Muzica în națiune, naționalismul în muzică: mai multe introduceri (1)

Am alcătuit în 2014, împreună cu câți­va colegi bucureșteni – cu toții investigând aspecte ale muzicilor românești din secolul 20 – un grup de cercetare, cu scopul de a in­sista pe o perioadă parcă intenționat ocolită până acum în muzicologia autohtonă. Este vorba de deceniul între 1938-1948, când evenimentele sociale și culturale se succed rapid, timidele ramificații ale modernismu­lui muzical din anii ‘30 fiind brutal rete­zate după 1940. Dacă instituțiile muzicale românești (Filarmonici, Radio, Societatea Compozitorilor Români, Conservatoarele) parcurseseră pași rapizi spre modernizare și internaționalizare în anii ‘30, în următorul deceniu situația lor se schimbă dramatic, atunci când România trece prin mai multe regimuri totalitare: dictatură regală, regim de extremă dreapta, dictatură militară și, în fine, comunismul.

De aici am început cu toții să ne pu­nem întrebări, lărgind din ce în ce mai mult timpul și mai ales spațiul cercetării. Ni s-a părut interesant de tatonat un teren al simi­litudinilor și diferențelor între muzici scri­se sub diverse dictaturi, în variate zone ale Europei. Perioada cuprinsă între aproxima­tiv 1930-1950 mai poate fi încă explorată, bunăoară poziționarea sa ingrată între modernismul ce luase un avânt spectaculos în prima treime a secolului XX și constituirea avangardelor muzicale după 1950. Au oare acești ani, marcați de naționalismul cres­când, de dictaturile fasciste și comuniste, de rasism și de război, un profil muzical bine definit? Sau se poate vorbi doar despre pași înapoi față de inovațiile anilor ‘20, despre instrumentalizarea muzicii în scopuri poli­tic-propagandistice, despre retragerea artiș­tilor proeminenți în nișe izolate?

Am formulat asemenea întrebări cu sprijinul unor alți muzicologi din Europa, invitați la un colocviu desfășurat în anul 2014 la Colegiul „Noua Europă” din Bucu­rești, pentru a coagula energii din vestul și estul european. Peste alți doi ani am pu­tut relua discuțiile grație constituirii unui grup mai coerent de cercetare, pe tema muzicilor românești din vremuri tulburi, grup găzduit de Muzeul „George Enescu” din București. Aceeași instituție a sprijinit, totodată, transformarea lucrărilor prezen­tate la colocviul din 2014 într-un volum care propunea puncte de vedere inedite, precum și opinii formulate seducător des­pre o temă care pare a avea un mare po­tențial. Departe de a o epuiza, autorii o modelează privind-o din unghiuri diferite, cu privirea ațintită asupra unor pasionante studii de caz (Music in Dark Times. Europe East and West, 1930–1950, București, Edi­tura UNMB, 2016). Pentru noi, muzico­logii români educați în timpul perioadei comuniste, obișnuiți să nu amestece anali­za muzicală a unei compoziții cu plasarea acesteia în context, schimbarea de optică a fost necesară în perioada de după 1990, însă dificilă. Dacă istoriografia româneas­că, inclusiv cea muzicală, a fost profund pervertită de comunism și de ideologia naționalistă, se putea găsi un refugiu (ilu­zoriu) în analiza structuralistă, în diseca­rea mecanismelor partiturilor românești contemporane. Până și acolo, inevitabil, se pot descoperi clișee înrădăcinate profund, precum „tensiunea între național și uni­versal”, „transfigurarea” sursei folclorice în compoziția de avangardă ș.a. Abia anii ’90 și deschiderea granițelor înspre restul lumii au provocat reflecția asupra necesi­tății redescoperirii și reformulării istoriilor muzicale românești. Acestea au apărut în 2020 (am vorbit despre ele – Noi istorii ale muzicilor românești – într-un număr trecut din „Timpul”).

Este evident faptul că, în timpurile tul­buri din Europa interbelică și postbelică a veacului trecut (dar unde sunt oare de găsit perioadele luminoase?), naționalismul este manipulat ideologic și își pune o puterni­că amprentă asupra artei. Pentru a-i înțele­ge originile, semnificațiile diverse, privim înapoi pe firul istoriei muzicii, la stilurile muzicale naționale și la legătura lor cu conjunctura ideologică. În încercările recente de definire a naționalismului muzical, care încearcă să-i explice înfățișările trecute, cu accentul pus pe secolul XX, predomină cu­vinte cheie precum identitate, tradiție, au­tenticitate, etnicitate, rasă (vezi David Beard, Kenneth Gloag, „Nationalism”, în Musicology – The Key Concepts, London and New York, Routledge, 2005, p. 118).

În primul rând , sunt identificate acele eforturi de a constitui un stil național, de a crea modele ale tradițiilor individuale nați­onale. S-a discutat mereu despre trăsăturile muzicale locale, regionale, naționale, însă nu în conținutul lor propriu-zis descoperim naționalismul, ci în atitudinea acelora care le manipulează cu un anume scop ideolo­gic (așa cum observă Richard Taruskin în­tr-un excelent articol despre naționalismul muzical din enciclopedia Grove). Iar dacă punctul de pornire rămâne națiunea, aceas­ta se dovedește a fi o entitate în schimbare, uneori volatilă, și nu una politică (așa cum e statul), dat fiind că se construiește pe ne­gocieri între comunități și autodescrierea lor lingvistică, etnică, religioasă, culturală, isto­rică. Națiunea nu se delimitează doar con­form unor granițe geografice, ci rezultă din medierea între situația politică și termenii în care se autodefinește o comunitate, con­form religiei, etnicității, rasei, limbajului sau culturii, unde fiecare act de incluziune e totodată unul de excludere.

(Va urma)

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *