Nu mai țin minte când l-am cunoscut pe domnul Alexandru Zub. Știu însă că în anii ‘90, la începutul lor, venea des la București, în septembrie 1991 fusese ales membru corespondent al Academiei Române (din 2004, va deveni membru titular), participa deci la ședințe, era invitat la dezbaterile organizate de Alianța Civică sau de Asociația Foștilor Deținuți Politici (înființată și condusă de Ticu Dumitrescu de care nu știu cine își mai amintește azi); eu eram jurnalist în presa de opoziție care apărea sub auspiciile PNȚCD (la revista Epoca și apoi la ziarul Dreptatea) și îmi amintesc că, alături de Corneliu Coposu, personalitatea care mă impresiona cel mai mult în acei ani, ori de câte ori se întâmpla să participăm la aceleași evenimente, era Alexandru Zub. Îl admiram și îl prețuiam pentru prezența lui distinsă și decentă în viața publică, pentru cărțile sale, pentru discursurile sale la colocviile organizate la Memorialul de la Sighet.
Astfel că, după ce, în 1995 am fost angajată, prin concurs, la Televiziunea Română, am realizat mai multe emisiuni la Iași, din pasiunea pe care o aveam încă din adolescență pentru acest oraș, și într-una din aceste deplasări, i-am făcut o vizită domnului Zub la Institutul de Istorie al Academiei „A. D. Xenopol” pe care îl conducea. Am filmat atunci, cu acordul său, interioare din institut și biroul domniei sale. Descrieri și evocări ale acestui birou intrat în legendă s-au scris multe și cine a avut privilegiul să-i pășească pragul știe despre ce vorbesc. Dar filmările realizate atunci sunt, probabil, imagini unice, care aveau să fie integrate în emisiunea mea „Dreptul la adevăr”, la care l-am invitat pe domnul Alexandru Zub.
Emisiunea, realizată la București, într-unul din studiourile Televiziunii Române, a fost difuzată în 13 noiembrie 1998 și reluată de mai multe ori după aceea. În timpul emisiunii au fost incluse, de asemenea, imagini ale cărților domnului profesor, dar și nenumărate imagini cu coperta volumelor de scrieri autobiografice și memorialistice apărute după căderea comunismului, pentru că dialogul purtat era, în esență, despre persistența memoriei sau despre… „trecutul care nu trece”.
„Sunt momente în viața fiecărui neam când nevoia de adevăr este mai presantă, uneori și imperativă, cum ni se întâmplă nouă de la un timp.” (…) „Fără adevăr nu există nici libertate, nici democrație autentică. Am citit undeva, pe frontispiciul unei venerabile universități, acest îndemn evanghelic: ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”. (Alexandru Zub)
Cuvintele de pe ecran cu care am deschis emisiunea aparțin istoricului Alexandru Zub, invitatul emisiunii noastre de azi, care are ca titlu: Literatura în orizontul istoriei. În orizontul istoriei este și titlul unei cărți din 1994, semnate de invitatul nostru. Citatele alese ca moto sunt din cartea sa Chemarea istoriei. Un an de răspântie în România postcomunistă, apărută la Editura Junimea în 1997. În 1998, a publicat un alt volum, Discurs istoric și tranziție, apărut la Institutul European și declarat „Cartea anului” la Salonul de carte recent încheiat la Cluj-Napoca.
Domnule profesor Zub, adevărul despre care vorbiți în aceste cărți ați încercat să-l dați la iveală, dar adevărul dumneavoastră, adevărul lui Alexandru Zub, este puțin cunoscut. Din tot ce am citit, am aflat că ați terminat Școala Normală din Șendriceni (Dorohoi), în 1953, absolvită cu Diplomă de Merit, ceea ce vă dădea dreptul să vă înscrieți la orice facultate, că ați stat în dubiu între mai multe facultăți pe care să le urmați – chimie, filologie, istorie, chiar și geografie – și în cele din urmă ați ales să fiți student la Istorie.
Ce știați, în 1953, despre ceea ce se întâmpla în România în acei ani?
