Al. Philippide nota într-un eseu că unele cărţi se citesc cel mai bine toamna. Urmând acest joc al calendarului literar, am considerat de la prima lectură (şi cred acelaşi lucru, la şase ani de atunci) că Oameni din Dublin, de James Joyce, e o carte de iarnă. Mai mult, aş putea spune, o carte de ianuarie. S-a scris mult despre Dublinul văzut de Joyce, cu referiri frecvente la câteva motive-cheie devenite locuri comune ale receptării: epifania, paralizia, gnomonul. Faptul că autorul însuşi a trimis la ele în nuvela care deschide volumul, Surorile, presărând astfel sugestii de interpretare, a încurajat glosările pe această linie tematică a imobilismului personajelor şi a oraşului care acţionează asupra lor ca o determinare fatidică. Alţi cititori şi-au construit, tot atât de pertinent, un Joyce al lor şi o cauzalitate cu implicaţii simbolice surprinzătoare, aşa cum a făcut-o Radu Petrescu stabilind filiaţii între gnomon, momente ale zilei şi soarele care, vizibil dimineaţa şi seara din ambele emisfere, ar întruchipa ideea de nemişcare. Preluând imaginea sugestivă construită de prozatorul român şi ducând alegoria spre alte analogii astronomice, s-ar putea spune că viaţa dublinezilor lui Joyce e străjuită de un soare jos, abia înălţat peste linia orizontului, dând o impresie de stabilitate, de echilibru, o armonie glacială şi inflexibilă. Tabloul tipic solstiţiului de iarnă. Personajele trăiesc modest, cu mici reuniuni de familie, cu incidente şi frustrări anodine, într-un minorat desăvârşit. Apare, însă, la un moment dat, o şansă a ieşirii la rampă. Şi oamenii se mişcă, părăsesc carapaceasub care şi-au dezvoltat tropismele. Ceva aparent inexplicabil se întâmplă, însă, de fiecare dată, năruind dezgheţul şi întorcându-i pe eroii lui Joyce la starea larvară iniţială.
Parcursul personajelor urmează, astfel, în majoritatea nuvelelor, o paradigmă, un fel de ,,curs al Soarelui“. Mai apare, însă, o întrebare. Care dintre cele două stări este, pentru dublinezi, cea benefică? Sunt ei împătimiţi ai propriului echilibru van, adepţi ai siguranţei, ai confortului domestic? Sunt, dimpotrivă, candidaţi eterni la emanciparea socială şi spirituală care îşi ratează de fiecare dată evoluţia? Sau sunt personaje ambivalente, precum Antipa al lui George Bălăiţă din Lumea în două zile (roman ale cărui afinităţi cu tehnica narativă a lui Joyce din Ulysses au fost în repetate rânduri subliniate)? Ca în scenariul biblic al ispitirii, ordinea cotidiană a lucrurilor este perturbată de tentaţia noului, care, contrar aşteptărilor, scoate la iveală din ,,victime“ tot ce e mai rău. În nuvela Un norişor, de pildă, Tommy Chandler are conştiinţa propriei micimi, exprimată şi prin supranume (,,Micul Chandler“), nu doar în sensul precizat în text al fragilităţii fizice, dar mai ales în cel al condiţiei sociale umile: ,,Micul Chandler privi scena şi se gândi la viaţă; şi (aşa cum se întâmpla de fiecare dată când se gândea la viaţă) se întristă. O melancolie blândă puse stăpânire pe el. Simţi cât de zadarnic era să lupţi împotriva sorţii, aceasta fiind povara înţelepciunii pe care epocile trecute i-o aşezaseră pe umeri.“ Tommy îşi recunoaşte limitele. Situaţia lui, oricât de neplăcută, este suportabilă. Până când reapare termenul de comparaţie, prietenul de odinioară, Ignatius Gallaher, plecat de opt ani în Marea Britanie şi angajat la London Press, revenit acasă în vizită, pentru recreere, ca un om de succes solicitat intens de tumultul high-life-ului. El este, în această nouă ipostază, un străin care aduce parfumul tentant al vieţii exuberante din marile capitale europene. Literalmente din senin – titlul nuvelei, Un norişor, e foarte relevant – (un ,,senin“ puţin plictisitor, e drept, dar acceptat ca atare), Tommy începe să braveze: consumă whisky, fumează un trabuc care îl ,,turteşte“, ,,căci Micul Chandler era delicat şi abstinent“. Urmează, întors acasă, o reevaluare dură a vieţii conjugale, a alegerilor făcute: ,,Se uită glacial în ochii fotografiei, iar ochii de-acolo îi răspunseră tot glacial. […] Ochii ei îl respingeau şi-l sfidau; în ei nu exista nici urmă de pasiune, nici strop de extaz.“. În termeni bacovieni, odaia lui ,,îl înspăimântă“ prin aerul ei călduţ, parcă în stil Biedermeier: ,,Găsi ceva meschin până şi-n mobila elegantă pe care-o cumpărase în rate pentru casă. […] Era prea încărcată şi prea drăguţă.[…] Oare nu putea să scape din căsuţa asta? Era prea târziu să-ncerce să trăiască vitejeşte, ca Gallaher?“ Precum Antipa din Lumea în două zile, Tommy Chandler suportă, mutatis mutandis, transformarea dintr-un om al căminului, al tihnei domestice, rar întrerupte de palide ambiţii artistice, într-un individ instinctual care, în apogeul acestei crize identitare, are o ieşire nervoasă asupra propriului copil. Bebeluşul începe să plângă în hohote, soţia Annie soseşte acasă şi îl mustră pe tatăl vinovat, care se ruşinează de izbucnirea sa şi se retrage ,,din lumina lămpii“, ca într-o ieşire din scena vieţii tumultuoase, ,,vitejeşti“, rămasă în urmă ca o iluzie ridicolă. ,,Solstiţiul de vară“, cu pulsiunile lui necontrolate, se încheie repede, iar Tommy Chandler se face din nou mic.
Scenariul se repetă, cu variaţiunile de rigoare, în alte câteva nuvele. Un caz dureros prezintă povestea lui James Duffy, un marginal atât în sensul propriu, geografic (,,Domnul James Duffy trăia în Chapelizod fiindcă voia să se ţină cât mai departe cu putinţă de oraşul al cărui cetăţean era“), cât şi social. Refractar la cultivarea relaţiilor interumane, viaţa lui austeră, egală în ritmicitatea ei, are aceeaşi doză de ambiguitate: refugiu sau prizonierat? Ca Micul Chandler, domnul Duffy e vizitat şi el la răstimpuri de tentaţia teribilismelor: ,,Îşi îngăduia să-şi imagineze că, în anumite împrejurări, avea să-şi jefuiască propria bancă“. Neprevăzutul apare într-un târziu prin dragostea pentru o femeie căsătorită, doamna Sinico. Această ,,întâmplare a fiinţei“ durează până la primul gest fizic de tandreţe al femeii, unul inocent, dar suficient pentru a şoca sensibilitatea ascetică a domnului Duffy, preocupat mai mult de discursuri înflăcărate despre iubire şi de speculaţii filozofice despre dăruire decât de trăirea propriu-zisă a acestor sentimente. Perspectiva schimbării e şi pentru el o provocare mult prea complicată. În Dubluri, îndrăzneala lui Farrington de a-şi fi înfruntat superiorul arogant, celebrată cu prietenii, este umbrită de complexele iscate de fascinaţia frumuseţii feminine inaccesibile, cu frustrări care se răsfrâng, deja tipic, asupra copilului care îl aşteaptă acasă, iar în nuvela cea mai amplă şi mai complexă, ultima din volum, Cei morţi, Gretta şi Gabriel ies din falsitatea convenţiilor sociale şi a festivităţilor anuale din casa mătuşilor într-un mod brutal, trist, când un cântec readuce în memoria soţiei sfârşitul tragic al iubitului ftizic din tinereţe.
E limpede că toate aceste personaje trăiesc, cel puţin în subconştient, frustrarea unui timp fără evenimente, un ianuarie prelungit, cvasipermanent. Dramatic e, însă, faptul că ori de câte ori se iveşte prilejul unei experienţe diferite, aceasta nu face decât să confirme că starea ,,de ianuarie“, timpul îmblânzit, domestic, cuminte, sunt preferabile vârtejului de senzaţii contradictorii în care îi aruncă pe dublinezii lui Joyce ieşirea din tipar. Ca după o incantaţie inoportună (pe care ne-am putea-o imagina performată de autorul însuşi), în genul celei barbiene din După melci, aceste figuri terne sunt rănite de un prea-plin de energie. De aici şi manifestările lor bizare, excentricitatea lor debordantă urmată, ca într-o mişcare flux-reflux, de resemnare bruscă. Nu este timpul lor. Nu încă, pare să sugereze autorul: câtă vreme blocajul de sistem nu s-a rezolvat, anchilozarea individuală rămâne consecinţa fatală, de neevitat, a paraliziei statale percepute ca un augur nefast. Iar surogatele de libertate şi accesele de eroism rău gestionat par să fie mult mai păguboase decât rutina.
