„Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa nașterii, zvârcolindu-ne, supraviețuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecția în viitor a unei spaime care-și are începutul în prima noastră clipă”. Pentru Cioran (Neajunsul de a te fi născut), insinuarea noastră în existență echivalează cu profanarea unei taine, cu o calamitate, un accident, o înfrângere. Este o promisiune înșelătoare, în vreme ce moartea este finalul oricărei promisiuni. Un abis, deci, care deschide calea către un alt abis, la fel de înfricoșător.
Evaluarea negativă a nașterii l-a atras și pe Schopenhauer, care i-a găsit chiar un temei metafizic: în lume totul este suferință, care nu poate fi curmată decât întrerupând ciclul propriu-zis al vieții. Kant arătase deja că există o alternanță între suferință și satisfacție. Viața este o continuă îndreptare către scopuri. Unele se realizează, altele nu. Dar, în linii mari, există un echilibru al acestora, crede Kant. Preluând ideea, dar pe fundalul unei metafizici a voinței, Schopenhauer susține că suferința este unicul principiu al voinței, așadar al vieții. După atingerea unui scop, voința se orientează de îndată spre noi scopuri, astfel că momentul satisfacției este nu doar infim în raport cu opusul său, ci suferința este, de fapt, permanentă. Mai mult, momentul satisfacției este de fapt o iluzie. Tinzând către împlinirea unui scop, avem iluzia că atingerea lui ne va oferi satisfacția mult dorită. Sistemul iluziilor contribuie la continuarea vieții, dar aceasta nu înseamnă că ar trebui perpetuat. A trăi fiind conștienți de omniprezența suferinței, fără nici o iluzie suplimentară, este însă un lucru insuportabil. Soluția lui Schopenhauer rezidă, așadar, în refuzul nașterii.
Anti-natalismul își are un partizan recent în filosoful sud-african David Benatar. Argumentul asimetriei, pe care îl susține cu multă convingere, pare a fi de factură pragmatică: raportul dintre suferință și beneficiu (plăcere) în viața omului dovedește că ar fi mai bine să nu ne naștem. Desigur că această teză are în prim-plan binele individual, ea contrazicând ceea ce credem că reprezintă binele speciei. Aparent mercantilă, ideea calculului beneficiilor și al suferințelor pe care le aduce viața deschide noi discuții despre probleme etice de graniță. De pildă, ne îndeamnă să reflectăm asupra imposibilității de a decide asupra propriei noastre nașteri, cu toate circumstanțele ei, dintre care unele sunt hotărâtoare pentru calitatea vieții.
În această concepție, suferința nu poate fi decât un lucru rău. Ea e total lipsită de sens. Or, unele religii i-au atribuit suferinței un sens profund: patimile lui Isus au un sens, căci ele conduc către mântuire, iar pentru budism a înțelege că totul este suferință reprezintă originea iluminării. Suferința poate fi deci depășită atunci când i se găsește un sens, fiind orientată către ceva superior. Doar atunci când nu mai există nici un sens transcendent, existența în lume înseamnă captivitate însoțită de suferință. Un astfel de argument nu l-ar convinge, totuși, pe Cioran. Dimpotrivă, deși surprinde virtuțile epistemice ale suferinței, el crede că principala ei consecință este înveninarea existenței. Nimeni nu devine mai bun datorită suferinței, arată Cioran, chiar dacă va cunoaște mai mult. La fel ca Nietzsche, el crede că suferința e utilă memoriei. Însă tocmai această legătură face ca memoria să aibă cu precădere un caracter traumatic. Este memoria relelor pe care le suportăm, a dominației la care suntem supuși, a tuturor resentimentelor pe care le însumăm (Genealogia moralei). Atât pentru Nietzsche, cât și pentru Cioran, uitarea este eliberatoare.
Șarjele lui Cioran la adresa nașterii fac însă apel la alte premise. Nașterea nu are de-a face cu suferința vieții, ci cu atașamentul. „Naștere și lanț sunt sinonime. Să vezi lumina zilei înseamnă să vezi cătușe!”. Atașamentul este adevăratul rău, scandalul existenței, care nu poate fi combătut decât prin detașare. Cioran refuză toate credințele, fanatismele prin care omul se atașează de viață, iluziile pe care și le inventează pentru a crede că viața are un sens. Împotriva acestora trebuie cultivat vidul, abisul de dinaintea nașterii și cel de după moarte: „Refuzul nașterii nu e altceva decât nostalgia acelui timp de dinainte de timp”; „Să te tot duci cu gândul la o lume în care încă nimic nu s-a înjosit să se ivească, în care presimți conștiința fără să aspiri la ea, în care, tolănit în virtual, te bucuri de plenitudinea vidă a unui eu anterior eului… Să nu te fi născut, numai să te gândești la asta, ce fericire, ce libertate, ce spațiu!”. Pentru scepticul de serviciu, care învinge chiar și fanatismul scepticismului, existența este o formă de „exil metafizic”, experimentat în toate detaliile vieții, ale istoriei și ale limbilor în care a scris.
Ilustrație realizată de Ștefan Câlția
