Muzica în națiune, naționalismul în muzică: mai multe introduceri (2)

Ceea ce putem citi astăzi, în scrieri muzicologice din jurul anului 2000, ne ghidează spre reformularea și nuanțarea unor definiții acceptate anterior, ale naționalismului muzical în muzica cultă europeană. De pildă, în Harvard Dictionary of Music, editat în 1969 de Willi Apel, mișcările naționaliste fuseseră etichetate drept tendințe degenerate, care contrazic caracterul universal și internațional al muzicii, și acestea ar pierde din intensitate după 1930 aproape peste tot în lume. Pentru un cititor din Europa estică este cât se poate de evident că Apel ignoră spațiul comunist postbelic și ideologia dominantă a acestuia, naționalistă prin excelență, până spre finalul veacului.

Unele date din trecut par a ne indica obiectiv atât potențialul constructiv, dar și pe acela distructiv al atitudinilor naționaliste. În perioada modernă timpurie, naționalismul era o forță liberală și modernizatoare a burgheziei în ascensiune: coincide cu ascensiunea culturii scrise, a ziarelor, a literaturii vernaculare și a diseminării ei, așadar cu formarea conștiinței naționale. Printre exemplele oferite de Richard Taruskin (într-un articol edificator din Enciclopedia Grove) se numără cântecele începutului de secol XVI (colecțiile de frottole italiene, de chansons franceze, cu trăsături de stil distincte față de idiomul franco-flamand al muzicii religioase predominante pe atunci) sau oratoriul lui Georg Friedrich Händel, o celebrare a epocii moderne britanice, simbolizată prin subiectele biblice despre poporul ales și triumfurile sale.

Pe firul istoriei muzicii, naționalismul are inițial un impact liberalizator, dar conține, totodată, sâmburii intoleranței și antagonismului. Poate genera importante schimbări de stil, poate crea și distruge mode în contextul preferinței pentru un gen sau altul. În perioada barocă, bunăoară, diferențierile de structură, de vocalitate, de tipologii dramaturgice între opera italiană și cea franceză duc în cele din urmă la conflictul deschis în 1752 – La Querelle des Bouffons. Să ne amintim cum admiratorii operei italiene, în frunte cu Jean-Jacques Rousseau, apreciau la superlativ intermezzo-ul comic abia apărut, lejer, fermecător și inovator, cu personaje realiste și criticau tradițiile franceze reprezentate de Jean-Philippe Rameau, partituri cu coruri contrapunctice complicate, cu armonie și orchestrație încărcate, cu subiecte neverosimile. Disputa se încinge, se extinde în spațiul literar, ironiile circulă în ambele sensuri și, în cele din urmă, reflectă cotitura hotărâtoare a genurilor muzicale franceze: declinul tragediei lirice și înflorirea operei comice.

Mai departe, ascensiunea naționalismului în artă a fost asociat cu Revoluția franceză, a dominat secolul XIX, ca rezultat al războaielor napoleoniene și al diferitelor cauze naționaliste în contextul construirii de imperii. Celebritatea unor opere semnate de Gioacchino Rossini și Giuseppe Verdi în deceniile 1820-50 se leagă de reflectarea în muzică a mișcării politice de Risorgimento, în înfățișări mascate sau mai evidente, înțelese și receptate entuziast de publicul italian. Discuții aprinse insistă asupra tipului de naționalism romantic german, cu atât mai mult, cu cât acolo s-au găsit germenii unor mișcări extremiste din secolul XX. Deocamdată iese în prim-plan ideea lui Johann Gottfried von Herder de a lega limbajul de națiune, interesul său și al multor alți scriitori germani pentru un „spirit al poporului” (der Volksgeist). Eforturile de culegere a folclorului vor fi imitate cu entuziasm în multe țări europene, cu efecte semnificative asupra creării unei culturi naționale mai ales în zonele de centru-est, unde occidentalizarea abia începe (situația Principatelor Române în secolul XIX este una semnificativă din acest punct de vedere). Artiștii și literații își îndreaptă privirile spre potențialul folclorului, ceea ce înseamnă nu doar reciclarea unei mai vechi idei a primitivismului (preaslăvirea acelor zone nealterate de tehnologie și de societate), dar și accentuarea dihotomiei național (moștenirea culturală autohtonă) – universal (imitarea tiparelor vest-europene).

Mai mult, discursurile din spațiul german (E.T.A. Hoffmann, A.B. Marx) universalizează modele germane, în primul rând pe Ludwig van Beethoven, căruia îi urmează curând Johann Sebastian Bach (grație redescoperirii sale de către Felix Mendelssohn). Iar moștenirea beethoveniană va fi valorizată programatic, imediat după mijlocul secolului, de către „noua școală germană”, care-i asociază (din 1859) pe europeanul Franz Liszt cu germanul Richard Wagner și francezul Hector Berlioz, în ideea consecventă de a susține spiritul german în muzică. Anumite genuri (liedul, opera, creația corală) sunt investite cu o forță de sugestie care mizează pe limba germană și inspirația din folclor. În cazul muzicii corale, nu lipsește forța proprie fenomenului de masă, fie în organizarea de festivaluri inclusiv (sau mai ales) pentru amatori, fie în grandoarea oratoriului, corul devenind un vehicul accesibil, în egală măsură de educație și de ideologizare muzicală.

(Va urma)

Ilustrație: Valeriu Mladin

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *