Printre noile volume pe care Editura Cartier ni le-a propus la începutul de an, în excelenta serie Cartier de Colecție, reprezentând noi selecții consistente din poezia unor autori din generații diferite, cea mai spectaculoasă apariție rămâne, fără îndoială, Judith Mészáros – Îngeriada (ediție îngrijită de Claudiu Komartin, care scrie și o scurtă introducere, cu o prefață de Rita Chirian și o postfață de Anastasia Gavrilovici), care reia cele două volume ale acestei autoare puțin cunoscute, plus câteva poeme inedite apărute în periodice.
Judith Mészáros a publicat, într-o perioadă deosebit de tulbure din istoria noastră recentă, două volume de poezie, Îngeriada (Editura Eminescu, 1993, premiul Asociației Scriitorilor din Cluj) și We all live in a yellow submarine (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1994), care la începutul anilor 2000, când am început eu să le caut, deveniseră deja imposibil de găsit, circulând doar sub forma unor copii xerografiate. Iar în următoarele două decenii nu doar că s-a pierdut cu totul urma lor, dar însuși numele autoarei, care ajunsese la mine deja învăluit în mister, a fost practic cu totul uitat.
Prin urmare, volumul Îngeriada de la Cartier, care reia ambele volume menționate mai sus, plus câteva poeme inedite (apărute în periodice), face mult mai mult decât să ofere o simplă selecție, un best of, din opera unei autoare interesante, propunând spre lectură o voce practic necunoscută generațiilor mai noi.
Impactul va fi, fără îndoială, unul puternic, pentru că Judith Mészáros scrie o poezie încărcată de tensiune, în care universul interior și cel exterior, la fel de frământate, se confruntă fără oprire, năvălesc unul peste altul, cu brutalitate.
În primul dintre cele două volume, Îngeriada, formula poetică oscilează între poezia vizionară, onirică, mistică, puternic metaforizată, neomodernistă, practicată de generația șaizeci, cu tot cu promoția ei șaptezecistă, și cea postmodernă a generației optzeci (de care poeta, născută în 1961, aparține biologic), care se folosește de altfel de trucuri, cum ar fi: intertextualitatea, oralitatea, elementele prozaice, ironia, ludicul etc., de multe ori cele două formule regăsindu-se în corpusul aceluiași poem.
Deși pot fi identificate mai multe trimiteri intertextuale în acest volum, de la T.S Eliot sau Truman Capote la versuri ale celebrei trupe Beatles, probabil că referința și influența cea mai puternică rămâne cea a poetului Nichita Stănescu, fără să minimalizez câtuși de puțin originalitatea poeziei lui Judith Mészáros prin această observație. (Este de presupus că afinitatea lui Nichita Stănescu pentru matematică, pentru geometrie în special, a constituit un punct important de atracție pentru Mészáros, absolventă a Facultății de Matematică).
Dincolo însă de orice mode sau artificii tehnice, dominante în acest prim volum rămân viziunile puternice, la limita dintre realitate și vis sau dintre viață și moarte, în spatele cărora se ghicește mereu o stare febrilă, care știm că este însoțită adesea, în mod paradoxal, de o senzație de frig sau sete intensă, mergând până la convulsii sau delir: „recent focul care lent ne va arde/ rece și alb”.
Somnul, visul, visarea, delirul se strecoară deseori în aceste poezii ca spații tensionate, tulburi și turbulente, în contrast cu universul altfel alb, înghețat, mort sau, la polul opus, cu „neclintirii verii”, pentru că doar în vis întâlnim „mlaștini mișcătoare” și „numai visul e viu”: „pădurile cețoase ale visului/ se răsuceau în jurul nostru acoperindu-ne/ ici-acolo/ un ochi stingher, un braț neliniștit/ sfâșia aerul/ o bucată rătăcită de suflet/ și gurile noastre singure își cântau/ în piatră săpată ruga”. În aceste spații liminale, tranzitorii, lupta (pentru supraviețuire) continuă, chiar dacă nimic nu este clar, cuvintele însele fiind când „apoase”, „lichefiate, verzi-ciupercoase”, „baloane de săpun”, când cresc „spongioase/ la umede încheieturi/ înmugurind periculoase labirinturi/ ale delirului”.
