpriza pentru mine între acest fel și desert. Vom sărbători cu desertul, adică. Îl privesc rugător pe Denis, dar el e fascinat de conținutul farfuriei și nu-mi prinde privirea. Mă simt singură și-mi vine să o iau la fugă. E însă un sentiment leneș și n-am să fac nicio astfel de acrobație comportamentală. Nici acum, nici altădată. Oh, oh, oh / totus floreo / iam amore virginali / totus ardeo …
După felul doi, sub privirile mulțumite și îngăduitoare ale tuturor, ceea ce mi-a confirmat încă o dată faptul că eram singura neștiutoare, soacra mea și Mimi au pășit în dormitor, de unde au venit ținând pe brațe – ca pe un animal mort, mi s-a părut mie – o cutie albă de dimensiuni mari. Am fost invitată să o deschid și, când cele două doamne s-au retras de lângă masa pe care așezaseră cu delicatețe pachetul care conținea surpriza mea, am îndepărtat capacul. Din cutie mi-a rânjit gâtul lung al unei rochii albe, decorată cu sute de paiete. Era rochia mea de mireasă, aleasă de Mimi și de Coco, din tărâmul celor mai kitschoase rochii care au existat vreodată. Surpriza fusese pusă la cale împreună cu soacra mea, care știa că gusturile mele vestimentare lasă de dorit. În felul acesta, mă va fi scutit de bătaia de cap pe care o presupune alegerea celei mai frumoase rochii de mireasă. Similis sum folio / de quo ludunt venti …
Aveam o senzație stranie de déjà-vu. Episodul m-a teleportat în copilărie, când, pe la doisprezece ani, mi-am primit darul de nuntă de la bunica. Și acel moment se desfășurase cu martori – fratele bunicii, soția lui și părinții mei. Aceeași senzație de complot general și de trădare, îndulcită de pupăturile bunicii, ale unchiului și ale mătușii. Mă felicitau toți trei pentru întâmplarea de a mă naște fată și de a atinge fericirea absolută: negreșit urma să mă căsătoresc – trebuia să fac asta –, să fac copii și să trăiesc frumos și în bună pace, tot restul vieții mele, alături de un bărbat pe care îl voi iubi ca pe ochii din cap și de care mă voi lega până la moarte în fața lui Dumnezeu. Iar ea, bunica mea, în prezența impunătoare a unchiului și mătușii, mă pregătea pentru acest moment suprem al vieții mele, dăruindu-mi un set de lenjerie de pat de un alb imaculat, a spus mătușa, și de o calitate superioară, a adăugat bunica, mângâindu-mă pe spate ca pe un mâț plouat, cerșind mulțumiri și un strop de entuziasm. Îți place cadoul de la bunica? Așa-i că o iubești pe bunica cel mai mult din lume? plusa bunica paternă, vorbind despre ea la persoana a treia. Nu-mi amintesc dacă dezamăgirea mea de atunci a fost vizibilă sau a fost pusă pe seama vreunei carențe de educație, așa cum nu știu nici dacă oripilarea mea a fost evidentă atunci când am scos rochia de mireasă din cutie. Mira avea să o boteze mai târziu „monstrul”, iar eu aveam să adaug „alb”, ca să mai estompez amărăciunea, pentru că, deși nu avea colți vizibili, rochia albă risca să mă înghită definitiv în faldurile și în trena ei. Singura zonă în care eu și monstrul alb făceam corp comun era talia, unde, pe o porțiune de zece centimetri, rochia mă îmbrățișa prietenește, ca și cum ar fi fost a mea, ca și cum eu aș fi ales-o pe ea, iar nu ea pe mine, dar dincolo de hotarul acela, armate de inamici metalici și sclipitori mă atacau din toate părțile. Brâul de paiete, perluțe și mărgeluțe de deasupra taliei, în care riscam să mă julesc la fiecare mișcare, îmi urca peste sâni și se repezea periculos la gâtul meu, care nu suportase niciodată să fie sugrumat în vreun fel, nici de gulere rusești, nici de turtleneck, nici de fulare, nici de eșarfe. Pe fiecare umăr monstrul alb îmi așezase un morman greu de vatelină, tapetat, la rândul lui cu paietele, perluțele și mărgeluțele care nu încăpuseră deasupra taliei și care dădeau mânecilor un aspect bufant. În spate, rochia avea o trenă demnă de orice prințesă sau dragon zburător, care se înfășura de câteva ori în jurul meu, numai că eu, nefiind nici una, nici alta, simțeam că tot satinul lucios, cusut cu broderie, era așezat acolo strategic, ca să se revolte și să mă atace la un moment dat pe la spate, înfigându-mi în ceafă ultimul detașament de paiete, perluțe și mărgeluțe. Situația era tragi-comică, iar eu împrumutasem culoarea monstrului. Viitorul meu soț părea și el destul de contrariat, chiar puțin speriat, aș spune, dacă m-aș aventura să fac presupuneri privind afectele semenilor mei. Cred că nu văzuse nici el ceva mai hidos în materie de rochii. Mimi era puțin descumpănită, însă soacra mea mă privea cu expresia unui om care nu se dă ușor bătut și care tocmai elaborează un plan. Știu ce avem de făcut! a rostit ea ferm, adâncindu-mi deznădejdea. O ducem la o croitoreasă, cunosc eu o doamnă foarte pricepută, care o va ajusta puțin. Suficient cât să te poți mișca în largul tău și să puteți dansa la nuntă. Ce zici? a continuat ea retoric. Dezamăgirea doamnei Ulițkaia căpătase dintr-o dată sens.
N-am reușit să spun nimic, bărbații turnaseră deja șampanie și ciocneau. La mine ajungeau doar frânturi din conversația lor devenită brusc mai alertă și am auzit că Mimi și Nono vor fi nașii noștri de căsătorie. Și parcă mai ziceau ceva de onoare și de rolul părinților spirituali. Și exact în momentul în care mă gândeam că nu mi se mai poate întâmpla nimic extraordinar, am zărit-o cu coada ochiului pe doamna Ulițkaia apropiindu-se tiptil de fotoliul pe care abandonasem cu lehamite dihania albă. În mână avea foarfeca de croitorie pe care o văzusem mai devreme lângă turnurile de cărți și cu care a început să ciopârțească fâșii inegale din rochia de mireasă. Lucra metodic și calm, fără să pară stânjenită de faptul că o priveam fix sau că ceilalți membri ai familiei mele extinse o puteau surprinde în orice clipă. Mă bucura intervenția ei și eram mândră de mine că avusesem curajul să o abordez în librărie, deși mi-aș fi dorit ca atacul ei să se fi îndreptat direct asupra detașamentelor de inamici sclipitori, care mă înspăimântau cu adevărat. Dar calul de dar nu se caută la dinți, așa că i-am întors spatele și m-am alăturat grupului care uitase de desert și savura al doilea pahar de șampanie și care începuse să facă propuneri pentru luna noastră de miere. America era una din variante, se vorbea de o ședere mai lungă, eventual și de o stabilire definitivă și se vehiculau alte planuri exotice care mă amețeau ușor. Dar poate doar mi s-a părut. Dies, nox et omnia / michi sunt contraria.
Fotografie realizată de Cristian Boricean
