Fragment din romanul în curs de apariție la Editura Corint
„Negustorul de antichitati” este un roman balzacian. De mult mi-am dorit să scriu un asemenea roman. E parte, firește, a unei „comedii umane” sui-generis, în care personajele și lumile lor se întretaie. E apoi un roman al pasiunii pentru lucruri și, mai ales, pentru poveștile lor. Personajul meu, Candid Ițescu, este un colectionar care-și dorește să lase moștenire o galerie în care să fie expuse lucrurile de preț pe care le-a adunat într-o viață. Pictură, covoare rare și vechi, hărți, ceramică, mobile de preț, icoane etc.
Este un „roman burghez”, aș spune, în marea tradiție realistă. Personajul cheie este un motan roșu pe numele lui Balzac, care își însoțește stăpînul pretutindeni. E sufletul lui pereche. Fauna personajelor reproduce lumea exclusivistă a anticarilor, colecționarilor, galeriilor, tîrgurilor, prăvăliilor cu vechituri, licitațiilor. Motto-ul romanului – „Există două istorii. Una oficială, mincinoasă, și alta secretă unde găsim adevăratele cauze ale evenimentelor“ (Honore de Balzac).
Stelian TĂNASE
Moartea generalului Zissu
Skepsisul onorabilului Candid Ițescu era colecția de obiecte de artă adăpostită în strada Popa Chițu. Personajul nostru aducea la înfățișare cu un șobolan. Imaginea lui evoca depozite, biblioteci vraiște, munți de gunoaie. Un bot prelung ieșit din gulerul îmblănit al paltonului lui cenușiu, lung pînă-n poale. Mai era și căciula din samur. Ghetele de altadată, bastonul cu măciulie de bronz, fularul desfăcut la gît atîrnind pînă aproape de genunchi. Era și umbrela scoasă din hol la ocazii, cînd potopea ploaia. Era un an ploios cînd se consumă istoria din acest op. Avea o umbrela mare, neagră, Kingsman, londoneză. Țăcănitul, cînd o deschidea – mereu cu același ritual – era una din marile lui plăceri secrete.
Ca să întregesc portretul personajului Candid Ițescu. Puțini știau ce avere ascundea între zidurile casei. Oricum nu bănuia nimeni – era expert în camuflaj. Un cameleon de clasă, unul dintre cei mai redutabili ai epocii.
După cum cereau împrejurările, corpul lui lua forma și culoarea verde smarald a unei șopîrle sau luciul negru al unei mașini de cusut Singer sau înfățișarea unui ventilator AEG. Chiar a unei ploi reci de toamnă sau a unui cîine vagabond. A unui portvizit, a unei păsări împăiate, a unui miel alb sau al unei pianine de salon. Indiferent ce înfătișa – cîine, bicicletă, veioză, nor de pe cer –, Ițescu aduna tenace tapiserii, mobilier vechi, tablouri de maeștri, icoane rusești, covoare din Orient. Porțelanuri de Saxa și Sevres, chinezării aduse în Balcani pe drumul Mătăsii. Iubea mult obiectele manufacturate de Gallé, Tiffany, Fabergé. Le găsea prin cotloane întunecate din pîrdalnica noastră Valahie, o lume care nu există pe hartă, darmite în realitate. Le extrăgea de la posesori cu vorba dulce, cu paralele, cu gheruțele. Își rodea unghiile cu dinții, asta cînd nu le scurta din forfecuță, să nu ii scape ceva. Cu ele jefuia deținătorii lucrurilor de preț, adesea fără ca ei să știe ce valori au în casă. Fuseseră salvate miraculos din dezastrele prin care trecuse Gubernia noastră.
Plătea emisari să spioneze funeraliile, partajul moștenirilor, scăpătații, procesele, pe cei siliți de sărăcie să vîndă. După o savantă pîndă care dura uneori ani, se prezenta la adresă. De notat că le făcea onoarea să apară în persoană la ușa lor. Rămînea un vînător singuratic. N-avea încredere nici în el însuși. Într-o clipă de neatenție putea să lase garda jos, să uite de interes și să ofere prea mult.
Ritualul negustoriei era următorul. Intra într-o casă străină, se uita în oglinda din hol să se asigure că îl vede chiar pe Candid Ițescu. Se aștepta să apară alt chip, nicidecum al lui, atît era de suspicios. Își vedea cearcănele mov, obrajii cenușii căzuți, bărbia ca untul. Își pipăia hainele, se mușca de deget, se pișca pînă se înroșea pometele. După ce trecea de acest sumar control, bătea cu copita pragul ușii și intra în transă. Era chitit să scotocească tot, să pipăie obiectele scoase la vînzare, să le prețuiască, să se tocmească la preț. Murea de plăcere să se certe pentru cîțiva bănuți…
Negocia ca o cață, se indigna, rîdea, persifla, tîrnosea marfa în ochii vînzătorului. Repeta scheciul în detaliu de cîte ori ieșea după pradă. Era o procedură veche cu acelasi tipic, replici, gesturi, ieșiri și intrări din scenă dintotdeauna.
1/ Își arăta disprețul – „Eh, ce spui!? Nu! E un fals. Nici dacă mi-l dai degeaba, nu-l iau!“ Juca scena la perfecție, gros, teatral, ca un comediant veritabil. Deținătorul covorului Tabriz sau secretaire-ului vienez zicea o sumă.
2/ Atunci Ițescu își dădea ochii peste cap, îl privea intens. Făcea pe supăratul, pretindea că nu-l interesa marfa, se afla doar în trecere, să îi dea binețe.
3/ Zicea – „Rămîne pe altădată. N-am chef să fiu jignit și jefuit în casa dumitale. Păcatele mele. Ce, astea-s prețuri!?” Morfolea vorbele printre dinții lui verzi și tociți. Abia auzeai ce spunea. Trebuia să-ți pleci urechea aproape de buzele lui. „Vrei să sărăcesc, să cerșesc la bătrînețe o bucată de pîine!? Nu tipăresc bani în debara!”
4/ Făcea stînga-mprejur și pleca. După un minut se întorcea chiar dacă nu îl chema nimeni înapoi.
5/ Relua conversația de unde o lăsase. Buzunarele întoarse pe dos, bărbia în piept. Mîinile în tavan chemau îngerii în ajutor. Se jura, scotea portofelul, își sugea un dinte. Fornăia, sîsîia, tușea. Gazda îi aducea apă să nu leșine și îi oferea o pastilă. Deschidea fereastra să intre aer, îi plîngea de milă. În fine vînzătorul ceda – el plătea prețul. De unde venea plăcerea asta bolnăvicioasă de a se tocmi, de a ascunde prada sub palton și de a o duce extaziat cu ea acasă?
Ai lui – alungați de peste tot ca niște burghezi odioși, înfierați pentru că trăiseră din exploatarea omului – astfel s-au salvat după război. Ai lui țineau o dugheană Consignația cu firma „Covoare și antichități orientale“ pe strada Stravopoleos/colț cu ulița Smîrdan. Aici învățase să se tîrguiască la preț. Era secretul afacerii, te ducea la faliment dacă nu erai vigilent. Sau te ajuta să faci avere… Așa că, din tinerețe, cînd îi ajuta pe ai lui la tejghea – negocia cîinește pînă la ultimul șfanț, iar lăcomia și poftele erau teribile. Așa se face că, în timp, a înghesuit prin încăperi, în mansardă, în pivniță, sub șopronul din curte, lucrurile lui de preț. Scotocea prin tot orașul, colinda și provincia adesea după lucruri – desperecheate sau nu. Căuta icoane, tapiserii, tablouri, piese de mobilier, covoare. Se comporta ca un șobolan care strînge provizii pentru mai tîrziu. Se va opri odată și-odată? Oh, da – cînd va fi ajuns la Cimitirul Bellu, unde cumpărase loc de veci. Nu se știe niciodată cînd te loveste damblaua, te calcă mașina sau faci infarct. Știa că este un loc cu verdeață de unde întristarea a dispărut și nu îți trebuie nimic. Mai și vindea, găsea un mușteriu, pe unul care voia să-și plaseze banii în lucruri de valoare pe vremurile astea nesigure. Oferea un preț, vizaviul zicea mai puțin, Ițescu se prefacea supărat, invoca niște cheltuieli cu spitalul, bolile, vîrsta. Se prefăcea grăbit, se ducea, vezi Doamne!, la ale lui. Improvizator, farseur, actoraș. Nu mai vînd, gata! M-am răzgîndit!, zicea. Se întorcea apoi cu spatele, mergea încet tîrîndu-și pașii, să aibă timp să vină cumpărătorul după el, și propunea alt preț, ajustat. Comedia continua….
După ce făcea o achiziție mai acătării se preumbla țanțoș prin mahalaua Popa Chițu într-o manta uzată, cu stofa roasă la poale, croită la Liverpool în 1879. Neapărat ducea în brațe cotoiul roșu Balzac. Nu se imagina într-un film de epocă.
De fapt, onorabilul pe care îl urmăream prin mahala printre uluci venind acasă nu trăia în acea epocă. Se născuse prea tîrziu, nu aparținea acestui timp și nici acestei lumi. Își spunea uneori că este un străin. L-am auzit zicînd astfel de vorbe atunci cînd pierdea la table la dumnealui garajistul nea Eftimie Zbanț în scuarul de la colțul străzilor Franzelari cu Toamnei. Eram obișnuiți cu excentricul nostru vecin. Purta ghetre, melon, ceas cu lănțug la vesta de postav, ducea un baston cu măciulie de bronz și cu monogramă, CI. Cînd apărea costumat astfel știam că este fericit. Cui îi păsa? Mie, nu! Trebuie să fi înhățat vreo piesa rară pentru colecția lui de vechituri. Se întîmpla tot mai rar pentru că lucrurile cu adevărat de preț dispăruseră în cele 4 puncte cardinale. Așa se întîmplă la sfîrșitul oricărui secol. Se fac socotelile – și ies mereu prost. Îi plăcea atmosfera de sfîrșit de lume. Și de inaugurare a unor speranțe deșarte. Era de rîs.
Cînd începe povestea, eroul nostru s-a întîmplat să ochească o casă. Speța negustorească, mijlocul secolului al XlX-lea, puțin după căuzași și bonjuriști. Doftori, generali, miniștri, ambasadori. Aflase printr-o iscoadă (Gore Saizu) că generalul (r) Emanuel Zissu n-o mai ducea mult. Doamne ferește să înhațe averea/prada un rival! Așa că stătea încordat la pîndă.
Pe piața Bucureștiului existau cîțiva inși, detestabili toți, lepădături, bestii, care îi voiau tot răul. Să dea faliment, să vîndă tot, să ajungă să cerșească pe treptele bisericii. O puzderie de tîlhari așteptau clipa cînd vor apuca acest chilipir. Dăm o listă sumară a haitei – Iancu Zombi, Raul Popescu, Taki Kuțitaki, Tanțica Șașia, Porfiri Zaț…
Candid Ițescu n-avea voie să întîrzie la vreo adresă. Aflase de la Spitalul Militar că generalul fusese externat doar cît să moară acasă în patul lui. Pentru fostul șef de stat major venise clipa să-și zornăie decorațiile. Instinctul de prădător încercat îi spunea lui Ițescu să se năpustească cît mai este timp și să înhațe piesele de mobilier, vesela din argint, icoanele & sfeșnicele, lampadarul de cristal, vitraliul din fereastră. Generalul avea nevoie de lichidități pentru gropari, colivă, lumînări, batiste, coroane, popi și pomeni. Gore Saizu îi vorbise în amănunt despre tot ce se găsește prin casă. Trebuia să atace neîntîrziat, instinctele lui nu se tociseră chiar dacă obosise devalizînd atîtea averi. Cumpăra pe nimic ce mai rămăsese din vremea cînd rușii retrăgindu-se spre Siberia lor dragă cărau cu trenurile tot ce găseau de preț.
El iși și făcea treaba discret, cotrobăia prin garaje, mansarde și pivnițe. Găsea ce fusese dosit și rămăsese printr-o minune neatins. Zi-i vidanjor, gunoier, cioclu, cum poftești.
Generalul Zissu locuia într-o vilă cu streașini largi, acoperită de iederă. A ciocănit la ușă (soneria defectă) și a intrat plin de importanță în apartamentul prost luminat. Vizitatorul avea talia peste medie, era corpolent, purta o manta cazonă, lungă și o pălărie cu boruri largi, un fular roșu înnodat la gît. Înfățișarea de conspirator i-a plăcut generalului – avea slăbiciune la politică. A intrat solemn fotografiind locul cu privirea periferică. A măsurat razant pereții, pervazele, colțurile, vitrinele cu porțelanuri. O făcea reflex, nu uita o clipă pentru ce venise – să cumpere minunățiile ieftin. A năpîrlit din hol, a lăsat solzii de reptilă, cum făcuse de mii de ori. A pus urgent blana de miel alb de Paște. Tușitul, pasul măsurat, mutra preocupată, mîrîielile, ahurile cu ifos – aceleași de ieri și alaltăieri. A salutat larg cu pălăria, și-a descoperit coama înspicată. A aruncat fularul peste umeri, a făcut o reverență. A sîsîit cîteva vorbe rafinate, cunoștea protocolul pe de rost. Îi intrase în reflex. A întrebat de sănătate, s-a interesat de vreme. A măsurat gazda să-și dea seama cît timp mai are de trăit. E încă verde, apucă Sărbătorile! Tenul, pleoapele vinete, dosul palmelor, tremurul vocii pițigăiate. I-a ascultat inima cu un stetoscop imaginar. A urcat în pod, a coborît în pivniță, a cercetat minuțios dulapuri și cufere. Conversație, temenele, plecăciuni. A deschis ușile, a cercetat pervazele, rafturile și debaralele. Cu o mutră gravă, concentrat, rece, cu aerul atoateștiutorului obișnuit să dea sentințe de necontrazis. Se întîmpla cînd găsea – dau un exemplu – un covor de Buhara secol XVlll capturat la Caliacra în războiul Balcanic, 1913, adus acasă în furgoanele pline de păduchi ale armatei. Și asta nu fost tot, a dat holera la sudul Dunării, iar sublocotenentul Raoul Zissu, frati-su geamăn, nu a mai trecut Dunărea – e îngropat la Vidin.
Candid Ițescu a ascultat povestea și a început tîrguiala prin a ponegri covorul. A zis că este jerpelit și are defecte ascunse. Avea îndoieli că ar fi autentic și a oferit o sumă infimă. Ochise alt obiect, care-l interesa, acesta de mare valoare. L-a înșfăcat – o icoană scumpă pictată pe lemn de eucalipt, Sfîntul Gheorghe ucigînd balaurul. De obicei, plătea fleacul pe loc și lua la schimb icoana gratis, bonus pentru favor. Șmecherie cu ghivent! Se retrăgea cu plecăciuni și sărutări de mîini cucoanei. Viața este arta înșelăciunii, spunea de cîte ori avea prilejul. În asemenea situații, Candid Ițescu funcționa ca un automaton, erau minute cînd atingea perfecțiunea. Acționa cu sufletul lipsit de emoții. Era o jucărie întoarsă cu cheița.
Era vorba de a înșfăca întreg avutul, nu doar cîteva piese disparate. Generalul Zissu se pregătea să plece la Ceruri unde avea de purtat războaie. A avut o clipă în fața ochilor imaginea apartamentului golit după trecerea lui pe acolo. Fără tapiserii, cărți, lampadare, covoare, tablouri și fără splendidele piese de mobilier baroc și Empire.
Alții ar fi vărsat o lacrimă. Oh, nu, vizitatorul nostru era fericit, se pregătea să aibă un orgasm. Găsise un dulap venețian lăcuit, splendid, perfect conservat, cu sertare și imagini luminoase, lucrate în foiță de aur, cu casetele & mînerele de bronz intacte. Despre această piesă îi raportase cu deosebire spionul Gore Saizu. În bani reali dulapul nu avea preț. Ar fi putut fi expus oricînd la Louvre sau Ermitage. Auriu și bleu cu memoria Chinei adusă în priviri de corăbiile portugheze. Era încîntat, i se făcuse pielea de găină, dar nu s-a trădat. Meștesugul lui vechi în ale anticăriei lucra neobosit. A mormăit, a clătinat din cap, a țuguiat buzele. Erau și alte lucruri prețioase în apartament. O hartă a Mării Negre din 1648, alta a Balcanilor folosită de negociatori la Kuciuk-Kainargi/1774. Mobile Boule, 5 piese. Un manuscris rarisim cu inluminuri furat în 1786 dintr-o mănăstire franciscană din Ragusa.
Cît vreți pe terfeloagele astea?, a întrebat neutru.
Domnul general Zissu părea să nu fi auzit. Îl privea imobilizat din fotoliu.
E păcat să țineți comorile astea aici, a continuat Ițescu. Dacă vă inundă de la etajul de deasupra ori ia casa foc, ce faceti de atîta pagubă? Ar trebui duse într-un loc sigur. Ce preț are dulapul? Cariile au făcut ravagii, văd! Nu prea merită păstrat… E de serie, replică de la începutul secolului trecut, lucrat la Brno în fabrica de mobilă a unui svab Dieter (sus-zisul Dieter nu existase vreodată). În schimb, văd că aveți în casă sticlărie de Murano veritabilă. S-a arătat dispus să plătească prețul corect (a oferit un sfert din cît făcea). A scos cîteva hîrtii din buzunar pe care le ținea mereu pregătite în portvizit.
Suma vă ajunge pentru o înmormîntare demnă de un general!
S-au înțeles cu privire la dulapul venețian, gazda i-a mulțumit. Pentru seria de icoane de Nicula pe glajă, plus 4 covoare de rugăciune otomane și cîteva carpete brâncovenești datate 1692-1712. Mai erau portretele de familie – fără interes. Generalul deținea doi Luchieni, anemone, și un cap de copil de Tonitza, un peisaj venețian minunat de Petrașcu. Dar ce nu avea prin casă? Vizitatorul și-a anunțat dorința de a cumpăra engros. Inclusiv vesela, cuierul din hol, aparatul de radio Telefunken pe lămpi. A dat asigurări, i-a spus ferm că e negustor serios, dispune de lichid și plătește pe loc. Pasăre rară!
Jubila pofticios, se pregătea să ducă totul în ascunzătoarea din Popa Chițu. Le va avea negreșit! Abia acasă le va admira pe îndelete, singur, și va juisa. E mult eros în treaba asta, e ca un măritiș. Dușmanii vor muri de ciudă cînd vor auzi ce achiziție a făcut.
Tot Candid Ițescu este piua întîi în Gubernie. Îi plăcea la nebunie să-și sfideze rivalii, să îi provoace, să-i umple de nervi. Pe această replică a ieșit trăgînd ușa după el, prefăcîndu-se indiferent la tot ce văzuse. Generalul Zissu în fotoliul lui, cu capul lăsat pe spetează, cu bonețica pe creștet. Un trup învelit într-un halat decolorat, cu o pătură cazonă peste picioarele paralitice.
Ițescu, prevăzător, a trimis degrab doi hamali cu un camion să împacheteze și să îi aducă marfa. Aveți grijă! A trimis un aconto prin Gore Saizu. A doua zi a sunat conform înțelegerii. O voce bariton i-a spus că domnul general Zissu a murit în somn noaptea precedentă și vecinii & rudele sunt în priveghi. Casa era plină de lume. Cum nu-l costa nimic, a zis:
Dumnezeu să-l ierte!
A lăcrimat. Apropierea morții îl înduioșa și îi dădea fiori… Se gîndea că îi va veni și lui rîndul în curînd.