Este foarte posibil ca poeta să vorbească aici despre alternanța unor episoade de depresie și manie, cum la fel de bine poate vorbi și despre contrastul dintre o realitate exterioară rece și moartă, confiscată de regimul totalitar, sau, în orice caz, anihilant-apocaliptică, și zbuciumul trăirilor interioare, sau despre amândouă aceste lucruri. Purtând titlul celebrului hit al formației Beatles, care imită ritmul unui cântecel pentru copii, cel de-a doilea volum al acestei poete misterioase, We all live in a yellow submarine, impresionează prin precizia viziunii, aici poeta construind un univers distopic, o parabolă plină de coduri și subînțelesuri, în care dominante sunt gesturile mecanice, repetitive, care se reproduc fractalic.
Tonul vesel, alert, al melodiei, contrastează puternic cu cenușiul dezumanizant al vieții, în spațiul claustrant, ceea ce îi imprimă poemului o stare de tensiune în plus: „noi toți locuim în submarinul cel galben/ unul într-altul.”. Acest principiu al repetabilității și al lipsei de identitate exista și în primul volum, în care aceeași zi se repeta la nesfârșit.
Având în vedere că volumul a fost publicat în anul 1994, distopia 1984 a lui George Orwell constituie o referință la îndemână, context în care submarinul din titlu pare să călătorească prin Oceania, una dintre cele trei superputeri fictive, totalitare, care împart lumea în romanul științifico-fantastic amintit, adică acea putere (occidentală) care este condusă de ideologia Soceng, sau Socialismul Englez, sub masca Fratelui cel Mare: „la 100 de grade latitudine nordică este totul ușor// acum pot împlânta un steag în propria mea carne, acum pot/ să mă divid ca amoeba proteus/ așteptându-mi sângele alungat și uscat să m-ajungă din urmă, să mă scrie-mprejur/ cu litere de-o șchioapă în jurnalul de bord al submarinului galben, pe file străvechi/ acum și pielea luminează în cartea Vacarmului, sus/ acolo sus, pe biroul tău negru lucios.”. Lumea întreagă pare să fi căzut victima unui sistem totalitar, pierzându-și „TRAIECTORIA”, împotmolită cum este în „GELATINĂ”, în poezia lui Judith Mészáros, atâta timp cât nimeni nu mai scrie în „jurnalul de bord” (un fel de conștiință a omenirii): „dar cântecul nostru e fals, este fals// gura cădea ca o cortină uzată, nu mai aveam putere, doar pielea/ se târa de pe oase, lipită de jur împrejurul hubloului de oțel și pândea/ cu suflarea tăiată/ mișcările iuți, diafane // GELATINA CREȘTEA”.
Judith Meszaros scrie aici o poezia hiperlucidă, o poezie care reușește să asambleze viziunea din bucăți de discurs, demetaforizate de data aceasta, cel mai frecvent artificiu folosit în acest volum fiind sintaxa contorsionată. Un fel de arcă al lui Noe damnată, ineficientă, submarinul galben ar trebuie să fie frumos văzut din afară (galbenul este luminos), dacă ar avea cine să-l vadă, în timp ce înăuntru oamenii sunt simple repetiții de biologic și mecanic, pielea lor pliindu-se, contopindu-se cu coastele metalice ale acestei mașinării, în pântecul căreia nici comunicarea, nici memoria și nici sentimentele nu mai sunt posibile: „La al treilea nivel, în subsol era sala de reamintire, ne așezam în fața/ ecranului alb și priveam/ până când ochii ni se umpleau de var, până când degetul/ devenea și el o cretă poroasă/ atunci, în sfârșit, aveam dreptul să ne atingem, aveam dreptul să ne mâzgălim, să ne scriem pe trup/ fel și fel de cuvinte încrucișate”.
Lipsa de speranță, oboseala sunt traduse prin geometrizare, numerizare a spațiului. Iar alfabetul nu este nici el altceva decât un alt cod indescifrabil, din care nu se mai pot naște cuvintele și comunicarea, un cerc închis, în care omenirea rămâne captivă. O carte eveniment, această nouă Îngeriada a lui Judith Mészáros, care sper că o va readuce pentru mult timp în discuție pe această poetă minunată.
