Mopete la periheliu: „Poesii”, de Mircea Ivănescu

Dincolo de toate etichetele pe care le‑a primit (neomodernist, postmodern, expo­nent al personismului) și care compun tra­iectul critic al unei receptări foarte variate, mereu favorabile, cum s‑a mai remarcat, dar în continuă evoluție, determinată de contextul socio‑cultural în care a avut loc, poezia lui Mircea Ivănescu ilustrează, după toate evidențele, acea situație fericită a unui dialog productiv între generații destul de îndepărtate în timp, a unei compatibilități descoperite cu bucurie și fascinație, ca în­tre bunici și nepoți. Perenitatea fascinației pe care personalitatea și opera poetului le‑au exercitat până astăzi, îndeosebi asupra gene­rațiilor mai tinere, este remarcabilă. Nu în­tâmplător poate, prima monografie despre creatorul lui mopete (Mircea Ivănescu. Poe­zia discreției absolute, București, Art, 2015) a fost la origine o teză de doctorat (așadar, un demers pasiona(n)t al unui tânăr cerce­tător), susținută în 2005 de Radu Vancu. O „repede ochire” a articolelor recente dedica­te poetului în diverse reviste literare poate reconfirma oricând faptul că întâlnirea cu poezia ivănesciană a fost, pentru mulți din­tre autorii unor interesante cronici, tot o ex­periență de studenție.

În ce mă privește, l‑am citit pe Mircea Ivănescu la vârsta la care nu mai eram stu­dent, dar biografia lui, în linii mari, o desco­perisem și eu tot în facultate. Cel mai mult a dăinuit în memoria mea o frază, cum se întâmplă de multe ori când rămânem, din ce citim, cu un fel de refren. Era vorba, mai exact, de o secvență dintr‑un interviu acor­dat de poet în 2010 pentru revista Obser­vator cultural: „— Cum e să debutezi la 37 de ani?/ — E trist.” Ideea aceasta a debutu­lui târziu și mai ales melancolia pe care o provoacă un asemenea debut mi s‑au părut dezarmante. Între timp, citindu‑i poezia, mi‑am dat seama că în acest registru al tris­teții și al târziului se înscriu și viața, și opera lui Mircea Ivănescu. Volumul prin care am ajuns și eu la această poezie a „discreției ab­solute”, cum a numit‑o Radu Vancu, a fost Poesii, lansat în 1970 la Cartea Româneas­că. Apare acolo celebrul personaj mopete, desigur, marcă a liricii ivănesciene, un al­ter‑ego, dar și o serie de alte figuri având corespondent real, în viața poetului: v. în­nopteanu – Virgil Nemoianu, bruna rowe­na – o anume Roxana și altele. Dincolo, însă, de această recuzită nostimă, se întind spațiile memoriei ivănesciene peste care tro­nează, aproape invariabil, un soare palid de toamnă sau de iarnă: „De acuma, începe iar­na – aceasta nu va mai fi (…) decât o amin­tire care te doare mai mult sau cu mult mai puțin (cum te face să suferi/ aducerea‑amin­te a nopților – desigur, de toamnă, pentru că era afară vreme ploioasă, asfaltul ud și li­niile tramvaielor, galbene (…)” (S‑a sfârșit toamna). Timpul, deopotrivă al scriiturii și al universului evocat, pare suspendat, în afa­ra oricărei mize, la sfârșit de etapă, când to­tul e tranșat. De aici și sentimentul că lirica ivănesciană subminează aproape sistematic grandilocvența, emfaza și pedanteria pe care le implică adesea acele reprezentări naive în felul lor ale Poeziei cu majusculă, importan­tă, plină de prestigiu.

Poezia lui Mircea Ivănescu stimulea­ză detectarea de influențe, încurajează „pa­ralelele literare“, ca să folosesc un termen școlăresc, dar asemenea conexiuni se cer de fiecare dată nuanțate. Consemnarea, de pil­dă, riguroasă și frecventă a stării vremii și „barometrul” vieții spirituale a lui mopete trimit, desigur, spre Bacovia, dar bacovianis­mul este în regim de pastișă, voit transpa­rent, cu toată recuzita aferentă: „Și ți‑e frică fără să vrei./ E și ăsta un fel de a reține aerul, însă, vezi,/ afară e iarnă, zăpadă multă, și frig,/ Doamne, ce frig – și spaima asta a ta,/ aici într‑o cameră cu lumină de iarnă, și cal­dă,/ ce înseamnă, pe lângă frigul amestecat cu pământ/ jilav și greu, care înconjoară fi­ința/ ascunsă într‑o groapă, bine acoperită.” (Frica). În alte poeme, filosofarea pe mar­ginea marilor teme ca viața, moartea, nefe­ricirea, se apropie de stilul anecdotic al lui Marin Sorescu: „Ce simplu ar fi dacă ți‑ai putea apuca o suferință/ cu mâna (…)/ și‑ai așeza‑o aici, în fața ta, pe perete” (Anecdo­tă). Gravitatea reflecțiilor existențiale este, însă, temperată de cele mai multe ori de un contrapunct subtil ironic: „Cel mai sim­plu lucru, atunci, ar fi/ să ne luăm cu mâi­nile de cap, să ne ascundem/ adică fața în mâini. Și, atunci, ceea ce se ascunde/ înapoia mâinilor ar fi chiar fața noastră./ Dar fieca­re din noi avem mai multe fețe (am citit/ și într‑o carte despre chipurile uzate, crăpa­te,/ purtate prea mult (…)” (Malte Laurids Brigge, Malte).

Pe de altă parte, intuirea de către poet a potențialului simbolic al unor momen­te astronomice, precum și asocierea lor cu anumite secvențe biografice de maximă ten­siune, m‑au condus, aparent în mod ine­dit, spre un alt posibil spirit afín, prozator de această dată: Radu Petrescu. Admirator și el al lui James Joyce (al cărui Ulysses l‑a citit tradus chiar de Mircea Ivănescu), exponen­tul Școlii de la Târgoviște dezvoltă în câte­va eseuri o ideație bogată și foarte pasionată despre conotațiile simbolice ale vesperalu­lui, ale soarelui jos ca alegorie a nemișcării, a paraliziei („Dimineață și seara. Cînd soa­rele este vizibil simultan din cele două emi­sfere, încifrează starea mistică de paralizie” – Radu Petrescu, Meteorologia lecturii), cu aplicații, printre altele, într‑o analiză aten­tă a nuvelei joyceene Surorile, unde, întoc­mai ca la Mircea Ivănescu, apare o fereastră, lumina lumânării și prezența densă, înăbu­șitoare a morții. Tot Radu Petrescu scrie în­tr‑un loc, pornind de la abulia lui Charles Bovary, provocată de atracția hipnotică a unui punct fix, despre o tradiție a persona­jului umil, mărunt în epica naturalistă, dar și despre obscuritate și apatie ca embleme paradoxale ale vitalității: „Apatia, răceala și obscuritatea sugerează totdeauna misterioa­sa maximă concentrare interioară”. Or, nu este aceasta una dintre cele mai bune descri­eri posibile ale formulei poetice ivănesciene? Nu este mopete personajul umil, cvasiano­nim, care apare mereu, chiar și când nu e denumit ca atare, în „lumina bolnăvicioa­să”, „închis într‑o cameră veștedă”, privind pe fereastră „bulevardul pustiu cu lumini moarte”? Și nu este această poetică a efectu­lui de bumerang, a pregnanței obținute prin estompare, definitorie pentru lirica lui Mir­cea Ivănescu?

Așa cum în proza lui Radu Petrescu obiectele funcționează metonimic, întregul definindu‑se prin parte datorită unei foar­te active memorii asociative, în lumea lui mopete, evenimentul tragic este readus în prezent printr‑o uriașă țesătură de imagini, din care se poate observa o atenție deose­bită pentru detaliu: „Cum mă‑ntorceam, în câte‑o seară, spre casă era toamna târziu – iarna spre început? și zăpada/ închipuia pe cercevele o plasă foarte deasă, prinzân­du‑mă. (Și m‑a durut/ – țin minte și acum – zvâcnirea în loc a acelui pas, când mi‑am dat seama, înspăimântat, că în afară,/ ală­turi de mine, ochiului meu i se făgăduia un încercănat/ timp, cu lumânări și cu oglinzi năpădite de pânze cum se cuvine când a murit cineva” (Trebuie dezgropată aminti­rea?). Aerul diafan, liniile difuze, reflexivita­tea poemelor nu îndepărtează discursul liric de emoția pură. Așa cum, astronomic, iar­na emisferei nordice aduce la apogeul ei un aparent paradox, periheliul, punctul la care Soarele și Pământul se apropie cel mai mult unul de celălalt, am putea să spunem că și în poezia lui Mircea Ivănescu prezumtiva distanță luată față de biografic prin intertex­tualitate, spirit ludic și apetit parodic este, de fapt, o apropiere, o recuperare a eveni­mentelor în infinitezimalul texturii lor, prin lentila unui artist care a proiectat în pere­grinările umilului mopete aventura zilnică a memoriei, mai intensă în anodinul ei de suprafață decât o epopee.

Distribuie acest articol:

Articole recomandate

Arte plastice
Ioana Drăgulin

În dialog cu artista Maria Bordeanu

Arta contemporană servește drept oglindă care reflectă o varietate de expresii. Provoacă privitorul și se dezvoltă în moduri surprinzătoare, legând experiențele umane printr-o înțelegere vizuală

Cultură
Tatiana Ernuțeanu

Poeme (Sentimental)

să nu-ți faci griji că ceva ar putea fi irepetabil din discontinuu se poate face lejer o structură nu te dedai la deliciile celuilalt decât

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *