Muzica elaborată și istoriile ei posibile (2)

Apăsarea trecutului

Principalul avantaj al erei istoricității este, totodată, și dezavantajul său fundamental, anume acumularea cantitativă a compozițiilor din trecut. Indiferent că e mai apropiat sau mai îndepărtat de contemporaneitate, acest trecut devine o povară imensă în special pe umerii creatorului contemporan de muzică elaborată (dar nu numai). De ce? Din cauza faptului că acesta se vede în postura de a concura cu o istorie a muzicii într-un mod resimțit ca neloial. Cei din trecut sunt consacrați de către comunitatea actuală, comentați, criticați, comparați, cântați, citați și clasați. Cei din prezent pot adopta doar două atitudini posibile vizavi de această stare de fapt, ambele subsumate ideii de noutate, punct nodal al concepției moderniste, fără de care trecutul își va putea întinde tentaculele și în prezent:
a) să cunoască tot ceea ce s-a compus (stilistic vorbind), să facă suma acestor stiluri, apoi să o scadă dintr-un presupus
„întreg al muzicii” (definit de către fiecare conform imaginației proprii) pentru a găsi diferența specifică a „ceea ce încă nu s-a făcut” și a o transpune în fapt componistic. Noutatea materialului constituie nucleul acestei atitudini componistice de tip avangardist.
b) să adâncească și să radicalizeze o tendință stilistică tradițională, scoțând la iveală aspecte noi ale acelei căi estetice, nerelevate până în prezent. Noutatea se va plasa aici la nivelul expresiei, atitudinea componistică fiind de tip neo- sau post-.

Aceste două posibile atitudini creatoare sunt, ambele, plasate în câmpul cercetării, al descoperirii unor noi teritorii. În primul caz, descoperirea unor teritorii se face pe orizontală, prin sondarea unor zone necartografiate încă de către muzicienii creatori, în timp ce în cel de-al doilea caz sondarea se face pe verticală, în profunzime, ajungându-se acolo unde cei care au mai sondat locul respectiv nu au ajuns. În acest sens, amândouă atitudinile constituie aventuri exploratorii justificate gnoseologic, căci fiecare aduce la lumină câte o componentă rămasă ascunsă a realului sonor. Exemple paradigmatice sunt Wagner și Brahms. Wagner descoperă noi elemente de vocabular, dar și noi expresii, fiind așadar exponentul acumulărilor pe orizontală, în timp ce Brahms păstrează vocabularul beethovenian și sondează în adâncul lui, scoțând la iveală o expresie nouă cu mijloace vechi. Exemplele pot continua în același fel cu binomul Schönberg-Stravinski sau, în contextul muzicii de după 1950, cu opoziția între modernii radicali și modernii radicali.

E adevărat, în primul caz noutatea este una „tare” (în sensul forțelor fizice), căci odată cu descoperirea unui material nou, vom avea și o expresie nouă, în timp ce în al doilea caz, noutatea va fi una „slabă”, aplicându-se doar la nivel expresiv, materialul sonor rămânând unul tradițional. Dar asta nu înseamnă nimic în plan axiologic, căci, pe de altă parte, noutatea expresivă grefată pe un material cunoscut implică o accesibilitate și, deci, o înțelegere și o recunoaștere mai rapidă a muzicii respective decât în cazul unei noutăți duble – de material sonor și de expresie –, care prezintă riscul de a nu putea fi asimilată și, deci, validată cultural o bună bucată de timp (sau, în unele cazuri, niciodată!). Richard Taruskin vorbea într-o conferință ținută la Colegiul „Noua Europă” din București despre compozitori de manual și compozitori de repertoriu. Unii își datorează prestigiul isprăvilor conceptuale, alții – consistenței și frumuseții muzicii lor. Asta nu înseamnă că nu pot exista și compozitori care le îngemănează pe amândouă: Bach, Mozart, Beethoven, Schumann, Berlioz, Chopin, Ceaikovski, Prokofiev, Șostakovici…

În orice caz, indiferent de atitudinea aleasă de compozitori, apăsarea trecutului constituie deopotrivă o amenințare și o provocare pentru redefinirea compoziției muzicale din punct de vedere ontologic.

Ce mai înseamnă compoziția muzicală în actualitate? Mai beneficiază ea de același statut ca acum două secole? Ca acum un secol? Și ce impact asupra societății mai au figura compozitorului și faptele sale într-o lume în care sistemul starurilor și hiturilor controlează chiar și piața muzicii elaborate? Sunt întrebări pe care și le pune orice student la  compoziție și orice meloman, mai devreme sau mai târziu. Și la care se va găsi și un răspuns: de manual sau de repertoriu.

(Va urma)

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *