În realitate, viața și arta mi-au fost mereu întrepătrunse, influențându-se întotdeauna puternic una pe cealaltă. Fiecare apariție scenică, fiecare interpretare a unui personaj, fiecare partitură pe care o însuflețesc îmi hrănește sentimentele și emoțiile.
Există două tipuri de muzicieni: cei care muncesc pe brânci pentru a compensa fărâma de talent hărăzită (și simt asta, de multe ori, ca pe o povară) și cei care au har și nu pot trăi o zi fără a cânta, pentru că muzica e motorul care îi ține în viață. Din ultima categorie face parte Angela Gheorghiu, care emană prin toți porii pasiune și devotament și asta se poate observa în fiecare interpretare a sa, indiferent că o urmărim într-un spectacol de operă ori într-un recital. Vocea sa unică, cu timbrul cald și suav, fascinează, însă ceea ce aduce publicul în pragul lacrimilor este mai ales capacitatea sa incredibilă de a transmite emoție și vibrație.
În autobiografia sa, Angela Gheorghiu – O viață pentru artă (Curtea Veche, 2021), soprana se confesează, sub forma interviului, cunoscutului jurnalist Jon Tolansky, ale cărui cronici muzicale și documentare despre artiști lirici și spectacole de operă sunt știute de întreaga suflare melomană. În timp ce citim, avem impresia că ne aflăm față-n față cu artista, care ne deapănă momentele cele mai importante din viața sa, din copilăria petrecută în România ceaușiștă și încheind cu un frumos capitol despre regăsirea iubirii adevărate.
„Când ieșeam în curte, aveam obiceiul să mă urc într-un vișin bătrân, mai întâi de una singură, apoi împreună cu Nina (sora Angelei Gheorghiu – n. r.). Vișinul acela bătrân îmi părea un loc unde nimeni nu ar fi putut să mă judece, unde eram liberă, în lumea mea. Acolo puteam să fiu eu însămi, fără griji, neștiută de nimeni. Acolo mi-am desăvârșit respirația și tehnica instinctuală, încercând să cânt cele mai lungi fraze muzicale și să ating cele mai înalte note, cu vocea răsunându-mi din toți rărunchii. Deși nimeni nu avea cum să vadă, toată lumea îmi auzea vocea… Acolo, în vișinul acela, am cântat de mama focului, de foarte mică până la vârsta școlii. Încercam toate cântecele pe care le auzeam, imitând tot ce se difuza la radio, iar cântecele mele preferate erau cele care îmi permiteau să ating notele cele mai înalte.”
Copilăria din Adjud și casa părintească – construită de mâinile muncitoare ale bunicilor din partea mamei – au găzduit momentele cele mai frumoase ale Ginei (așa cum îi spuneau cei apropiați) și Ninei, care sunt de nedespărțit până în momentul în care cea dintâi, datorită talentului său tot mai vizibil, trebuie să plece la Liceul de Artă „George Enescu” din București.
A fost mereu legată organic de căminul și de familia ei, îi fusese greu să se despartă de soră chiar și la grădiniță, de aceea părinții sunt nevoiți să o aducă și pe mica Nina în aceeași grupă cu Gina pentru ca aceasta să nu mai plângă. Atașamentul acesta îi va face probleme însă mai târziu, când în primele săptămâni petrecute în căminele liceului, va descoperi răceala și răutatea copiilor străini, fiecare purtându-și egoismul propriu ca armură împotriva celorlalți: „Șocul nu a fost atât la școală și în sala de clasă, cât în căminul propriu-zis. Acolo m-am simțit cu adevărat singură de la despărțirea de familia mea. În cele dintâi săptămâni, plângeam de sălta cămașa pe mine. Și spre deosebire de alte situații din trecut, când prezența surorii mele fusese o mângâiere, la liceu nu o mai puteam aduce pe Nina cu mine, cel puțin nu în primii ani.” Însă vocea și personalitatea sa caldă o ajută să strângă în jurul său câteva figuri materne, printre care cea mai apropiată de sufletul adolescentei va fi Mia Barbu, profesoara de canto, care îi va forma atât tehnica – doar puțin, căci natura avusese grijă s-o înzestreze pe Gina cu un aparat vocal perfect șlefuit –, dar, mai ales, atitudinea scenică, postura și gestica, atât de importante în interpretarea unui personaj. Mai târziu, va fi cea care o va ajuta să reușească la admiterea de la Conservator. Despre prima întâlnire cu profesoara sa, Angela Gheorghiu spune următoarele: „M-am dus țintă în sala ei de clasă, aflată pe Strada Principatele Unite 63. Își ținea orele într-o încăpere frumoasă, cu tavan înalt și stucaturi, unde atârna de un perete o oglindă barocă, foarte elegantă. Mia însăși era, în ochii mei, întruparea eleganței. Era îmbrăcată superb, într-o nuanță deschisă de albastru, afișând o postură desăvârșită de atitudine aristocratică.”
Despre anii de liceu își va aduce aminte mereu cu nostalgie, căci perioada pe care o va petrece la Conservator o va mâhni nespus, prezența Artei Florescu în viața sa umbrind bucuria pe care o resimțea la orele de canto cu Mia Barbu. Așa cum o impunea „tradiția”, toți elevii care intrau cu note foarte bune la Conservator ajungeau automat la clasa „tovarășei” Arta Florescu, o soprană aservită sistemului, care, prin cinismul și prin atitudinea ei plină de invidie, reușise să își creeze o imagine detestabilă printre cei care voiau să urmeze calea muzicii vocale. Chiar de dinainte de a deveni studentă, Angelei Gheorghiu i se spusese să stea departe de renumita doamnă, dar, deși făcuse eforturi pentru a nu ajunge sub „aripa sa”, talentul său o aduce fix în brațele celei de care se ferise cu toate puterile. „Cum era Arta Florescu la clasă? Exact așa cum fusesem prevenită – foarte rece, dură și vulgară, cu o atitudine disprețuitoare susținută de puterea ei politică, în care se încredea foarte mult. La prima noastră întâlnire, poate ca să mă șocheze, poate ca să ne arate cine este, îmi amintesc limpede că ne-a spus: «– Nu ajunge să poți cânta – aveți multe de învățat dacă vreți să deveniți cântăreți de operă. Cui nu-i place asta e liber să plece, întoarceți-vă acasă la oalele și cratițele voastre! Asta e o meserie de curvăsărie! » Am rămas șocată și cred că uimirea mi s-a văzut pe chip. Eram un copil, complet incapabilă să îmi ascund sentimentele.”
Însă parcursul Angelei Gheorghiu este dovada vie că a avea talent și noroc te poate duce sus de tot, fără a te folosi de tertipurile proslăvite de marea profesoară. Mulți dintre cei care îi auzeau vocea în concertele organizate de Arta Florescu, rămâneau impresionați de timbrul și de coloratura acestuia. Ascultată de Iosif Sava, după ce „tovarășa profesoară” își adusese studenții la studioul televiziunii pentru a-i introduce în Serata muzicală, Angela Gheorghiu va deveni o invitată frecventă a criticului muzical. Apoi a venit vremea să cucerească publicul micului ecran și prin emisiunea Luminiței Constantinovici dedicată strict genului operei. Emisiunea, care se difuza pe primul canal al televiziunii române, constituia o șansă mai mare pentru soprană de a fi văzută și de oameni din diverse categorii, știindu-se tacit că TVR2 (locul unde putea fi vizionată Serata muzicală) era pentru un auditoriu de nișă: „La nouăsprezece ani, Angela Burlacu debuta la televiziunea națională. Se filma cu cinci camere și transmisiunea era în direct. Mă aflam în fața unei audiențe naționale, într-o companie de excepție; nu mi se îngăduia niciun pas greșit. Am cântat tot și… bis! După sfârșitul ariei mele, publicul m-a rechemat pe scenă de trei ori. Am fost extrem de încurcată, pentru că nu mai pregătisem nimic altceva… Nici nu mă gândisem la un bis, eu, o debutantă într-un concert cu artiști consacrați… Totuși, a patra oară nu am avut de ales și, cu ajutorul dirijorului, am cântat din nou aria, de la capăt…”
Autobiografia Angelei Gheorghiu împletește în perfectă armonie viața personală cu cea profesională, stând cât mai departe de zona de cancan și de bârfă. Chiar și când critică anumite aspecte ale vieții muzicale românești, artista o face pe un ton cât se poate de diplomat. Regretul ei cel mai mare rămâne acela de a nu fi debutat nici până acum pe scena Operei Naționale din București, locul care, deși ar fi trebuit să o fi primit cu brațele deschise, mereu i-a pus bețe-n roate: „Într-adevăr, Opera din București este un punct nevralgic pentru mine, oricât de straniu ar părea, și așa a fost încă din 1990, când directorul de pe atunci al operei mi-a spus, refuzând să ne găzduiască spectacolul de absolvire cu La bohéme, că… rolul Mimi nu se potrivește întru totul cu vocea mea. Spectacolele mele cu Tosca, Adriana Lecouvreur și Faust de la Covent Garden au fost transmise în sala Operei din București, pe un ecran, dar nu am apărut niciodată acolo într-o producție live propriu-zisă. De multe ori am încercat să găsesc o cale de a cânta într-un spectacol de operă în București, pe scena aceea, dar eforturile mele nu au fost rodnice.”
Mai mult decât atât, O viață pentru artă constituie și o mărturie a felului în care se studia muzica în anii comunismului, cum se împletea clasicul cu osanalele patriotice și cum orice turneu internațional era bine păzit de securiștii care se dădeau drept muzicieni și ei.
Pentru cititorul obișnuit, Angela Gheorghiu – O viață pentru artă, poate fi o biografie din care va extrage informații despre o soprană de talie mondială, al cărei statut excepțional a fost recunoscut încă de la debut, dar al cărei drum spre celebritate nu a fost unul ușor. Pentru cititorul care a fost în trecut muzician, este o carte care îi readuce aminte de cât de mult studiu și de cât de mult suflet e nevoie pentru a te pregăti pentru marele moment: întâlnirea cu publicul!