Știam destul de puțin, dar esențialul îl știam în orice caz, anume că ne aflam sub o dictatură, sub o ocupație străină, că regimul care încerca să-și articuleze instrumentele de dominație și de control știa deja să se folosească de atuurile lui. Știam că datoria mea și a celor din jur era să ne păstrăm ființa, identitatea și să luptăm ca identitatea să nu fie pervertită excesiv. Fiindcă, totdeauna în momentele acestea de criză, există acest pericol, atât la nivel individual, dar și la nivel colectiv, cu atât mai tragic, cu atât mai dramatic. Și asta simțeam: simțeam pentru că exista un anumit dialog cu mediul, exista o presiune a mediului care transmitea acest mesaj tânărului care eram atunci și acest lucru probabil mi-a decis și opțiunea la care v-ați referit: nu chimie, nu geografie, nu medicină, ci istorie, pentru că istoria este, de fapt, instrumentul adecvat păstrării memoriei, cel prin care încercăm să ne asigurăm o anumită continuitate. Or, aceasta era problema noastră, atunci, în acel an teribil, care era și anul încheierii studiilor mele medii, 1953, anul în care a murit Stalin, an în care se schița o vagă destindere sau exista o promisiune de destindere, în care lumea, în orice caz, a sperat că va ajunge la un anumit „dezgheț”. Este formula folosită chiar atunci de Ilia Ehrenburg, care a scris chiar o nuvelă cu acest titlu.
Aceasta este epoca în care m-am format eu, epoca în care am urmat studii superioare la Facultatea de Istorie a Universității din Iași și în care mi-am construit platforma evoluției viitoare. Ca istoric, în primul rând, și asta poate să explice de ce situația mea personală nu transpare în paginile pe care le-am scris decât foarte rar și discret, ceea ce nu înseamnă că nu există referințe la traseul meu, mai peste tot, în toate cărțile.
Zece ani de închisoare pentru o manifestare de regăsire a ființei naționale
Telespectatorii sunt obișnuiți să vă vadă la multe dezbateri istorice, toată lumea vă cere punctul de vedere, fie la 1 Decembrie, fie la 23 august, de exemplu, ori de câte ori adevărul trebuie scos la iveală din punct de vedere istoric. Însă emisiunea noastră merge și mai departe. Insist pe acest aspect, pentru că recent am avut prilejul să văd o emisiune în care un scriitor ca Dinu Săraru, după nouă ani de la căderea comunismului, spunea că a fost condamnat și el trei luni la Canal. Trei luni. Iar dumneavoastră, fost deținut politic, cu o închisoare veritabilă, ca să spun așa, ați păstrat tăcerea, nu vorbiți de arestarea și închisoarea prin care ați trecut. De ce ați făcut închisoare? Ați terminat facultatea, ați intrat în cercetare, dar ce s-a ales în cazul dumneavoastră de acel dezgheț de care vorbeați, de după 1953?
Nu s-a ales mare lucru din acel „dezgheț”. Pentru că România s-a situat mereu într-un contratimp în această evoluție, sub zodia totalitarismului. Și acel contratimp i-a permis României să facă, de fapt, un joc, care are o anumită caracteristică: aici, în România, s-a dus o politică preventivă, mai bine articulată decât în alte părți.
În alte țări, reacțiile de protest, de împotrivire au fost mai directe, mai rapide, mai clare. S-au putut înregistra reacțiile germanilor din Est, din Republica Democrată Germană, chiar în anul morții lui Stalin, mișcările polonezilor în primăvara anului 1956 și din vară, Revoluția Maghiară din toamna anului 1956. Toate aceste mișcări au prevenit regimul din România asupra a ceea ce se întâmplă în jur și a ceea ce se poate întâmpla și el a avut mereu în față un exemplu care l-a mobilizat în direcția unor măsuri „profilactice”, deci s-au luat mereu măsuri de arestare care aveau și acest caracter preventiv.
Încă din 1948, în România, era vorba de distrugerea unei elite politice și de a descuraja studențimea, care avea un potențial de reacție, de revoltă. Și asta s-a întâmplat, așa se explică „fenomenul Pitești”, care a fost un experiment teribil pe seama acestui tineret. Iar clasa politică, elita spirituală, economică, diplomatică, au fost distruse în cadrul unui program. Peste câțiva ani, acest lucru se repetă pe o scară mai largă, dar cu un motiv, așa cum spuneam, profilactic. Deci povestea mea din 1957-1958 este legată de această situație, când s-au luat măsuri de coerciție care să prevină orice posibilitate de a articula un discurs alternativ, o reacție posibilă. În acei ani m-am manifestat eu, așa cum era atunci posibil, având la îndemână niște exemple care au eșuat de fapt, chiar dacă ele au jucat un rol important sub raportul opiniei publice, al unei societăți civile în fond, care avea să dea rezultate mai târziu, în Polonia, în Ungaria și, într-o anumită măsură, în Cehoslovacia.
