După un volum hibrid, compus din aproximativ șaizeci de poeme alăturate unor pagini din jurnalul publicat în 2003 și completat în 2018, Jurnal scris în a treia parte a zilei. Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă (frACTalia, 2019), Angela Marinescu revine pe scena literară cu o nouă carte, Păsările pe cer țipă (Casa de Pariuri Literare, 2021), aducând o vervă proaspătă, configurată riguros pe scheletul tematic anterior. De menționat este totuși faptul că, dacă în volumul anterior componenta care prevala (mai mult sau mai puțin ostentativ) era cea a corporalității (componentă care, desigur, a consacrat-o dintotdeauna și din care s-a inspirat un întreg val de poete douămiiste), în cel prezent accentul este (re)pus pe alte vechi obsesii, boala, moartea, poezia, în același timp luând naștere și o nouă direcție (pentru că nu se poate vorbi încă de o obsesie) a fiului. Chiar dacă din motive mai curând politice poezia Angelei Marinescu este din ce în ce mai lăsată de côté de către critica de întâmpinare, nu putem ignora faptul că ea continuă să existe, parcă mai percutant ca oricând, dincolo de ideologic, ghidată estetic de o voce care, de la momentul debutului și până în prezent, nu a dezvoltat niciodată urme de intimidare sau de înăbușire.
Păsările pe cer țipă e un volum în două părți, prima (fără titlu) cuprinzând 34 de poezii, iar a doua (intitulată Călătoria) doar 3, mai lungi și mai dezordonate. De fapt, dezordinea e un element comun celor două porțiuni, ambele degajează o senzație stranie de pierdere și regăsire a stabilității, nu de puține ori fiind nevoie de o relectură a pasajelor. Și tocmai în asta rezidă ineditul stilistic al poetei: construcții lirice (în aparență) aflate la poli antitetici – „cunosc suferința frumoasă ca o floare/ cunosc suferința pe care n-o cunosc” (p. 10), legate tematic de o interioritate ce mizează pe restructurarea armonioasă a tuturor traumelor de dinainte – „nu mai am nici puterea euforizării/ mi s-a golit creierul de sînge” (p. 30). Nebunia, singurătatea, moartea sunt stâlpii principali ai cărții. În jurul lor zboară și se nasc și celelalte direcții, cum ar fi frumusețea sau iubirea. Iubirea capătă aici noi forme față de volumele precedente. Dacă în Soldat. Umbre ale trecutului pe câmpul de luptă ea era (re)direcționată către un tânăr medic sub forma unei atracții erotice bolnăvicioase, iar în Intimitate (Charmides, 2013) se consuma în versuri de un erotism cvasigeneric pe alocuri – “îmi pipăi sânii (unul a dispărut)/ abdomenul și sexul/ scriu prostii” (p. 30), ceea ce dictează aici e mai degrabă o fragilitate aproape atipică pentru Angela Marinescu.
Pe de o parte, atitudinea nu mai este atât de statornică, poeta se lasă privită și în momente de nesiguranță – „mîna ta mai fină și mai albă decît mătasea chinezească/ nu ajunge pînă-n abisul sfîșietor al lacului ce nu sînt/ nu știu dacă tu m-ai iubit vreodată/ drumul albinei și al polenului ne înconjoară gleznele imperfect/ deoarece sînt așezate într-o poziție distorsionată atunci cînd extrag poezia din tine/ sînt departe” (p. 34). Pe de altă parte, conștientizarea acaparează cu prisosință (prea)scurtele clipe de naivitate, de aici reieșind impresia de contrazicere generală (prezentă în egală măsură și în volumele precedente). De pildă, într-unul din poeme tronează o asumare fermă a morții în momentele în care iubirea ar trebui să fie cea care dictează tonul – „tu abuzezi de puterea pe care ți-o dă conștiința vieții și a morții/ cînd noi doi facem dragostea, conștiința vieții și a morții/ face parte din fiecare celulă a trupurilor noastre” (p. 29). Din acest motiv, iubirea nu se poate configura niciodată ca sentiment de plăcere ultimă, nu poate atinge niciodată cotele maxime la care ne-am aștepta. Conștientizarea va căpăta întotdeauna valențe noi în poezia Angelei Marinescu, iar în cartea de față putem vorbi de o așa-zisă armură împotriva fricilor, a dezamăgirilor. „și apoi ne uităm amîndoi unul în ochii celuilalt/ și ne abandonăm vieții și morții/ cu voluptatea pe care ți-o dă conștiința vieții și a morții/ ne îmbrățișăm, rîdem și plîngem” zice continuarea aceluiași poem. Rîdem e așezat strategic lângă plîngem tocmai fiindcă sunt într-o permanentă complementaritate; el nu poate exista singur pentru că întreg textul ar căpăta un iz de patetism impropriu autoarei, decadent.
Păsările pe cer țipă e un volum care, deși continuă tematic universul marinescian binecunoscut, nu dezamăgește. Asta pentru că vocea poetică e mereu fresh, declanșată doar atunci când se ivește ceva ce trebuie spus neapărat. Niciodată nu avem de-a face cu poeme scrise din complezență. Nu. Vechile obsesii sunt întotdeauna puse în relație cu teritorii stilistice și prozodice noi, cu trăiri și perspective într-o continuă actualizare. Prin diversitatea abordărilor pe care le propune, vârsta poeziilor Angelei Marinescu se modifică de fiecare dată în mâinile cititorilor, ea confirmându-și, încă o dată, locul printre cei mai actuali scriitori pe care îi are literatura română.
