O carte în dezbatere: Fernando Savater, „Cine ar fi crezut?”

 „Autobiografia lui Savater este o cro­nică a fericirii. Încă din paginile inițiale suntem avertizați că pasiunile vor înlocui fobiile. Ura este o experiență dureroasă. Dimpotrivă, a iubi este o modalitate de a ne reînnoi legăturile cu viața. Savater își amin­tește cu afecțiune și recunoștință de pă­rinți, maeștri (Cioran, Borges), curse de cai, benzi desenate, trabucuri, vinuri, lectura lui Nietzsche, Schopenhauer sau Rosset. Fără dramatism inutil, el evocă anii de oponent al regimului franchist și lupta sa împotriva terorismului ETA. Meditația despre moarte sau violență nu suprimă niciodată entuzias­mul care transformă aventura vieții sale în­tr‑o copilărie fără sfârșit.” (Rafael Narbona)

„La început, m‑am gândit să‑mi intitu­lez aceste însemnări «amintiri ipotetice» (ca un omagiu adus lui Borges, desigur), pentru că sunt reconstrucții literare în jurul unor boabe de nisip încrustate în arhiva trecutu­lui meu, pe care mă încăpățânez să le trans­form în perle. De cultură, artificiale, dacă este necesar. Nu știu să‑i mint pe alții, dar probabil o fac mult mai bine când mă mint pe mine însumi… Însă, în esență, cred că tot ceea ce povestesc este adevărat, deși nu în­totdeauna exact.”

***

„Fără Cioran, fără Simone eu nu mai concep Parisul, Parisul meu, deși nu înce­tez să mă întorc iar și iar pentru a‑l căuta. Moartea lui Cioran continuă să mă revolte – ca orice altă moarte, care este întotdeauna și a mea – tot așa cum pe el îl indigna să știe că avea să moară și că ceilalți încercau deja să se împace cu această idee…”

***

„Deși nu cred în destin și am învățat de la Georges Brassens că «toți proștii s‑au născut undeva», nu am reușit niciodată să mă desprind de gândul că destinul meu este iremediabil legat de San Sebastián. (…) Deoarece, pentru mine, magicul onfalós al întregului univers, punctul în care locurile converg și se adună pentru a deveni Locul, din a cărui repliere esențială începe din nou redistribuirea spațiului, a fost și va continua să fie plaja La Concha din San Sebastián.”

(Editura Eikon, 2023, 450 de pagini.
Traducere și prefață de Mariana SIPOȘ)

MIRCEA PLATON: „Cartea aceasta este fantastică”

(…) De când mi‑a sosit această bio­grafie, nu am putut să o las din mână. Am râs cu lacrimi de foarte multe ori, este și foarte bine tradusă, limba româ­nă sună savuros și ne propune nu doar un personaj, ci și o lume. Cu ajutorul acestei cărți mi‑am putut da seama de mecanismele interioare ale genezei ope­rei lui Savater. Și cred că lucrul care mi‑a plăcut mie foarte mult aici, dincolo de talent, de onestitate – și voi reveni asu­pra acestui aspect – cred că mi s‑a părut foarte convingătoare această atitudine nu doar onestă, dar aristocratică pe care o întâlnim în paginile acestei cărți. (…)

De exemplu, la un moment dat, el povestește cum în timpul studiilor, la Universitate, frecventa anumite cer­curi nu doar, să zicem, antifranchiste, ci chiar marxiste, dar se ducea cu limu­zina tăticului la universitate. Deci mai lua și vreo doi colegi, dar oprea limuzina la vreo două străzi mai departe de uni­versitate ca să nu‑l vadă lumea pe revo­luționar coborând din limuzină. Omul însă povestește toate aceste lucruri cu o candoare cuceritoare. Nu e vorba de du­blu standard, este vorba despre un om care, din câte am putut să‑mi dau sea­ma, din câte mărturisește, are o oroare de masele încolonate, masele care hăi­tuiesc indivizi. Acest lucru are de‑a face cu faptul că povestește foarte multe epi­soade din copilărie, când era fugărit de diverși băieți pe maidane, jucându‑se fotbal, jucându‑se cu ceilalți și, din mo­tive inexplicabile, la un moment dat în­cepeau să‑l fugărească pe el. (…)

Personajul este foarte tonic. La un moment dat spune că în lungile lui dis­cuții cu Emil Cioran, încerca să‑i explice lui Cioran că și el este la fel de pesimist ca Cioran și Cioran nu‑l credea și la un moment dat i‑a și scris o dedicație pe o carte: „Lui Fernando Savater pen­tru eforturile lui încrâncenate de a de­veni pesimist”. Nici mie nu mi se pare că este un personaj pesimist Savater. Nu atât de pesimist cum e Cioran, cu care la fel am avut o relație destul de distantă, dar m‑a cucerit în caiete pentru că aco­lo se vede o mizantropie extraordinar de comică. Deci, eu am citit acele caiete ale lui Cioran râzând cu lacrimi, pentru că omul se mânia, era în stare să bată cu coada măturii în tavanul vecinului care‑l deranja ascultând radioul la două noap­tea. Era deci, un om de‑o încrâncena­re fantastică în acele caiete, foarte viu în acest sens. N‑am aflat nimic detașat, sto­ic și așa mai departe. Savater este la fel, numai că este mult mai tonic, mult mai relaxat în foarte multe privințe.

Cred că autobiografia argumenta­tă ne dă o imagine a Spaniei care mie, cel puțin, mi‑a fost surprinzător de fa­miliară, pentru că am putut să constat validitatea unei idei pe care am vehi­culat‑o mai mult timp și anume că la noi în România, în perioada comunis­tă, multe din lucrurile care au fost bune au fost de fapt supraviețuiri ale secolu­lui al XIX‑lea și ale interbelicului. Am trăit cumva datorită înghețării cultura­le, am trăit la un anumit nivel, s‑a trăit într‑un victorianism întârziat. Și mă re­fer aici la literatura pentru copii și la un anumit tip de imaginar. Și am constatat la Savater că, practic, reperele lui cultu­rale veneau din altă lume, aveau și ei o dictatură, dar cumva de alt fel; repere­le lui erau tot acelea de victorianism în­târziat. Literatura pentru copii, autorii pe care îi citea, reflexele băiețașului care era; de exemplu, este un episod foarte interesant acolo, foarte emoționant, în care el spune că în urma acelor lecturi și‑ar fi dorit, și tot visul copilăriei lui a fost să ajungă în Africa, să fie explorator în Africa. Și eu voiam să ajung în Africa, deci nu știu câți băiețași n‑au vrut să fie exploratori, să meargă prin savane… Bun, și spune că la un moment dat a vă­zut în ziar o reclamă la un safari și s‑a dus la tatăl lui și i‑a spus: „Tată, uite, vi­sul meu să ajung în Africa, hai să mer­gem”. Și spune el, foarte interesant: „A fost una dintre rarele greșeli ale tatălui meu care, în loc să‑mi spună că nu pu­tem, a zis că se ocupă el”, gândindu‑se că e un entuziasm de băiețaș și în două zile va uita. Seara, când s‑a întors aca­să, mama l‑a așteptat, l‑a dus în came­ra micuțului și i‑a cerut să discute cu el, pentru că își făcuse deja bagajele. Deci el își făcuse geamantanul, își pusese costu­mul, spunea că dintr‑o pălăriuță de plajă își făcuse caschetă colonială.

E tot acest univers al unui anumit tip de copilărie, al unui anumit tip de raportare la familie. Toate poveștile le­gate de bunici, tot ce e legat de școală este iarăși foarte interesant, pentru că trebuie să ne punem întotdeauna pro­blema când îi citim pe acești mari filo­sofi, pe acești mari autori, pe aceste mari conștiințe, până la urmă: cum au fost ei produși, din ce lume vin, care a fost pro­cesul prin care au trecut ei ca să ajungă astfel. (…) De exemplu, el ne spune foar­te onest în ce măsură era sau nu era bun la limbi clasice, la aritmetică, la caligra­fie. Are un portret formidabil. Am încer­cat să îl citesc, până la urmă am reușit. A fost greu, pentru că mă bușea râsul la fiecare două cuvinte al unui învățător de modă veche, fantastic, parcă e din se­colul al XVIII‑lea. Și Savater spune că atunci încerca să‑l păcălească pe săracul învățător, care avea o răbdare îngerească, o răbdare biblică. Acum își dă seama că era un învățător fantastic și cât de mult ar fi putut câștiga datorită lui. (…)

Cartea este foarte vie, o citești cu su­fletul la gură. Sigur, sunt și marile repere intelectuale, întâlnirile cu Cioran, nu in­tru în acest capitol pentru că acesta este oricum unul de referință și care atrage de la sine pe toată lumea. Am vrut să insist asupra acestui aspect din autobio­grafie, al texturii copilăriei, al unei anu­mite densități și‑a unei anumite culori a lumii din care a provenit sau care cred că l‑a marcat pentru totdeauna. Și cred că ne ajută să‐i înțelegem foarte mult și opera. Sincer să fiu, eu mă mulțumesc cu omul. Mă bucur dacă reușesc să în­țeleg ceva din om. La operă nu cred că mă voi întoarce, dar cartea aceasta este fantastică.

OVIDIU ȘIMONCA: „Autobiografia lui Savater – un traseu de mare intelectual”

Editura Eikon a făcut o opțiune edi­torială foarte bună, o opțiune editorială care va rămâne printre cărțile de referin­ță cel puțin ale anului 2023, dacă nu ale deceniului acesta din noul mileniu, pen­tru că, așa cum spune și Mariana Sipoș în prefață, Fernando Savater e una din marile personalități ale culturii spani­ole și ale culturii mondiale. Și atunci e bine să avem o mărturie de cum a ajuns în această poziție Fernando Savater. (…) Traducerea este foarte bună, într‑adevăr. Chiar dacă nu știi spaniolă, important, atunci când apreciezi o traducere sau când caracterizezi o traducere, e să vezi cum sună în română. Și sună foarte bine în limba română traducerea realizată de Mariana Sipoș, care a avut grijă și a in­sistat ca acolo unde erau străzi, partide, localități mai puțin cunoscute pentru publicul larg să facă și note de subsol, ca să avem întregul context.

Ediția princeps apare atunci când Savater avea 55 de ani. El este născut în 1947, a trăit deci până în 1975 în dic­tatura lui Franco. După aceea, a avut o perioadă în care s‑a opus și a avut de su­ferit împotriva atentatelor ETA. Deci, e o perioadă foarte interesantă din istoria Spaniei, cum a ieșit Spania din dictatu­ră, ce piedici a avut, sunt foarte, foarte multe lucruri la care merită să meditezi.

Dar dincolo de asta și aici trebuia să focalizăm toată această întâlnire, e vorba și de o întâlnire a lui Fernando Savater cu Cioran și cu filosofia. Ei bine, eu cred că cei doi s‑au potrivit extraordinar, Savater l‑a frecventat pe Cioran de la începutul anilor ’70, l‑a tradus în spaniolă, l‑a impus cumva pe Cioran în limba spaniolă. Savater știa o franceză citită, nu vorbea extraordi­nar franceză, dar știa să citească și înțe­legea și avea toate subtilitățile și a fost omul important din cultura spaniolă care l‑a adus pe Cioran în limba spa­niolă și l‑a făcut să fie și foarte prizat de către spanioli. Da, interesant este că Savater a avut și un doctorat în Cioran, un doctorat care s‑a desfășurat în pe­rioada dictaturii lui Franco. În opera lui Cioran existau destule fragmente care păreau, pentru acele momente, in­solente sau subversive și multă lume a crezut, de fapt, că Savater își bate joc de comisia de doctorat. El a inven­tat un personaj, ca să impresioneze și cumva ca să ia în râs această morgă aca­demică, a susține doctoratul în fața co­misiei, în fața oamenilor și a arăta ce deștept ești tu; și comisiile i‑au cerut o dovadă scrisă de la Cioran, că e un per­sonaj real, că există Cioran, iată cum e povestea.

„În facultate se răspândise zvonul că Cioran era o invenție de a mea și că in­tenția mea era să‑mi bat joc de examen. Am fost nevoit să îi scriu lui Cioran și să‑l rog să‑mi răspundă cu o scrisoare de confirmare, ca să pot dovedi că există. 

Răspunsul său a fost însă: «Nu‑i contra­zice.».”

Ăsta a fost primul răspuns, până la urmă Cioran chiar a trimis o scrisoare, a spus unde locuiește în Franța, a spus cărțile pe care le‑a publicat în Franța, a făcut niște trimiteri la editurile unde pu­blica. Deci, a fost această întâlnire în­tre Savater și Cioran și cred că întâlnirea asta e o întâlnire de spirit până la urmă, pentru că Savater mereu a fugit de o fi­losofie din asta de sistem, în care totul trebuie să fie închis la toți nasturii, să scrii după sistem. (…) Și iată ce spune Savater, ce fel de om era când îl întâlnea pe Cioran, deci în tinerețea lui:

„Admit că puteam să mă străduiesc mai mult, că aș fi putut să studiez mai mult, că aș fi putut să învăț germana, pa­șaportul filologic pentru filosofie! Și ar fi trebuit desigur să citesc toate reviste­le din specialitatea mea, în loc de benzi desenate sau povești cu fantome. Dar nu am avut chef, pur și simplu. De aceea scriu doar pentru copii sau pentru igno­ranți, pentru complicii modești și fideli de care mă simt legat, pentru că le în­țeleg perplexitatea, deruta; și le trăiesc împreună cu ei. Îi detest pe cei care iau viața ca și cum ar fi un concurs pentru ocuparea unei catedre și încearcă să acu­muleze doctorate, merite diverse, cer­tificate, cursuri de una sau de alta, de orice‑ar fi. În această lume academică, în care și eu mi‑am câștigat existența, strecurându‑mă mereu printre cerințele ei sâcâitoare, am fost doar un infiltrat. Niciodată nu m‑am luat în serios și, din fericire și în mod legitim, și colegii mei au procedat la fel. În realitate, judecând drept, îmi lipsesc titluri care contează (dintre cele care sunt tatuate cu litere de tipar pe sufletul eruditului oficial) și am puține abilități, cu excepția celor intu­itive și mai puțin obișnuite. Cum via­ța m‑a luat pe neașteptate, nu am crezut niciodată în tehnicile de pregătire pen­tru ea. Regatul meu, unul al aspirațiilor modeste, este, înainte de orice, improvi­zație, completată doar de doze potrivi­te de entuziasm (entuziasmul, în cazul meu, este atât de natural, încât aproa­pe aș îndrăzni să spun că îl pot provoca atunci când doresc, asemenea masturbă­rii). Am scris și am gândit pentru a trăi mai bine, cam pe bâjbâite: mă adresez, bâjbâind și acum, celor care doresc să trăiască ceva mai bine, fără să mă gră­besc să afirm că afirm ceva indiscutabil.”

Această jumătate de pagină din această autobiografie, din volumul lui Fernando Savater, este o jumătate de pa­gină cioraniană. Deci e un om care nu dorește să intre în lucruri foarte serioa­se, foarte așezate, nu dorește sa citeas­că tone de biblioteci, dorește să își pună întrebări, să aibă nedumeriri, să aibă re­volte, să aibă stări subversive, să aibă in­somnii. (…)

Până la urmă, Savater așa își înce­pe biografia, cu un elogiu pentru lene. Deci, de ce tot având acest background, el, Savater, este una dintre cele mai mari personalități ale Spaniei contemporane? Răspunsul îl avem în această autobio­grafie și e bine să vedeți cum arată un traseu de mare intelectual, care nu vrea să își refuze niciun fel de, nu și ascunde zonele din viața sa. Recunoaște și că s‑a drogat și că a fost arestat, recunoaște și că a avut momente în care era flămând, recunoaște și că a evitat o filosofie de sis­tem foarte doctă și foarte savantă, recu­noaște și că pentru el politica înseamnă proteste și că în stradă a adunat oameni, recunoaște satisfacțiile și dezamăgiri­le din dragoste. Toate lucrurile astea și multe altele sunt toate în această autobi­ografie, Cine ar fi crezut? O autobiografie argumentată, volum apărut anul acesta la Editura Eikon și pe care astăzi o pre­zentăm cu mare drag și cu mare încânta­re și cu felicitările noastre, ale publicului până la urmă, că facem parte din public.

VIANU MUREȘAN: Un filosof cu un mare talent literar

Fernando Savater este important cu această carte și prin calitatea lui litera­ră extraordinară de a face portrete, e un portretist foarte bun, dar aceste portre­te nu sunt făcute unor figuri mediocre sau irelevante sau derizorii care ar ris­ca să devină caricaturi, aceste portrete relevante sunt făcute unor figuri, unor minți ireductibile. Ovidiu a vorbit des­pre relația cu Cioran și într‑adevăr a fost o relație personală foarte strânsă, foar­te apropiată, dar mai sunt aici câteva fi­guri, câteva personalități, câteva minți, cred că acesta este termenul – ireducti­bil. (…) Între prietenii apropiați, cei pe care el așa‑i numește cu adevărat mari, pe care i‑a cunoscut, cu care a avut o re­lație lungă de prietenie sunt acești mari scriitori: Octavio Paz și Mario Vargas Llosa de la care a învățat și cu care a în­vățat să scrie. Te formează întâlnirea cu niște ființe ireductibile. Orice student la Filosofie sau orice persoană studioasă poate să citească aceiași autori și aceleași cărți pe care le‑a citit Savater. Dar el nu s‑a format neapărat pe modelul scolas­tic al studiului, al analizei, al reflecției asupra a ceea ce a citit. El era un om care, cum a spus aici și Ovidiu, el ieșea în stradă și chiar lupta pe baricade, el vine din Țara Bascilor, acest lucru tre­buie cunoscut despre biografia lui: năs­cut la San Sebastian, a copilărit o parte din viață la San Sebastian. A cunoscut și a suferit din pricina naționalismului basc; a avut mulți prieteni, evocă spre finalul cărții câteva figuri, prieteni foar­te apropiați, colaboratori de elită, care au fost asasinați. Pur și simplu el trăia într‑o societate terorizată în care asasi­natele erau la ordinea zilei, și‑a pierdut prieteni, și‑a pierdut cunoscuți, pentru el acest activism nu era un moft, nu era moft franțuzesc parizian, pur și simplu una este să ieși pe baricade pentru că este cool sau pentru că e un fenomen studen­țesc și alta e să ieși pe baricade pentru că cineva este omorât, este asasinat, pen­tru că există un fel de sălbăticie naționa­listă și există autorități sau instanțe care pot să dispună oricând, fără niciun fel de explicație, de viața cuiva. Mare parte cred că, de altfel, din popularitatea lui nu este legată atât de activitatea lui din profesor de filosofie sau de filosof, cât de activismul și de publicistica lui întinsă pe toată perioada activă de fapt a vieții lui care avea ecouri formidabile pe plan internațional; și pe de altă parte de un lucru care‑l particularizează față de sim­plii profesori de filosofie, acest talent li­terar. Vedeți, este un lucru rar, aproape o minune să întâlnești oameni cu voca­ție filosofică sau cu prestanță filosofică care în același timp să știe să scrie la mo­dul captivant, la modul cuceritor, cred că Mircea a folosit termenul „seducă­tor”, nu?

În Savater există și un anumit histri­onism în ceea ce face, are uneori, sinceri­tatea lui este uneori atât de transparentă încât se pare că s‑ar juca, de fapt. Pare că este o înscenare, pare că este un joc. El reușește, la modul literar vorbind, să‑și confecționeze o biografie la limita din­tre dintre real sau întâmplat și pe de altă parte dorit sau simțit sau trăit, entuzi­asmul cu care el se angaja în anumite situații de viață crea o aură în jurul eve­nimentului propriu‑zis, în această aură își confecționează el, de fapt, argumen­tele acestei autobiografii.

Pe el l‑au format mai mult – și aces­ta cred că este testul unei inteligențe fi­losofice, unei vigilențe filosofice, de fapt – pe el l‑au format situațiile de viață, contextele în care a fost prins, familia chiar, în momentul în care vorbea aici Mircea pe relația cu familia, cu părin­ții, mi‑am amintit portretul și scrisoarea pe care o scrie mamei, uluitoare, emoți­onantă această scrisoare mamei lui care nu era intelectuală și care îi citea în co­pilărie, îi citea pagini care i‑au rămas în minte, pe care și dacă le cunoștea le as­culta cu sfințenie, cu duioșie, pentru că îi plăcea pur și simplu felul în care stătea mama cu vocea ei caldă și îi citea. Cred că sunt cele mai emoționante și mai fru­moase pagini din această carte, această scrisoare postumă adresată mamei lui.

De la stânga la dreapta: Ovidiu Șimonca, Valentin Ajder (directorul editurii Eikon), Mircea Platon, Vianu Mureșan. Iași, Târgul de carte Librex, 12 mai 2023.

Ovidiu Șimonca: Vreau să vă pun o întrebare. Dumneavoastră sunteți ab­solvent de filosofie, aici Savater vorbeș­te de o filosofie a vibrației, o filosofie în care să trăiești mai degrabă decât să o în­veți sau să o conceptualizezi. Credeți că e posibilă o asemenea abordare filosofică sau în acest caz e o mască a lui Savater de a arăta că filosofia nu e conceptuală, filosofia e vibrație, e suflet, e întrebare. Ccum percepeți poziția lui față de filo­sofie?

Vianu Mureșan: O văd ca un histri­onism aici. Acest histrionism este ceva fascinant la Savater, așa cum este și la Cioran, a spus Mircea că nu poți să îl crezi pe Cioran, el creează niște teorii sau niște lamentații îngrozitoare după care se duce la un șpriț și râde în ho­hote, spune bancuri și înjură, evocă plă­cerea de a înjura în românește. Nu se poate să nu fii fascinat de această ipos­tază, de această ipocrizie fundamentală care îl definește pe Emil Cioran. Deci și Savater, într‑o oarecare măsură, are acest histrionism care nu e ceva negativ, eu nu spun că e rău, până la urmă, filosofia este și un teatru. De ce filosofia s‑a născut prin Platon ca un joc de teatru? Socrate însuși era un mare histrion, arta lui ma­ieutică este un tip de histrionism teore­tic care a cucerit până la urmă civilizația noastră.

Mircea Platon: Sunt două surse ale histrionismului lui Savater. În pri­mul rând, apropo de ce spunea domnul Șimonca, ideea aceasta că lui nu‑i pla­ce munca, ceea ce nu înseamnă că nu e un om activ, dar pentru a face ceea ce îți place, deci a fi activ, făcând ceea ce îți place, spune Savater, trebuie să fii puțin actor, în sensul că să te plângi tot tim­pul, să spui că ești ocupat… Pentru că, altminteri, dacă nu ești plătit ca să faci ceea ce îți place, ajungi să fii plătit ca să faci ceea ce nu îți place. Și a doua sursă și mai importantă mi se pare, apropo de familie, el spune că plăcerea scrisului i‑a venit din plăcerea declamării. Și plăcerea declamării i‑a venit din poeziile rostite în copilărie de tatăl lui și că îi plăcea să declame și, practic, cuvântul, s‑a întru­pat din declamarea poetică.

Ovidiu Șimonca: Unde mi s‑au pă­rut că au căzut toate măștile și nu mai există histrionul de dinainte sau de după, e în fața atentatelor ETA. Acolo el într‑adevăr are de suferit și spune că nu putem justifica o crimă, indiferent cum s‑ar produce, că a fost omorât un polițist, că a fost omorât un om civil, că a fost omorât un preot, crima nu poate fi justificată în nici într‑un fel. O spune apăsat, o spune public, o scrie, o spu­ne în manifeste, o spune în meeting‑uri și acolo într‑adevăr el este dezbărat de această zonă a histrionismului, a filosofiei ca încântare, ca nedumerire, ca revol­tă, acolo într‑adevăr el își arată, de fapt, capacitatea lui de a fi om și de a fi spa­niol și de a rezista unui fanatism.

Mariana Sipoș și Fernando Savater, Madrid, 2004 (photo credit: Nicole Holzenthal)

Savater către cititorii săi din România:
“Amigos y amigas, es para mí una gran alegría poder estar presente en esta Feria del Libro de Bucarest.

Estas Ferias, en cualquier lugar del mun­do, son albergues culturales donde se reú­nen autores y lectores, que forman la gran familia de las personas civilizadas.

Me hubiera gustado estar presencial­mente en Bucarest pero creo que mi libro me representará bien ante los amigos ru­manos.

Quiero agradecer especialmente su es­fuerzo generoso a mi traductora Mariana Sipos, sin cuya tenacidad nada de esto hu­biera sido posible “.

Fernando Savater
24.05.2023

„Prieteni și prietene, este o mare bucurie pentru mine să pot fi prezent la acest Târg de Carte din București.

Aceste târguri, oriunde în lume, sunt refugii culturale unde se întâlnesc autori și cititori, care formează marea familie a oa­menilor civilizați.

Mi‑ar fi plăcut să fiu personal la București, dar cred că autobiografia mea mă va reprezenta bine în fața prietenilor mei ro­mâni.

Vreau să îi mulțumesc în mod special traducătoarei mele, Mariana Sipoș, pentru eforturile sale generoase, fără de a cărei te­nacitate nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil.”

Fernando Savater
24.05.2023

(Mesaj transmis prin intermediul dlui Ángel Alfonso Santamaría Barnola, Consilier pentru educație, reprezentant în România, Bulgaria, Moldova, Serbia, Ungaria și Turcia al Ministerului Educației și Formării Profesionale din Spania)

Mariana Sipoș