O critică asupra întrebărilor wittgensteiniene – Caietul Albastru

În genere, problema limbajului este strâns legată de problema  filosofiei, fapt pentru care ar trebui să vedem dacă scopul nostru este de a răspunde unor întrebări sau cel de a clarifica sensul unui existențial. Poate că nu ar trebui să cădem în capcana de ne întreba ce este o umbrelă, fără să ne întrebăm, în prealabil, ce este ploaia. Lucrare de față își propune să evidențieze unele erori de gândire în prioritizarea problemelor filosofice și al modului cum se vor ele a fi soluționate în gândirea germană wittgensteiniană.

Așa cum orice carte își face debutul prin expunerea problemei de cercetare lansate de către autor, Wittgenstein pornește de la propria frământare întrebându-se[1] „ce este înțelesul?” sau „ce este lungimea?”. După cum un ochi format în scrierile filosofice poate observa că aceste întrebări au un substrat metafizic, vom considera că aceste întrebări vin mai mult să încurce răspunsurile deja existente, din motive înțelese doar de către autor. În primul rând, poate că autorul ar fi trebuit să se oprească puțin asupra ideii de ousia, idee ce reprezintă termenul tare al ideii ființă în Grecia antică. Prin definirea ființei ca fiind „το ον ‘η ον”, adică în traducere „ceea ce este atât cât este” autorul ar fi avut mai mari șanse de a se apropia de esența frământărilor sale. Spunem acest lucru deoarece, omul fiind cel ce dă esență lucrurilor, și aflând esența esențelor, acesta ar fi aflat și substratul întrebări sale. Întrebarea ce este lungimea? ne pare a fi mai mult un construct social prin care oameni se pot raporta față de un obiect. Dacă eu voi spune că sunt o persoană cu înălțimea de doi metri, de aici putem deduce că, cel puțin,  patul meu are cel puțin doi metri, în cazul în care acest raționament ar  fi fals, am putea avea următoarele două variante: ori patul meu este mai mare, ori patul meu este mai mic. În cazul în care patul meu este mai mic, eu nu voi reuși să încap în el, deci va trebui să mă limitez; însă, în cazul în care patul meu este mai mare, asta înseamnă că eu, noivom putea cuprinde toată dimensiunea patului, deci ceva nu îmi va fi accesibil decât dacă voi renunța la altceva. Prin această analogie, cu referire la cazul nostru, putem spune că astfel de întrebări ne pun în două ipostaze: 1. Răspunsurile deduse nu pot fi cuprinse de către intelectul uman. 2. Unele întrebări nu pot face subiectul unor cercetări, deoarece ele servesc exclusiv doar ca mediator între mai multe probleme. Întrebarea „ce este lungimea?” poate fi validă doar făcând trimitere la întrebări de tipul: cum este posibilă viteza luminii, ce face posibilă deplasarea etc. Astfel, noțiunea de lungime” servește drept clarificator pentru alte probleme, dar nu este un scop în sine. O astfel de întrebare pare a fi condamnată asupra unui regres la infinit, deoarece dacă am încerca să  formulăm un răspuns de genul: lungimea este o succesiune de unități, atunci ar apărea și alte întrebări adiacente de tipul ce este o unitate? , cum este posibilă unitatea? etc.

Prin acest regres,  riscăm să ajungem într-un loc în care problematica actuală să nu mai coincidă cu cea de la care s-a  pornit. Întrebând ce este lungimea, putem ajunge prin regres să întrebăm ce este un electron ? sau cum este posibilă mișcarea? . Astfel, pentru a răspunde unei întrebări, avem nevoi de mai multe răspunsuri care să conlucreze aceluiași scop. Faptul că Wittgenstien caută esența acestei întrebări, poate părea puțin jenant, în contextul în care, atât întrebarea cât și posibilele  răspunsuri ar fi puternic impregnate de subiectivitate. Dacă eu întreb ce este lungimea(?), interpretarea întrebării poate varia de la o „limbă” la alta, într-un fel îmi va răspunde un fizician, un chimist sau un șofer. Pe când, dacă ar fi să analizăm matematic, lucrurile ar lua o turnură obiectivă, deoarece aici nu ar mai fi loc de interpretări. Dacă lungimea poate varia în diferite puncte de pe glob, în cazul matematicii 2 x 2 sau 2+2 vor rezulta 4, indiferent de zonă. Faptul că autorul caută o esență universală într-un lucru, care de la sine se vrea a fi subiectiv, este ca și cum ai vrea să cauți o cobră fără venin.

