Dincolo de toate etichetele pe care le‑a primit (neomodernist, postmodern, exponent al personismului) și care compun traiectul critic al unei receptări foarte variate, mereu favorabile, cum s‑a mai remarcat, dar în continuă evoluție, determinată de contextul socio‑cultural în care a avut loc, poezia lui Mircea Ivănescu ilustrează, după toate evidențele, acea situație fericită a unui dialog productiv între generații destul de îndepărtate în timp, a unei compatibilități descoperite cu bucurie și fascinație, ca între bunici și nepoți. Perenitatea fascinației pe care personalitatea și opera poetului le‑au exercitat până astăzi, îndeosebi asupra generațiilor mai tinere, este remarcabilă. Nu întâmplător poate, prima monografie despre creatorul lui mopete (Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute, București, Art, 2015) a fost la origine o teză de doctorat (așadar, un demers pasiona(n)t al unui tânăr cercetător), susținută în 2005 de Radu Vancu. O „repede ochire” a articolelor recente dedicate poetului în diverse reviste literare poate reconfirma oricând faptul că întâlnirea cu poezia ivănesciană a fost, pentru mulți dintre autorii unor interesante cronici, tot o experiență de studenție.
În ce mă privește, l‑am citit pe Mircea Ivănescu la vârsta la care nu mai eram student, dar biografia lui, în linii mari, o descoperisem și eu tot în facultate. Cel mai mult a dăinuit în memoria mea o frază, cum se întâmplă de multe ori când rămânem, din ce citim, cu un fel de refren. Era vorba, mai exact, de o secvență dintr‑un interviu acordat de poet în 2010 pentru revista Observator cultural: „— Cum e să debutezi la 37 de ani?/ — E trist.” Ideea aceasta a debutului târziu și mai ales melancolia pe care o provoacă un asemenea debut mi s‑au părut dezarmante. Între timp, citindu‑i poezia, mi‑am dat seama că în acest registru al tristeții și al târziului se înscriu și viața, și opera lui Mircea Ivănescu. Volumul prin care am ajuns și eu la această poezie a „discreției absolute”, cum a numit‑o Radu Vancu, a fost Poesii, lansat în 1970 la Cartea Românească. Apare acolo celebrul personaj mopete, desigur, marcă a liricii ivănesciene, un alter‑ego, dar și o serie de alte figuri având corespondent real, în viața poetului: v. înnopteanu – Virgil Nemoianu, bruna rowena – o anume Roxana și altele. Dincolo, însă, de această recuzită nostimă, se întind spațiile memoriei ivănesciene peste care tronează, aproape invariabil, un soare palid de toamnă sau de iarnă: „De acuma, începe iarna – aceasta nu va mai fi (…) decât o amintire care te doare mai mult sau cu mult mai puțin (cum te face să suferi/ aducerea‑aminte a nopților – desigur, de toamnă, pentru că era afară vreme ploioasă, asfaltul ud și liniile tramvaielor, galbene (…)” (S‑a sfârșit toamna). Timpul, deopotrivă al scriiturii și al universului evocat, pare suspendat, în afara oricărei mize, la sfârșit de etapă, când totul e tranșat. De aici și sentimentul că lirica ivănesciană subminează aproape sistematic grandilocvența, emfaza și pedanteria pe care le implică adesea acele reprezentări naive în felul lor ale Poeziei cu majusculă, importantă, plină de prestigiu.
Poezia lui Mircea Ivănescu stimulează detectarea de influențe, încurajează „paralelele literare“, ca să folosesc un termen școlăresc, dar asemenea conexiuni se cer de fiecare dată nuanțate. Consemnarea, de pildă, riguroasă și frecventă a stării vremii și „barometrul” vieții spirituale a lui mopete trimit, desigur, spre Bacovia, dar bacovianismul este în regim de pastișă, voit transparent, cu toată recuzita aferentă: „Și ți‑e frică fără să vrei./ E și ăsta un fel de a reține aerul, însă, vezi,/ afară e iarnă, zăpadă multă, și frig,/ Doamne, ce frig – și spaima asta a ta,/ aici într‑o cameră cu lumină de iarnă, și caldă,/ ce înseamnă, pe lângă frigul amestecat cu pământ/ jilav și greu, care înconjoară ființa/ ascunsă într‑o groapă, bine acoperită.” (Frica). În alte poeme, filosofarea pe marginea marilor teme ca viața, moartea, nefericirea, se apropie de stilul anecdotic al lui Marin Sorescu: „Ce simplu ar fi dacă ți‑ai putea apuca o suferință/ cu mâna (…)/ și‑ai așeza‑o aici, în fața ta, pe perete” (Anecdotă). Gravitatea reflecțiilor existențiale este, însă, temperată de cele mai multe ori de un contrapunct subtil ironic: „Cel mai simplu lucru, atunci, ar fi/ să ne luăm cu mâinile de cap, să ne ascundem/ adică fața în mâini. Și, atunci, ceea ce se ascunde/ înapoia mâinilor ar fi chiar fața noastră./ Dar fiecare din noi avem mai multe fețe (am citit/ și într‑o carte despre chipurile uzate, crăpate,/ purtate prea mult (…)” (Malte Laurids Brigge, Malte).
Pe de altă parte, intuirea de către poet a potențialului simbolic al unor momente astronomice, precum și asocierea lor cu anumite secvențe biografice de maximă tensiune, m‑au condus, aparent în mod inedit, spre un alt posibil spirit afín, prozator de această dată: Radu Petrescu. Admirator și el al lui James Joyce (al cărui Ulysses l‑a citit tradus chiar de Mircea Ivănescu), exponentul Școlii de la Târgoviște dezvoltă în câteva eseuri o ideație bogată și foarte pasionată despre conotațiile simbolice ale vesperalului, ale soarelui jos ca alegorie a nemișcării, a paraliziei („Dimineață și seara. Cînd soarele este vizibil simultan din cele două emisfere, încifrează starea mistică de paralizie” – Radu Petrescu, Meteorologia lecturii), cu aplicații, printre altele, într‑o analiză atentă a nuvelei joyceene Surorile, unde, întocmai ca la Mircea Ivănescu, apare o fereastră, lumina lumânării și prezența densă, înăbușitoare a morții. Tot Radu Petrescu scrie într‑un loc, pornind de la abulia lui Charles Bovary, provocată de atracția hipnotică a unui punct fix, despre o tradiție a personajului umil, mărunt în epica naturalistă, dar și despre obscuritate și apatie ca embleme paradoxale ale vitalității: „Apatia, răceala și obscuritatea sugerează totdeauna misterioasa maximă concentrare interioară”. Or, nu este aceasta una dintre cele mai bune descrieri posibile ale formulei poetice ivănesciene? Nu este mopete personajul umil, cvasianonim, care apare mereu, chiar și când nu e denumit ca atare, în „lumina bolnăvicioasă”, „închis într‑o cameră veștedă”, privind pe fereastră „bulevardul pustiu cu lumini moarte”? Și nu este această poetică a efectului de bumerang, a pregnanței obținute prin estompare, definitorie pentru lirica lui Mircea Ivănescu?
Așa cum în proza lui Radu Petrescu obiectele funcționează metonimic, întregul definindu‑se prin parte datorită unei foarte active memorii asociative, în lumea lui mopete, evenimentul tragic este readus în prezent printr‑o uriașă țesătură de imagini, din care se poate observa o atenție deosebită pentru detaliu: „Cum mă‑ntorceam, în câte‑o seară, spre casă era toamna târziu – iarna spre început? și zăpada/ închipuia pe cercevele o plasă foarte deasă, prinzându‑mă. (Și m‑a durut/ – țin minte și acum – zvâcnirea în loc a acelui pas, când mi‑am dat seama, înspăimântat, că în afară,/ alături de mine, ochiului meu i se făgăduia un încercănat/ timp, cu lumânări și cu oglinzi năpădite de pânze cum se cuvine când a murit cineva” (Trebuie dezgropată amintirea?). Aerul diafan, liniile difuze, reflexivitatea poemelor nu îndepărtează discursul liric de emoția pură. Așa cum, astronomic, iarna emisferei nordice aduce la apogeul ei un aparent paradox, periheliul, punctul la care Soarele și Pământul se apropie cel mai mult unul de celălalt, am putea să spunem că și în poezia lui Mircea Ivănescu prezumtiva distanță luată față de biografic prin intertextualitate, spirit ludic și apetit parodic este, de fapt, o apropiere, o recuperare a evenimentelor în infinitezimalul texturii lor, prin lentila unui artist care a proiectat în peregrinările umilului mopete aventura zilnică a memoriei, mai intensă în anodinul ei de suprafață decât o epopee.