Bine, spuneți măsuri „profilactice”, dar de ce împotriva dumneavoastră?
Pentru că, în 1957, mai exact între 12 și 14 aprilie, am organizat, ca student, împreună cu câțiva colegi de la Istorie și Filologie (atunci formam o singură facultate), o manifestare de regăsire de sine a ființei naționale, a valorilor istorice, a tradițiilor noastre, la o jumătate de mileniu de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare. Eram la Iași, la facultate, din 1953, ca student și după aceea proaspăt angajat la Institutul de Istorie și Filologie, cum se numea pe vreme aceea, până la 6 martie 1958, când s-a produs arestarea.
Ați povestit toate acestea undeva în scris?
Am povestit în treacăt doar, atât cât mi s-a părut că este decent să o fac, dar poate că va veni vremea să spun mai mult, atunci era însă mijlocul cel mai eficace, așa ni se părea nouă, de a rămâne credincioși menirii noastre, fără să ne expunem totuși foarte mult. Exemplul vecinilor noștri din Ungaria era elocvent și nu era nevoie de prea multă chibzuință pentru a vedea cam ce s-ar putea întâmpla și la noi. Deci în aprilie 1957, la câteva luni după eșecul revoluției de la Budapesta, am organizat această manifestare, care a însemnat trei zile de activități, la Iași, o sesiune de comunicări științifice și manifestări de ordin cultural, iar după aceea, un pelerinaj la Putna, cu un tren special, care a dus acolo mii de oameni și s-au întâlnit cu alte mii de oameni veniți acolo. Și a fost o evocare foarte caldă a lui Ștefan cel Mare în plină dictatură. Manifestarea noastră a fost tolerată de autorități, pentru că amintirea Budapestei era apropiată, se dorea ca studenții să aibă impresia că sunt luați în serios, că sunt tolerați în anumite activități, pe de altă parte, această manifestare de la Putna fusese pusă sub egida proaspetei asociații a studenților, înființate să păstreze aerul de organism profesional al studenților și acest lucru ne-a dat posibilitatea să ne manifestăm. Bineînțeles că sensul adevărat al acestei manifestări a fost identificat. Apelul la valorile naționale era atunci un fel de a spune că ne revoltam împotriva dominației sovietice, împotriva sistemului opresiv care se instalase aici cu forța și așa mai departe. Ceea ce era strict adevărat. A existat între noi, cei șapte care am fost condamnați, o corespondență care se suprapunea peste discursul oficial produs cu acea ocazie. Și evident că acest lucru nu putea rămâne nepedepsit.
Și ați fost deci arestat? Și condamnat la câți ani?
Condamnat la zece ani. Încă un coleg la fel. Alți doi la câte nouă ani. Alți doi la șapte ani, unul la cinci. Dacă adunați, iese o sumă… (Zâmbește)… Dar am rămas în închisoare efectiv până în aprilie 1964, când s-a produs acea schimbare de optică politică, de conduită modificată față de Kremlin, ceea ce a permis un decret de grațiere, pe baza căruia au ieșit din închisoare majoritatea deținuților politici.
Eclipsa de memorie înseamnă moartea spiritului
Mă bucur că ați spus toate aceste lucruri, poate pentru prima oară. Vorbeați mai înainte de decență, deci dumneavoastră, din decență, deși nu era cazul, ați tăcut, or, eu constat că acum trăim un moment de confuzie a valorilor, exemplul pe care l-am citat este semnificativ, tocmai de aceea am vrut să cunoaștem povestea mai tristă a vieții dumneavoastră, dar semnificativă pentru istorie și pentru adevăr.
Sub anumite forme, ea a fost relatată, există o carte a Stelei Pogorilovschi (după căsătorie, Stela Covaci, nota mea, M.S.), care a fost în strânsă legătură cu grupul de la Iași, ba chiar pe punctul de a fi condamnată și ea împreună cu noi. Și mai există o carte a lui Dumitru Văcaru, un coleg de-al nostru, scriitor și muzeograf, care a relatat, la modul cvasi-romanesc, dar de fapt este evocarea acestor întâmplări din 1957 și până în 1964.
Din pasiunea dumneavoastră pentru literatură din tinerețe, a rămas legătura cu scriitorii. Probabil că sunteți și un cititor pasionat, nu doar de literatură memorialistică. Dacă am vorbit despre scriitori și închisori, aș vrea să ne spuneți câteva cuvinte despre Mihai Ursachi, cu care știu că ați stat în închisoare, și despre Alexandru Ivasiuc și despre cum sunt priviți acum foștii deținuți politici după anumite dezvăluiri din dosarele Securității. Dintre cei care au fost deținuți politici și au făcut o carieră literară, am cunoscut destul de mulți, unii mi-au fost foarte apropiați. Ați pomenit de Mihai Ursachi, cu care am fost închis la Luciu-Giurgeni, în județul Ialomița. Pe Ivasiuc l-am întâlnit la Salcia și, apoi, la Stoenești, în Balta Brăilei. Sunt oameni care au deja un statut literar bine conturat. Mai sunt și alții, Alexandru Paleologu, de exemplu, Sergiu Al. George, Ion Omescu, un om de mare valoare și care acolo reprezenta un reper dintre cele mai frapante, la care se raportau foarte mulți.
E o lume care ar merita să fie readusă în atenție, pentru ce a însemnat ea, de fapt, atunci, prin gesturile de respingere sau de inadecvare la un sistem. Oricât ar fi fost de modeste aceste gesturi, ele însemnau ceva, au putut fi supralicitate de sistem, care avea nevoie de adversari, pentru a putea pune în operă anumite măsuri de coerciție mai largă. Gestul lor rămâne semnificativ și arată că n-a fost o lume inertă și redusă la tăcere în timpul respectiv.
De altfel, pe toată durata detenției mele, au continuat luptele în munți, care nu s-au terminat decât în anii ‘60, deci către sfârșitul domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. A existat, așadar, o realitate ascunsă, paralelă, criptică, pe care lumea nu o mai știe, dar care vorbește de un protest existent în toți anii postbelici.
Ați vorbit de perioada închisorii în care i-ați cunoscut pe acești scriitori. De atâția ani, ne chinuim să aducem adevărul la lumină. Când ziceam că am stabilit niște repere, că, în sfârșit, știm, în mare, ce s-a întâmplat, tot timpul vine ceva să răstoarne adevărul pe care îl știam. Lumea începe să se îndoiască, se aruncă cu noroi peste simbolurile rezistenței anticomuniste. Avem anumite informații, despre angajamente semnate cu Securitatea, la ieșirea din închisoare. Alexandru Paleologu a mărturisit acest lucru. Era posibil oare să-ți păstrezi, chiar în condițiile închisorii, această rectitudine morală, l-am întrebat și pe Mihai Ursachi, într-o emisiune pe care am realizat-o cu el, anul trecut și spunea despre Alexandru Ivasiuc că a ieșit marxist din închisoare: a intrat anticomunist și a ieșit marxist. Care este punctul dumneavoastră de vedere?
Mie mi-a fost foarte apropiat Ivasiuc. L-am cunoscut într-un moment când ne simțeam solidari și prezența lui era benefică și stimulativă pentru acel mediu deprimant în care trăiam. Eram la Salcia, în Balta Brăilei, în plină iarnă, în 1959. Ivasiuc, doctorul, cum i se spunea pentru că era student la medicină, avea o mișcare spasmodică, un gest reflex de apărare. Ridica mâna dreaptă ca pentru a-și apăra dantura. Ivasiuc nu avea, atunci, dantură, partea superioară era complet retezată. Am aflat ce s-a întâmplat, a fost o anchetă teribilă, el a suferit enorm. Episodul este povestit, undeva, de Marcel Petrișor. A fost o confruntare teribilă cu anchetatorii, care l-au bătut crunt, transformându-l într-o masă informă de carne. Evident, într-o asemenea situație, nimeni n-ar trebui să judece, să se întrebe de ce un om a cedat. Eu cred că Ivasiuc nici n-a cedat acolo, trebuie să se fi întâmplat ceva după ieșirea din închisoare, când nu exista un orizont și când, probabil, n-a avut tăria să reziste la ispita unei cariere. Trebuia să te mulțumești cu foarte puțin ca să poți rezista. Dacă doreai mai mult, deveneai repede pradă a unui sistem care te înghițea, te silea la concesii inacceptabile.
Mihai URSACHI (intervenție înregistrată): „O distincție este absolut necesară. Dosarele Securității cuprind un număr incomensurabil de orori. Greu de imaginat și cu atât mai greu de povestit. Securitatea a comis nenumărate crime, au fost execuții în masă, gropi comune, asasinate, răpiri, jafuri, violuri. Acestea sunt cuprinse în dosarele Securității. Cei vinovați de aceste crime trebuie pedepsiți, conform legii. Crimele politice nu suferă prescripție. Aceste crime trebuie urmărite până la capătul veacului. Este vorba de asasinate, de gropi comune, de distrugerea spiritualității poporului român. Dosarele Securității trebuie făcute accesibile întregului public, mai ales dosarele celor care au înființat, au condus Securitatea, au înființat lagărele și temnițele comuniste, cei care au torturat, cei care au făcut parte din completele tribunalelor militare.
În legătură cu angajamentele unora sau ale altora, țin minte o declarație a lui Marcel Petrișor, care a fost condamnat la moarte de un astfel de tribunal miliar, format numai din securiști, al căror nume trebuie cunoscut, să știm cum îi cheamă, unde locuiesc, ce pensii primesc și ce crime au săvârșit. Dosarele lor ar trebui să le vedem mai întâi. Marcel Petrișor mi-a spus că el a fost arestat pe baza unei delațiuni făcute de Alexandru Ivasiuc, în 1956. Și cum mai vorbești cu Ivasiuc?, l-am întrebat. Uite cum: am fost la o confruntare, am fost dus la o confruntare, într-o celulă, unde era o masă de carne diformă, în care cu greu l-am putut recunoaște pe Ivasiuc. În astfel de condiții, bătut crunt, faptul că Ivasiuc a spus că a vorbit cu mine că trebuie să facem marți o manifestație… pentru asta trebuie să-i mai port pică? Asta m-a întrebat Marcel Petrișor, care a adăugat că Ivasiuc l-a turnat la Securitate, dar a recunoscut acest lucru, i-a spus că l-a turnat. Poate că și eu l-aș fi turnat, dacă eram bătut cum a fost bătut Ivasiuc. Asta este mărturia făcută mie de Marcel Petrișor despre Alexandru Ivasiuc.”
Alexandru ZUB: Acestea sunt lucruri care trebuie judecate cu multă atenție, de la caz la caz și ținut seama de împrejurările concrete în care cineva a cedat. Pe de altă parte mi se pare că este complet injust și neuman ca să deplasăm interesul spre acest timp de concesie, care era, în fond, concesia victimei care nu mai avea puterea să reziste, în raport cu un întreg sistem pe care nu l-am judecat și care nu este pus în ecuația corectă și pe care lumea începe să-l uite. Ca și cum a fi torționar, fie și din ordin, este onorabil și acceptabil, iar a ceda, pentru că ai fost supus la bătăi și la înfometare și la frig, și la toate mizeriile este un fapt blamabil.
Nu vreau să apăr o categorie de victime ale sistemului, dar trebuie să începem de la ce a însemnat sistemul, cine sunt răspunzătorii lui, și aceștia sunt pe nivele, și mi se pare că nu s-a făcut o judecată destul de severă – spun judecată în principiu, nu în fața unui complet de judecători. Nu s-a făcut, bineînțeles, nici pentru executanții care încep să fie medaliați sub ochii noștri, în inerția și dezinteresul aproape general.
În 1990, după Proclamația de la Timișoara, la care ați aderat fără rezerve, ați adăugat câteva accente, chiar așa le numiți, care se impun. Unul dintre ele suna așa: „Fiindcă Revoluția nu poate rodi decât prin înnoirea morală a societății, socotim necesar ca instituțiile formative (școală, biserică, armată) sau cele de cercetare, de consacrare (academii, uniuni de creație, institute) să fie supuse unei analize critice, mai ales în ceea ce privește activitatea depusă de factorii de răspundere din timpul dictaturii comuniste”. Aceste rânduri sunt scrise de dumneavoastră în 1990. După cum știți, nici la Uniunea Scriitorilor, nici la Academie, și nicăieri nu s-a întâmplat lucrul acesta. Cum vedeți acum, în noiembrie 1998, acest demers? Nu e târziu? Nu suntem, noi, cei care gândim și acum așa cum scriați dumneavoastră în 1990, intransigenți, prea radicali, pentru că nu dorim o împăcare, o reconciliere în societate? După atâta timp, e cazul să mai avem asemenea principii?
Discursul meu de atunci, din 1990, mi se părea legitim. Eu cred că-l putem ține și acum, la fel de motivat. Târziu nu este niciodată. Oricând constați că este o carență într-un organism social, într-o comunitate, trebuie să cauți mijloace de a o elimina. Eu cred că atunci, în 1990, a fost o mare șansă și s-a întâmplat un mare rateu. Trebuie să regretăm că nu s-a făcut la timp ce era de făcut; am pierdut ocazia, s-au găsit tot felul de explicații, personal, cred că a fost o lipsă de voință politică și prea mulți factori interesați ca mai degrabă lucrurile să continue decât să se schimbe. Vreau să insist totuși: situația în țară este așa cum este, ar influența cu ceva mersul societății dacă, în sfârșit, s-ar spune lucrurilor pe nume și cel puțin această asanare morală ar avea loc?
Cred că da. Și ar influența societatea în bine, hotărât în bine. Orice apropiere de adevăr nu poate decât să contribuie la sănătatea corpului social și eu cred că asta trebuie să ne dorim în permanență, să nu ne descurajăm de faptul că, până acum, n-am obținut mare lucru, că s-au făcut promisiuni și ele nu au fost duse la împlinire, într-adevăr, situația este extrem de complicată, și alianțele care s-au făcut în ultimii ani sunt de natură să împiedice o clarificare până în pânzele albe, dar oricum asta nu înseamnă că trebuie să părăsim ideea de a restabili adevărul, de a ajunge la un echilibru social care să se așeze pe principiile lumii moderne și ale lumii de astăzi, ale lumii libere.
Ne întoarcem acum la pasiunea dumneavoastră atât pentru istorie, cât și pentru literatură. Cum privește istoricul Alexandru Zub literatura română din acești ultimi ani, mă refer în mod special la cărțile de memorialistică și o parte din ele au putut fi văzute de telespectatori, aduse de mine pentru filmare, din rafturile bibliotecii mele de acasă. Cât adevăr și câtă subiectivitate și chiar ficțiune credeți că există în literatura autobiografică? Este o literatură foarte consistentă și foarte bogată, care trebuie analizată cu precauție, sunt multe genuri de mărturisire. Unele sunt pură mărturisire, care trebuie luate ca documente, altele sunt amestec de mărturisire și ficțiune. Sunt modalități de a se eschiva de la discursul direct. Dar în ansamblu, cred că este un fapt pozitiv, se umple un gol, în fond, înainte ca istoricii să descindă în arhive și să reconstituie, cu alte documente, ceea ce s-a întâmplat, avem mărturiile celor care au trecut prin timpul acela și i-au resimțit povara și încearcă să de despovăreze, mărturisind în fața celorlalți.
Crezul dumneavoastră este, citez dintr-o cartea a dumneavoastră, că „literatura și istoria se află sub același acoperământ” și îl citați undeva pe Nicolae Iorga care își dorea „mai mult talent poetic, ca să se afle mai aproape de adevăr”.
Aceasta este mărturisirea paradoxală făcută de Iorga în prefața la Istoriologia umană, o operă, din păcate, neterminată, a rămas doar cu materialele din primul volum. Dar această prefață este, de fapt, un crez al istoricului care înțelege să dea literaturii ce este al literaturii, în sensul că istoria, de fapt, este, un discurs apropiat de literatură, că poezia, dispoziția poetică ajută apropierii de adevăr. Asta nu trebuie să ne mire.
Astăzi, istoricii acceptă cu dragă inimă această legitimare a subiectivității discursului istoric, pe care Iorga o proclama, sfidând, oarecum, timpul său, dar care astăzi este un comportament obișnuit în istoriografia occidentală. Există chiar un gen nou de istorie, egoistoria, care valorifică tocmai mărturisirile istoricilor și acceptă ca un lucru necesar această analiză de sine, reflexie de sine, deci o etalare a subiectivită-ții istoricului.
Sunteți și directorul onorific al revistei Dacia literară și, din câte înțeleg, îl aveți ca model pe Mihail Kogălniceanu, fondatorul din 1840 al revistei. M-ar interesa să-mi spuneți dacă în ziua de azi mai avem modele în istorie, în literatură, așa cum au fost Kogălniceanu sau Titu Maiorescu.
Eu cred că modele există. Trebuie să le căutăm, să identificăm, să le punem în valoare, să profităm de proximitatea lor, dacă există. Sunt convins de asta. Multă lume se plânge azi de lipsa unor personalități, de faptul că nu avem vocații politice, de faptul că nu s-a impus nimeni cu forța cu care îi percepem astăzi pe Kogălniceanu sau pe Maiorescu, care au condus reviste ca Dacia literară sau Convorbiri literare. Cred că există, dar trebuie trebuie să știm să-i descoperim, să-i punem în valoare.