Acest venin este oarecum recunoscut și de către autor în momentul în care compară aceste întrebări cu așa-zisele crampe mentale[2]. Și pe bună dreptate, dacă ne gândim la paradoxul declanșat de această problemă;  să luăm exemplul următor: noțiunea de creion permite și afirmarea următoarelor lucruri- acesta este lemn, acesta este rotund, acesta este tare etc. Toată această înșiruire de caracteristici aduce în vedere, fenomenologic vorbind, o înlănțuire de existențiali. Un creion ar putea fi și A și B, dar A și B sunt doar câteva caracteristici esențiale ale lui C, astfel A+B+….+N=C , unde C=creion. O linie foarte sensibilă este dată și de către imposibilitatea reversiei, adică nu tot ceea ce are caracteristicile unui creion, este neapărat un creion. Observăm că nu putem reduce o entitate la o singură definiție, sau, mai bine spus, implicând un singur „este”. Astfel, putem afirma că , unde A=esența lungimii, definirea acesteia va fi inevitabil sub forma A= A+1. Adică, dacă noi avem o esență a lungimii, și dorim să o explicăm, va trebui să facem acest lucru atribuindu-i ceva ce nu ține de esența acesteia, adică vom ajunge astfel să explicăm esența prin intermediul unui compus alterat, deoarece noi vom adăuga esenței ceva ce nu ține de aceasta. Dacă eu spun trandafirul este frumos, în speranța de a defini trandafirul, voi avea de lucru cu un mediator universal „ este”, cu un construct obiectiv „trandafir” și cu un construct subiectiv „frumos”. În procesul de raționalizare, mediatorul face trecerea constructului obiectiv către constructul nostru subiectiv, atașându-i și proprietăți dacă nu axiologice, cel puțin de valoare economică.

Astfel, o bucată de metal este doar un compus chimic elementar, însă dacă îi adăugăm un „este” urmat de un atribut, acest metal va deveni un obiect de interes. Aurul este un metal și l-am înzestrat cu valoare economică; Sabia este din metal și l-am înzestrat cu valoare militară etc, în timp noi ne formăm în intelect un catalog cu diverse caracteristici după care ne ghidăm în viața de zi cu zi. Dacă eu îi spun unei persoane să îmi cumpere un tricou de culoarea roșu rusesc, atunci în mintea acestuia se va activa un catalog al nuanțelor de roșu[3] ce va scana înspre găsirea nuanței indicate, caz din care putem observa necesitatea ființei în etichetarea obiectelor. Totuși, acest proces este unul empiric, deoarece eu nu am de unde să știu dacă percepția mea asupra culorii roșii este aceiași cu cea a persoanei ce m-a trimis după tricou. Astfel, acest catalog de care vorbește Wittgenstein nu devine altceva decât un bilet la loterie, în care eu sper la norocul de a nimeri culoarea percepută de interlocutorul meu.  Totuși, autorul surprinde corect faptul că limbajul nostru este posibil doar datorită proceselor noastre mintale, astfel, putem deduce că psihicul nostru internalizează atât informația empircă, cât și pe cea inteligibilă. Dacă eu voi afirma „astăzi cerul este senin”, vom deduce automat și lucruri precum „astăzi nu ploua”, dar această afirmație are dezavantajul de a fi supusă timpului, astfel că aceasta poate deveni falsă în orice moment. Dacă vom defini timpul ca pe o succesiune de evenimente, atunci pot afirma mai corect că în moment T1 este senin, deci va genera caracteristica D1, adică „nu plouă”. Din punct de vedere silogistic, observăm o implicație, dar care va avea o valoare de adevăr doar temporară și indeterminabilă ca durată. Astfel, internalizarea informației noastre este ceva subiectiv și totodată temporar, fapt ce nu poate duce la o cunoaștere esențialistă a lucrurilor.

Aceste întrebări sunt, totuși, responsabile pentru declanșarea proceselor noastre cognitive, cu toate acestea, procesele nu sunt mereu în concordanță cu realitatea, fapt pentru care, ele ar trebui puse, oarecum, sub un anumit tip de îndoială. Poate că acesta este și scopul filosofiei analitice, dar nu cred că trebuie să ajungem până în momentul în care să ne bazăm pe teoriile lui Descartes. Nu ar trebui să ducem lucrurile la îndoiala de tip hiperbolă, deoarece noi avem în momentul de față mijloacele necesare de a proba diverse teorii, probe ce pot reprezenta un garant datorită preciziilor sale. Un alt aspect ce poate prezenta interes este sesizarea autorului asupra faptului că noi căutăm mereu un obiect care co-există cu limbajul[4]. Această remarcă este destul de riscantă pentru întreg domeniul filosofiei, deoarecenu mereu un cuvânt care nu are o existență verificabilă este lipsit de interes științific. Astfel, dacă considerăm cuvântul „QWZX” ca fiind existent, acesta va trebui să posede o serie de corespondente atât empirice, cât și științifice în realitate. Aceste corespondente ar trebui să răspundă la întrebări precum: ce?, cum arată?, cum se simte?, cum se comportă? etc. Dar, făcând o punere în oglindă a științei cu teologia, putem vedea că lucrurile nesesizabile ochiului sunt luate drept adevăruri verificabile. Astfel, dacă luăm noțiune de „electron” și „dumnezeu”, nu vom primi argumente din ambele tabere privind existența acestora, deși nu sunt sesizabile ochiului liber.

Poate că este puțin forțată și ideea autorului cu privirea la acel sentiment ciudat apărut în momentul în care noi încercăm să contemplăm natura timpului[5]. Este puțin probabil ca un om de știință să nu fie de acord cu acest sentiment, din moment ce, lucrurile contemplate generatoare de astfel de stări sunt doar simple constructe sociale, simple convenții unanim acceptate pe planeta noastră. De aici mai putem trage un motiv pentru care autorul ar fi trebui să pornească de la cercetarea ființei, a omului ca prim generator al acestor probleme. Dacă ar fi să generalizăm astfel de probleme în accepțiune științifică, propun să pornim de la teoria conform căreia, pentru un corp ce atinge viteza luminii, noțiunea de timp nu ar mai afecta acel obiect, acea entitate. Omul este preocupat de natura acestui aspect deoarece timpul este managerul tuturor activităților sale, astfel încât, el încearcă să își explice organizarea vieții. Dar, dacă omul ar fi etern, ar mai încerca el să își explice timpul? Poate că aici se pune greșit problema existenței timpului, pe când ar trebui să se pună problema calității timpului. Nietzsche adresa la un moment dat o întrebare cititorilor săi, care suna în felul următor: dacă ai ști că viața pe care o ai acum ar trebui să o trăiești de un infinit de ori, ai mai acționa la fel? Wiettgenstein ar trebui să pună mai mult accent pe problema ființei și pe calitatea timpului de existență în care acesta se poate manifesta. Dacă ar fi să îi răspundem într-un mod mai simplu autorului, îi putem spune că timpul este cadrul unanim acceptat în care ceva există. Problema existenței și a ființei o vom lăsa în grija lui.

[1] Wittgenstein, Ludwig Caietul Albastru, Editura Humanitas, București 2005, p25

[2] Ibdem

[3] Ibdem, p28

[4] Ibdem, p33

[5] Ibdem, p35

Sursă imagine : Serious Philosophy – Ludwig (squarespace.com)

Publicat în Filosofie, IdeiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare