Noi suntem vocea femeilor de ieri…

Zilele trecute am deschis „Das Philosophiebuch“ de Gregory Bassham. Am cumpărat această carte deoarece cuprinde un număr vast categorizat de mișcări filosofice petrecute de-a lungul istoriei omenirii și deține fotografii atrăgătoare cu tot felul de picturi, mozaicuri, statui, ceea ce mi se pare foarte șic. Alt motiv pentru care m-am decis să cumpăr această carte este faptul că in studiul meu în cercetarea muzicii vechi am simțit nevoia să mă pun la curent, informându-mă mai bine și în aspectul filozofiei. Cunosc cu adevărat că muzica din totdeauna a fost în strânsă legătură cu filosofia și este adevărat ca îmi place să o definesc ca fiind de fapt, la rândul ei, pură filosofie. Cum muzica de fapt este cea mai abstractă artă și cum este ea definită, vom vorbi poate cu o altă ocazie. Punctul pe care voiam să îl ating în acest articol este că răsfoind și trecând printre secolele pline cu figuri dominante ale filosofiei am simțit că nu mă pot identifica cu aproape niciuna dintre acestea, pentru simplu fapt că nu mi se asemănau ca gen – sex. M-a cuprins o tristețe cumplită să văd cum sute de ani îmi treceau prin fata ochilor și nici măcar o femeie nu era de cunoscut! Cu excepția anilor ’60-’70, când s-a desfășurat a doua mișcare feministă și recunoașterea femeilor care practicau filosofia a început să se simtă. Sfinte Dumnezeule! (care by the way, e tot bărbat) Oare am trăit cu o umbra pe ochi toată viața și nu mi-a picat niciodată fisa că lucrurile ar fi stat așa? Faptul că nu am sesizat lipsa feminină din istoria omenirii aș putea spune că nu mi-a distorsionat in nici un mod creșterea și dezvoltarea ca individă – nu mă face cu nimic mai puțin femeie că nu mă pot identifica cu aproape 99% din fețele publice din istoria artei sau orice fel de istorie de până acum. Dar este cu adevărat strigător la cer că timp de secole întregi, de când putem dovedi civilizația de pe fața pământului, femeile au fost ascunse. Nu mă consider și nu m-am considerat niciodată o feministă, dar mă întreb oare cum sunt eu însărcinata cu datoria de a-mi clădi o carieră și pusă sub presiunea de a excela doar cu ustensilele construite de sexul opus, care se presupune că este de fapt conceput cu totul altfel decât sexul feminin. Știu că în acest „duel” al sexelor multor femei li se pare corect să dea vina pe sexul opus, dar eu sunt de părere că trebuie să analizam foarte bine problema. Multe feministe devin chiar ele agresorul, ceea ce din punctul meu de vedere nu ar putea fi soluția pentru a dobândi egalitatea dintre sexe. Multe persoane vegane (un alt subiect de actualitate) din dorința de a salva planeta, devin agresorul. De asemenea, alte persoane din dorința de a schimba ceva devin din inerție agresorul. Însăși Platon din Grecia Antica, cu toate ca se poate spune că era un susținător al egalitarismului, devenea agresorul.

Dacă aruncăm o privire în vremurile lui Platon și analizăm rolul femeii în societatea din secolul 4 î.Hr., putem observa neschimbarea mentalității în ceea ce privește egalitatea între sexe. În cercetările mele am dat peste un articol foarte interesant scris de Rebecca Herold pentru „The Agora Institute for Civil Virtue and the Common Good“, unde jurnalista aduce în atenție cum Platon, în încercările lui egalitare (cât de inovator și actual ar suna..), aduce la suprafață dorința de a nega femeile prin suprimarea modului de reproducere. De asemenea, jurnalista face o paralelă la viața contemporană și la utilizarea anticoncepționalelor. În relatările lui Herold, mi se aduce la cunoștința modul în care Republica lui Platon pune în practică „emanciparea“ femeii, acesta fiind prin separarea femeii de copilul ei la naștere, pentru a urma o educație ca a bărbaților. După spusele lui Herold, din punct de vedere biologic, bărbatul poate să aducă pe lume un copil pe care nu îl va cunoaște niciodată, pe când femeia este prezenta la naștere, ceea ce o face să se implice într-un fel sau altul emoțional. Prin urmare, ca femeile să se „elibereze“ de legătura emoțională cu copilul, aceștia erau separați la naștere. Programul egalitar al lui Platon de a ajuta femeile să se „emancipeze“ este cu adevărat ofensiv. În orașul lui Platon, ca femeile să fie libere și să aibă acces la educație, trebuia să se asemene mai mult cu bărbații, în consecință „prin forțarea acesteia de a deveni ceea ce nu este, femeia nu este eliberata ci eliminată“, spune Herold. De ce este femeia din totdeauna văzută ca inferioară bărbaților? După spusele lui Herold, încă din Grecia Antică, femeia era văzută ca pe un instrument de făcut copii, un corp incomplet fără bărbat (in Grecia Antică se credea că bărbatul este singurul ce produce copii). În actul reproducător, bărbații erau văzuți că penetratori și femeile ca penetrate, un act în care femeile sunt pasive, în schimb bărbații poartă rolul de erou. Venind în zilele noastre, Herold aduce în discuție modurile de contracepție: pilula anticoncepțională, avortul, fertilizarea in-vitro și face aluzie chiar la creșă sau grădiniță. Acestea sunt inovații din zilele noastre care oferă iluzia de a alege și de a oferi „libertate“. De cate ori am auzit că persoana x alege avortul pentru a se concentra pe cariera sa? Ni se pare cunoscută această abordare a problemei? După cum afirmam mai devreme, Platon încerca să rezolve „problema“ de la exterior, pe când in zilele noastre se lucrează din interior. Pilulele contraceptive sunt construite pentru a elimina hormonii responsabili pentru fertilitatea femeii; dacă aceștia sunt eliminați, femeia nu se află la ovulație, prin urmare nu menstruează. Femeile rămân aproape sterile si prin aceasta devin asemănătoare bărbaților, prin urmare sunt mai aproape de succes și de a adopta o viață „eliberatoare“. Hormonii femeilor pot fi „controlați“, prin urmare integritatea acesteia este jupuită. „Dacă l-am aduce pe Platon în zilele noastre, acesta ar fi de-a dreptul mulțumit“ spune Herold în articolul său.

Întorcându-ne în lumea muzicii, în anii mei de activitate ca muziciană mi-am pus de multe ori întrebarea cum pot aborda interpretarea unei piese considerând sexul compozitorului – de cele mai multe ori acesta fiind de gen masculin. Dând ca exemplu o discuție avută cu o colegă pianistă, aceasta mi-a relatat o experiență marcantă din cariera ei artistică, anume  atunci când profesoara acesteia i-a interzis să interpreteze Sonata nr. 2, Op. 36 de Sergei Rachmaninov pe motiv că figura ei firavă si mâinile mici prea feminine sunt un obstacol considerabil pentru a atinge nivelul de performanță așteptat. Nu de puține ori am auzit in cercurile de instrumentiști suflători spunându-se „Ah, dar el e bărbat, pentru el este simplu să obțină o capacitate mai mare de aer“. În acest caz, nu este absurd faptul că atunci când se concurează pentru un loc de muncă amândouă sexele sunt judecate în egală măsură? Instinctul femeii de a- și proteja zonele intime având tendința de a-și arcui ușor postura corpului influențează capacitatea optima a respirației. Odată luată la cunoștință această informație, muzicienele ar putea adapta o altfel de tehnică, mult mai potrivită lor. Prin urmare, prin decizia de a se regăsi, femeia nu ar trebui sa aibe probleme in a atinge o interpretare excelentă a piesei x sau y.

Chiar și în zilele noastre ne confruntăm cu o pedagogie muzicală învechită și clădită pe ideologiile de secol precedent. După cum ne aducem bine aminte în același secol, femeile erau ținute în afara orchestrelor și a scenei. Atât în cazul abordării de „emancipare“ a femeii din „Republica” lui Platon, a anticoncepționalelor din zilele noastre, pană in cazul muzicii, femeia a trebuit să uite de ea; cunoscând că a fi femeie este într-adevăr greșit și neaducător de succes. Când în sfârșit femeile au primit dreptul de a avea locuri de muncă egale bărbaților (circa 1970), în cazul muzicii nu s-a schimbat nimic primordial în a întâmpina sexul feminin la locul de munca. Pedagogia si practicarea muzicii au rămas la fel, negând și în acest caz natura si esența feminina. Fără a avea mâini destul de mari, corp îndeajuns de voluminos pentru practicarea unui instrument, doar fiind femeie, toate acestea nu se potrivesc cu așteptările muzicienilor. Așadar, pentru a câștiga un loc de muncă în domeniul muzicii, femeia trebuie să treacă peste atâtea obstacole. Considerate sensibile, ființe slabe, înzestrate din natură cu instinctul matern, femeia nu se potrivește ușor în standardele locurilor de muncă. Alții pot spune că poziția de profesoară se poate potrivi mai mult cu natura femeii, luând in considerare inteligenta emoțională cu care aceasta se presupune a fi înzestrată. Eu spun din experiența mea personala că am trecut prin „mâna “ a zeci de profesori/profesoare și am descoperit că există femei care nu sunt înzestrate cu niciun dar al pedagogiei și că într-adevăr, faptul că femeia este din natură mai înțelegătoare si dezvoltată emoțional decât un bărbat este cu adevărat un mit.

Acestea fiind spuse, mă întreb oare ce putem face pentru a schimba circumstanțele femeii de azi? Adânc în sufletul meu îmi doresc cu adevărat să umplu „golul“ lăsat în urmă; acel gol care ar fi fost deținut cu mândrie de femeile aduse la tăcere din istoria omenirii. Dar știu că istoria nu se schimba, așadar ce-mi rămâne este să sper că societatea învechită se va schimba curând și va adopta un sistem flexibil cu ideologii egalitare. Acest articol este menit să arunce un semn de întrebare; este un exercițiu de gândire personal și trebuie tratat cu respect.

Surse:

Plato and the negation of women – Rebecca Herold, articol scris în “The Agora Institute of Civic Virtue and the Common Good” http://adorans.org/?article=plato-and-the-negation-of-women

Sursă foto: https://www.britannica.com/story/plato-and-aristotle-how-do-they-differ

Publicat în Cultură, Filosofie, Muzică, PoliticăRecomandat1 recomandare

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag