O hermeneutică a vieții bine simțite

Alegerea de a vorbi mai general despre hermeneutica lui Ștefan Afloroaei pornind de la Despre simțul vieții. Întrebări, perplexități, credințe nu este deloc întâmplătoare. M-a surprins să văd în această carte unul dintre punctele de întâlnire în meditațiile și gândurile noastre – la apariția ei tocmai încheiam un eseu despre sentimentul straniu al vieții, în care, la fel de mult îmi susțin interpretările cu analogii și imagini, cu metafore și metonimii ca și Ștefan. Dar chiar dacă ar fi fost întâmplătoare și aș fi pus în discuție oricare altă carte dintre cele scrise de el, situația ar fi fost aceeași. Cărțile lui Ștefan Afloroaei sunt intense cărți de autor, cărți ce conțin în întregime spiritul autorului lor, așa cum orice parte a unei totalități sintetice reflectă în întregime totalitatea, la fel ca fragmentele unei holograme. Adică poartă o marcă textuală ce le face identificabile imediat, o textualitate plină de concretețe și pliată pe cele mai fine nuanțe a ceea ce analizează, ce face recognoscibil stilul hermeneutului.

Dincolo de această catifelare stilistică a textului, pe care o recunoști imediat, este însă multă și precisă tehnicitate filosofică, mult spirit de geometrie care se vede aici bunăoară, în felul cum e chestionată însăși întrebarea referitoare la sensul vieții. Cartea nu începe cu conceptul de simț al vieții la care ne trimite titlul, ci cu ideea mai largă de sens al vieții, datată modern și plasată în contextul nietzschenian, pe care Ștefan Afloroaei îl cunoaște atât de bine. Și e întoarsă de la început pe toate părțile logicii ei, înainte de a fi cufundată în mediul heideggerian de gândire. Pentru că în tot acest exercițiu al spiritului de geometrie e prezent, cum se și cuvine, Heidegger, aici logica profundă fiind una a hermeneuticii.

Dar nu e un Heidegger căznit, așa cum îl folosesc prea adesea comentatorii lui de pe malurile Dâmboviței, ci unul asumat organic în propria gândire. Pentru că de la început cel care întreabă autentic se vede el însuși prins în întrebare, ca atunci când lași viața să-și pună întrebările. Iar el se întreabă aici și acum, avându-se pe sine în vedere, dar nu ca și centru. Întrebarea asupra sensului vieții survine, adică vine cumva peste noi: atunci când este formulată întrebarea, omul este de fapt cel întrebat. De aceea contează genul de experiență din care se ivește întrebarea. Și nu numai întrebarea, dar și chestionarea ei sceptică, contestarea ei, ca fel în care se mai pune ea astăzi, adică felul în care, dimpotrivă, e contrabalansată de scepticism și înecată în contestare. Pentru că toate acestea vin acum din experiența omului de azi…

Numai că arareori întrebarea apare în mod propriu. Sunt multe feluri în care sensul sau semnificația vieții sunt puse în discuție, ceea ce suplimentează exercițiul hermeneutic. Apare astfel tensiunea între ceea ce se numea altădată, clasic, spiritul de finețe și spiritul de geometrie al unui autor sau al unui text. Așa cum spuneam,  spiritul de finețe nu se substituie spiritului de geometrie, ci infuzează profund și hermeneutic textele, ca peste tot în scrierile lui Ștefan Afloroaei. Dar, în mod particular în această carte, care se atașează mult concreteței vieții, se simte o foarte probabilă și interesantă alchimie moldavă între geometria filosofiei post nietzscheniene și ușor heideggeriene, pe de o parte, și finețea stilului moraliștilor francezi care l-au precedat pe Nietzsche, pe de altă parte. Explică, poate, și această asociere, pe de o parte, textura cărții, care e foarte personală, pe de alta, și un pic și vocea auctorială, recognoscibilă în toate celelalte cărți sau texte.

Hermeneutul ia în această carte – ca și în altele, de altfel – o atitudine de prozator, temperând graba gândirii docte și voința exagerată de răspuns și lăsând viața să spună ceea ce ar putea să spună ea însăși, unuia sau altuia dintre noi. Carte exemplară, care vine într-un moment bun al vieții, dacă încă nu e, totuși, un fel de roman postmodern, există în ea – aș îndrăzni să spun că, în măsuri diferite, și în toate celelalte – un bun temei pentru întrebarea: când va scrie Ștefan Afloroaei un roman în care să lase la lucru poetic hermeneutica sa? E un îndemn pe care l-am formulat și altă dată, prin viu grai. Mă aștept la un roman hermeneutic care să dubleze epic teoria simțului vieții – poate un jurnal împănat cu meditații sau scene vii, puternice, strunite de stilul fin, cu reluări mai relaxate din marii scriitori pe care îi iubește, poate un roman eseu?! Poate că de acum să fie timp și pentru asta! Cred că în ordinea vieții sale a veni momentul în care să își poată permite să scrie un roman. Cred că e la o vârstă, și asta sărbătorim noi acum și aici, la care își poate permite, pe lângă cele ale spiritului, și marile libertăți ale sufletului!

Foto: Ciprian Măceșaru

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *