Cum poți întocmi un volum anti-tezism fără a te autocondamna la tezism? Cum poți reproba o sentință fără a apela la sentințe? Cum îi spui lui trebuie că poate fi mai mult decât simpla necesitate a lui trebuie? Cum își aduce semnul certitudinea specifică dacă nu se deconstruiește pe sine? Și cu ce e mai bună o casă de cărămidă decât un ospiciu de nisip conștient de propria vremelnicie?
Încă de la debut o profetă a micilor valuri care erodează fundații, Ioana Vintilă continuă să lovească în echilibrul derizoriu plasându-l în buncărul de origami (Casa de Editură Max Blecher, 2022). Fără prea multe introduceri, e cert că Ioana și-a propus să lovească în plex cu noul volum și nu văd de ce n-ar face-o: toate aceste exerciții sinistre de sensibilitate și de sensibilizare a publicului care și-au găsit o emergență facilă în poezia meta nu fac decât să incite la o himeră softcore.
Remarcabil la Ioana Vintilă e aplombul împotriva predicatului instabil. Tanatofobia tradusă prin provizoriu și maleabil e combătută printr-o rutină de aclimatizare cu tot ce se va dovedi temporar: ironic, „buncărul de origami” devine refugiu împotriva schimbărilor continue, împotriva unei dinamici păgubitoare: „de asta fac exerciții de doliu/ pentru ca atunci când vor lovi,/ să n-aibă forța unor termobarice.” Se poate trăi doar cu certitudinea că Temelia majusculată nu-i nimic altceva decât nisip, că țesuturile și substructurile nu sunt nimic altceva decât nisip, că serile petrecute în barurile din centrul Sibiului și crinii imperiali așezați pe pieptul bunicii și paginile goale ale lui Ortiz Fuentes n-au produs decât nisip: „nu vreau să fiu luată pe nepregătite/ țin doliurile în avans/ pentru ca atunci când vor lovi, să n-aibă forța unor termobarice”.
Se manifestă o detașare „cu tupeu”, un miserupism care depășește orice formă de lamentare și reduce un întreg val estetic (și sensibil) la nimicnicie. E surprinzător atacul la postumanism, dar fără-ndoială justificat tocmai prin repulsia afișată față de repetiție, față de o dinamică definită prin redundanță și artificiu: „ar trebui s-o ard/ cuminte/ postumană/ cu berea artizanală la buzele conturate perfect”. Desprinderea de cercurile literare e și ea justificată (dacă nu chiar lăudabilă, sic!), nu ca un manifest pentru solitudine, ci mai degrabă ca o conștientizare a unor realități la rândul lor artificiale: „nu cred în marile prietenii dintre poeți/ & asta mă duce în afara cercului de foc/ (ceea ce nu e, din unele unghiuri, prea rău)”.
Găsesc cu totul lăudabilă persiflarea pe care Ioana și-o asumă în fața esteticii: în fond, ce rol mai joacă o vază amplasată corespunzător în fața unui buncăr din chirpici? Poate că refularea e singurul soclu care mai stă în picioare, de aici și exercițiile de detașare față de prieteni, față de cercurile literare, față de orele de lucru în laborator. Exercițiul de aneantizare e dus până la capăt prin suprimarea originalității, printr-un miserupism exacerbat în care să-ți găsești refugiul: „am nevoie de penibil: un limbaj/ gâtuit de istoria întregii umanități (…) mă doare undeva că poezia asta poate fi etichetată/ expirată”.
Poate că buncărul de origami putea produce împilare dacă nu ar fi fost dominat de un flux continuu de aversiune & frică, iar ăsta e un alt punct pe care volumul îl țintește în concordanță cu poezia noii generații. Ușor cu empatia hiperpredicată: Ioana Vintilă nu lansează doar o lamentare susținută prin silă, prin repulsia față de jegul urban al capitalocentrismului. Punctul forte al volumului se manifestă prin autosuficiența ostentativă, printr-un post-nihilism garantat de soluția pe care Ioana o propune tanatofobiei: nu luată pe nepregătite, nu prinsă în ofsaid, ci mereu angrenată în exerciții de combatere a morții.
Ar fi o escrocherie să presupunem că de la Păsări în furtuna de nisip s-a produs o „maturizare a poetei”. Mai degrabă, aș spune că Ioana Vintilă explodează din mugurii pe care-i atinge abia tangențial în volumul de debut. Tupeu, repulsie exprimată fără rezerve candide, dramaturgie justificată în primul rând sinelui: voi presupune, și cred că mi se va ierta, că Ioana și-a autodedicat volumul înainte de a-și alege un public extern, iar ăsta a fost pasul perfect pentru a spune lucrurilor pe nume. Nu „fata cuminte”, nu „fata care răspunde politicos” și „care niciodată nu-njură” a întocmit acest volum.
E fascinantă brutalitatea pe care Ioana Vintilă o „placardează” când construiește un castel de nisip doar pentru a-l dărâma în următoarea clipă. Iată încă un exercițiu de autocontrol, de asumare a perisabilității, de acceptare a unor limite inevitabile. Și câtă forță în poezia Ioanei pentru a exhuma Marea Preoteasă, Spânzuratul și Nebunul dintr-un parc de distracții la apus! E prea ușor să te pierzi în buncărul de origami alături de toate celelalte lucruri rătăcite. Să apelăm, așadar, la trick-ul propus: „nu vorbim de automatisme/ vorbim de inimi de filigran,/ de ce ne-mpinge mai departe/ de zelul cu care recurgem la orice mediu artificial/ doar să nu mai fim aici/ când se surpă-n pizda mă-sii/ toate”.
