O formă subtilă de artă marțială: ascultarea concentrată a muzicii

În timpul audiției, când ascultăm muzică în mod concentrat, fie conjurăm muzica în forul nostru interior cel mai profund, fie fugim de noi înșine, ascunzându-ne într-un „departe” nelocalizat. Acest du-te-vino al ascultării concentrate ne pune în legătură cu tot ce avem mai adânc în noi. Dar ce fel de muzică a produs această cultură a „ascultării concentrate”, totodată absorbție a sonorului și revărsare a afectului?

Ar trebui să excludem mai întâi muzica cu text, pentru că ea conferă deja o direcție semantică, un sens pe care-l aduce cu sine textul propriu-zis. Ies din calcul, așadar: opera, cantata, oratoriul și liedul. Dar muzica programatică? Deși programul sugerat de titlu sau de un suport literar (că e inspirat de un poem, ca în Don Juan de Richard Strauss, sau de un roman, ca în Don Quixote de același autor), acest program este mult mai difuz decât textul propriu-zis, care e explicit. Atingem aici, cu muzica programatică, așadar, o altă treaptă de audiție, în care posedăm doar indicii ale acțiunii, fără să avem certitudinea că „în acest moment e o declarație de dragoste către Dulcineea” sau că „aici Don Juan invită la luptă”. Ar fi
chiar interesantă o comparație naratologică între opera Don Giovanni de Mozart și poemul simfonic Don Juan de Richard Strauss, în care poemul simfonic straussian poate fi considerat, fără a greși, mai puțin explicit semantic și narativ decât opera lui Mozart, înțeleasă rațional și direct în acțiunile sale dramatice.

Filosoful german Peter Sloterdijk pune o întrebare legitimă într-unul din eseurile sale despre muzică: unde suntem când ascultăm muzică? El sugerează că nu suntem în același loc întotdeauna când ascultăm muzică. Mai mult, afirmă că „locul muzicii rămâne vag, dar putem fi siguri doar de un lucru, anume că oamenii nu pot fi complet în lume atunci când ascultă muzică.” De fiecare dată suntem într-un alt loc, căci nu se poate compara opera cu simfonia, nici cvartetul de coarde cu liedul, din perspectiva ascultătorului și a locului pe care acesta îl ocupă în propria sa minte atunci când ascultă un anumit gen de muzică.

În acest sens, mărginindu-ne la muzica absolută (înțeleasă în accepțiunea lui Carl Dahlhaus) – muzica simfonică (simfonii și concerte, în special) și de cameră (sonate în duo, trio-uri, cvartete, cvintete, etc) – am putea emite câteva ipoteze complementare cu privire la ce anume face muzica absolută cu mintea noastră în timpul audiției, adică despre rolul și semnificația muzicii absolute pentru om:

Muzica absolută compactează temporal deveniri istorico-sociale, procese psihologice și complexe emoționale de durată. Ea surprinde structura temporală într-o curgere perceptibilă auditiv, ca simț al palpării spirituale; transpune la scară durata lungă în durată scurtă; trece procesul istoric lent printr-o pâlnie temporală și-l face perceptibil ca forță, influență și direcție, transformându-l în simbol. Muzica absolută este ca o hartă nevăzută. Cu ajutorul acestei hărți concentrate, imediat inteligibile și perceptibile, sesizăm cu acuitate, dintr-odată, tendințele timpului lung. În acest sens, muzica absolută devine cunoaștere a temporalității și a meandrelor acesteia. Este o formă de sonată doar înfruntarea dintre o temă și o alta? Dacă temele sunt agenți ai principiilor universului, ce altceva ar putea fi mai relevant decât surprinderea într-o esență muzicală de cinci-zece minute a unui proces arhetipal al acestei lumi? În acest sens, muzica absolută ajută la înțelegerea și internalizarea unor tendințe aflate mai presus de om, procese istorice ce sunt înfățișate astfel încât ele să fie nu numai înțelese rațional, ci mai ales să fie și simțite în amploarea lor ontologică. Cine sau ce formă de artă mai face așa ceva? Compozitorul român Aurel Stroe evidenția datoria muzicii absolute de a realiza structuri ce nu există în lumea naturală. El spunea că muzica e un univers antinatural și că e obligația noastră de compozitori să creăm forme acosmice care să prezinte o alternativă la natură. Gândul este profund și merită studiat în continuare, mai ales într-o lume în care etalonul de a judeca o muzică este populismul, numărul de oameni prezenți la concert. Dar dacă toți auditorii prezenți ar fi surzi? În realitate, nu se poate face nicio judecată asupra calității audiției publicului, judecată care să releve ce a înțeles fiecare dintre auditori din ceea ce a ascultat. Și, mă rog, cine și cum ar putea face o asemenea grilă calitativă? Poate doar într-un scenariu de film fantasy sau horror.

Întotdeauna, ascultarea muzicii absolute este la persoana I singular. Ea este asumată de fiecare dintre noi ca și cum ar fi vorba despre eu, personalul principal al ei. Toboganul muzicii absolute răsfață conștiința temporală a fiecăruia și ne trezim aruncați vrând-nevrând în vâltoarea sunetelor, ba plutind pe talazul înspumat al melodiei, ba scufundându-ne în adâncurile armoniei, dedublându-ne în vocile polifoniei și palpitând în bătăile ritmului. În acest sens, noi ne identificăm cu muzica absolută și, în același timp, suprapunem aspirațiile noastre peste mișcările interioare ale acestei muzici, mișcări pe care ni le apropriem. Aspirația, dorința, speranța și reveria (ceea ce ne închipuim că se poate întâmpla) sunt instrumentele prin care ascultăm muzica. Bunăoară, ne facem una cu gestul îndrăzneț ce străbate spațiul sonor până la zenit la debutul poemului simfonic Don Juan de Richard Strauss. Cântăm cu el, liberi și capricioși, acompaniați de săgețile în staccato ale instrumentelor de suflat din lemn în tema I. Îmbrățișăm cu dragoste nemărginită și generozitate ființa iubită odată cu tema a II-a, medităm asupra frumuseții și simplității naturii odată cu melodia oboiului, în tema a III-a. Dar ne și ridicăm eroici (în filmul personal), cu pletele fluturându-ne în vânt, semeți, pe culmea de unde vedem totul cu măreție, în unisonul celor patru corni care deschid secțiunea dezvoltătoare a lucrării. De aceea, poate că Peter Szendy avea dreptate să afirme că ar trebui să existe și drepturi de autor pentru ascultare. E-adevărat, ascultările sunt diferite. Unii, mai cu experiență, percep mai mult, alții, mai novici, mai puțin dintr-o muzică. Ascultarea repetată descoperă din ce în ce
mai mult, dar, la un moment dat, ea începe să se opacizeze și să-și conserve reflexele, descoperirile deja făcute ajungând la o fosilizare destul de rapidă a traseului perceptiv. Din această cauză, audiția în concert și interpretările diverse sunt mijloace prin care dezfosilizăm audiția și o primenim, o redimensionăm și o reinterpretăm.

La fel cum literatura romanescă rezolvă și repară probleme ridicate de mersul istoriei, dizolvând „tensiunile” amorsate de
„suprasarcina simbolică” a cotiturilor istoriei (Franco Moretti), printr-o procedură de identificare, machetare și substituire a complexelor fundamentale ale unei mentalități dominante prin narațiuni-substitut (povești alternative) cu rol spiritual terapeutic, la fel și muzica absolută creează un spațiu imaginar de confort interior, în care se pot consuma și arde diverse variante de viitor și virtualități de sens necesare funcționării normale a organismului social, dar și fiecărei minți în parte. Mintea noastră are nevoie atât de reflecție, cât și de explozie interioară; are nevoie de siguranță, dar și de aventură; are nevoie de fluență, dar și de fragmentaritate; are nevoie de iluzie, dar și de realitate; are nevoie de perfecțiune, dar și de imperfecțiune. Muzica absolută le poate oferi pe toate într-o formă compactă, inteligibilă și ordonată afectiv, iar acest lucru se livrează nu doar în „stare crudă” (Claude Levi-Strauss), ca sentimente, emoții și afecte singulare (Byung-Chul
Han), ci și în „stare gătită”, în combinații rafinate, suprapuneri, fuziuni și pliuri psihologice cât se poate de neașteptate și de
incitante.

În încheiere, surprindem sintetic ceea ce face muzica cu mintea noastră prin câteva formule concentrate, deschise comentariului: 1. ne desenează virtual o hartă de relief a timpului; 2. ne distribuie în rolul principal al filmului audiției interioare; 3.ne aruncă în brațele viitorului cu un bagaj virtual de reflexe existențiale. Nu ar fi de ajuns pentru considerarea ascultării concentrate a muzicii absolute ca formă subtilă de artă marțială?

Publicat în PrintRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *