O istorie a inimii (1)

Zi de zi, soarele cade în crepuscul; și ultima lui rază intră în mănușa ei de beznă. E o înserare afectivă, nu cosmică; inima lucrurilor abia pâlpâie sub usturimea umbrei înspicate în ea. Ceva trebuie întruna pierdut, altceva se cere întotdeauna câștigat. După Mircea Eliade, omul nu poate trăi în afara nevoii atavice de a crede în ceva. Și dacă rejudecăm lucrurile în termeni de sacru și profan, vom accepta că ultimul, profanul, își trasează mai ușor „marginile”, pe când celui dintâi, sacrului, nu‑i este prea ușor să‑și apere „centrul”. De altfel, specialiștii deosebesc între inima‑organ și inima‑nucleu, neuitând că profetul Ieremia solicitase alor săi o circumcizie emoțională: „lepădați învârtoșarea inimii voastre” (IV: 4). Așadar, cât suflet mai primim în inimă? Și câtă conștiință mai digeră ea? Ne irosim o iluzie, și încă una, cerșind o medie a ezitărilor, un mijloc al opțiunilor noastre. De parcă ne‑am închiria o stea, siguri că ea e ombilicul nopții și încifrarea năzuințelor noastre: o biată inimă de cer.

Adam coboară din Rai în propria lui inimă. Și degetele presimțirii îl cam strâng. Își închipuie inima lui Hristos împunsă de săgeți, iar pe aceea a Mariei tăiată în săbii. Sunt reprezentări‑remușcare, care îi picură sânge‑n retină. Ca să aibă și omul o vinovăție în vedere; și, datorită ei, să se ridice deasupră‑și, dacă mai vrea; ca să lase și el, impenitentul, urme de adidași pe nori; iar pașii lui să respire iarăși în ceruri: prin văzduhurile lui și ale altora. Căci nu se lasă încăput de o singură istorie, a inimii‑conștiință ori a inimii‑suflet. E așa o surpriză de mare? Zeul egiptean Ptah ar fi plănuit Cosmosul mai întâi în inima lui, apoi i‑ar fi dat chip prin cuvântul său; mai mult, la judecata morților, inimile acestora erau puse în balanță cu o pană (simbol al zeiței Maat, a dreptății, adevărului, armoniei), pentru a dovedi că nu erau grevate de nelegiuiri. Și câte straie mitologice nu are inima în garderoba ei milenară!? Căci omul nu prea freamătă sub o metafizică a limitei. E stăpânit, ce‑i drept, de un neastâmpăr al dorinței de țărm. Nu‑și retează nimic. Dimpotrivă, își prelungește râvnirile pe sub orice toc de ușă. Iar cei care fac instrucție cu inima, sfârșesc prin a se da pe mâna ei. Ca și cum s‑ar lăsa în voia valurilor; tânjind nespus la o plajă amicală, unde apa să‑l depună blajin, la poalele nisipului. Să fie inima de azi doar o patimă în genunchi? Când e la mare necaz nici nu mai știm cine‑i în culpă: tectonica suflului sau vreun strănut al destinului? Inima are, cu siguranță, mult oximoron în ea, scrisul pe acest subiect participând, deseori, la scolastica lui Pinocchio. Nu degeaba capitulăm cu repeziciune în fața nehotărârilor ei. Și ne scuzăm în fugă, din cele mai vechi timpuri: inima‑i ghidușă, așa este ea, lăsându‑i pe alții să fie triști în locul nostru. Inima nu e numai busola verificată în cărțile sfinte. Nu se pricepe doar să ne dicteze sentimentele. Și nu se mulțumește să deguste lumea care ne suportă. Vrea și altceva, să fie aflată. Ne așteaptă, așadar, în viitorul prescris de soartă. Și uneori reintră în noi: nu pe gratis, ci datorită fidelității față de efortul de‑a o căuta. Ne descoperim inima dacă și numai dacă ne‑o deslușim în altcineva.

Nu avem atâta inimă pentru câtă viață trece printr‑însa. Iar inima e cea mai pacientă dintre toate constituirile noastre. Ca să scrii despre ea, e musai un slalom printre coperțile stridente, în bună potriveală cu textul pe care‑l colportează: aglomerat cu suflețele frânte, convalescente, muribunde adesea. E și tăiată în cruce, permițându‑i‑se o anume versatilitate; sau o continuă regenerare. Doar optimiștii incurabili cred că cifra patru e de bine, fiind simbolul stabilității fecunde. Inima nu ne omoară, ea ne revocă. Ne umple absența cu adieri de interimat. E un arlechin al falselor fragilități. Și ducând pe umeri îndoielile noastre, pirueta e specialitatea casei. Niciun medic n‑o să creadă că pulsul e un construct social. Când închidem ușa dinspre lume, inima se uită pe fereastră.

Bine locuită, inima ne trimite dincolo de ea. Dacă trecem de marile furtuni din coșul pieptului. Or, dacă cerul nu ne mai deschide văzul, bezna ni se lipește de tălpi; și inima nimănui n‑o să ne mai bată în adânc. Iar frica o să sfredelească asiduu toate nevrândurile firii noastre. Azi ne miră foarte că un individ, altminteri tumultuos ca temperament, e în stare să se pună deoparte, la el în inimă. Deși e atât de împrăștiat în ceilalți și totuși atât de frumos adunat în el însuși. Nu putem decât să mulțumim încă o data purtărilor sale de bine prin biografiile noastre. A iubi e a trăi în aceeași respirație cu cineva. Și fie că pulsează prin implicituri, fie prin dezamăgiri, inima nu e acasă decât în podul palmei; acolo unde zvâcnește în felul meu, dar pe înțelesul altcuiva. Inima e și matricea secretoasă a oricărei spuneri; negativele cuvintelor sunt toate strânse în ea; la fel ca în Biblie, inima ascultă, cugetă, deliberează. Arde la foc mic: „Cercetat‑ai inima mea, noaptea ai cercetat‑o; cu foc m‑ai lămurit, dar nu s‑a aflat întru mine nedreptate” (Psalmul 16, versetul 3).

Inima este măduva anduranței noastre existențiale; în ea se instalează o întreagă evoluție, pe care, altfel, omul nu și‑o măsoară decât resimțind‑o. Inimologia nu merge chiar strună. Cordul nu e mijlocitorul marilor aflări, e prietenul micilor dumiriri. La firul ierbii, inima este epitomul lucrurilor elementare, gazda unor comportamente zise „de bun simț”. Ne și permite un mic joc de cuvinte, noi jonglând între „simțuri” și „simțăminte”. Simțurile ne informează oricum: fie că vrem un adevăr chilug, fie că adorăm o minciună bărboasă. Simțămintele însă dezvoltă modul în care noi receptăm ceea ce simțurile ne oferă. Și unele și altele ne obligă, fiecare cum poate, să inhalăm lumea; să o pricepem, să devenim una cu ea. Suferind din cauza inimii, întregul Univers participă la ceea ce noi redevenim; adică ne re-conștientizăm și ne re‑însușim eul tocmai prin impasul în care îl punem. Într‑o carte a copilăriei multora dintre noi, Winnetou, eroul principal, formulează o butadă tipică pieilor roșii: „– Charlie, prietenul meu, fratele meu!, rosti el lăcrimând de fericire. Si inta ni inta, si ici ni ici – ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta!”. Altfel spus, dacă nu crezi, nu ai cum să vezi. Îngroapă‑ți inima în privirea mea, ar zice apașul. Traducându‑i aforismul în termenii noștri, ne‑am cere unul altuia să năzuim spre amiaza minții până zărim răsăritul inimii.

Cuvintele scrise despre inimă sfârșesc prin a intra în ea. Ele ne antrenează pentru marele salt; astfel încât gâfâim, dintotdeauna, între o grație de lebădă și o zbatere de înger. De atâta efort, cardiologia își aruncă halatul de spital, ca să‑l îmbrace pe acela de casă; se plictisește de ecografie, se pasionează de melancolie; și de inimile noastre, ucise în infarcturile apropiaților. Surprinsă mereu ba la altitudine, ba în ascunziș, urgisita inimă revendică sfârșituri onorabile; un deznodământ de mucava ar nedreptăți‑o peste poate. Se știe doar: ca produs de serie, atacul de inimă e o umilință. O farsă gri: fără vreo vitejie și fără vreo răsplată. E o scoatere din priză. Ne instalează în eșec și ne proclamă insignifianța. Iar sumara medicalizare – prin faimoasa conectare la aparate – anonimizează victima și mai și. Nici nu mai știm dacă inima e o „dependență” a minții ori o „dependință” a trupului. Motricitatea afectului tânjește după un echilibru al ei, incluzând inima într‑o cultură a statornicirii. Lăuntricul are și el geografia lui simbolică, în care sus‑numita inimă e un fanion al bunei situări.

Azi se spune că mintea este modernă, pe când inima este de demult (Susanna Tamaro). Din perspectiva erudiților, inima este altceva: indigoul conștiinței, nu seismograful afectelor. Și exemplificăm prin vechile înțelepciuni, cercetate de Andrei Pleșu: în aceea ebraică, „om cu inimă” însemna „om inteligent”; în aceea greco‑latină și, ulterior, creștină se postula astfel: soarele este inteligența lumii, dar cum el este inima cerului, inima este soarele corpului. Nimic nu e prea clar, nedumeriri persistând până și‑n isihasmul actual: „Poți să‑și transporți mintea în jurul a diferite părți din trupul tău?” (Frederica Mathewes‑Green). În fond, ca novice, nu‑ți răspunzi nimic. Și nu pentru că te‑ai abține. Cea mai cunoscută rugăciune a Ortodoxiei nefiind decât o vorbire a minții, n‑ai făcut mare lucru: ți‑ai cusut inima pe limbă. Dar suntem oare conștienți chiar de orice parte a corpului? Da, dacă inima vrea să vorbească în numele fiecăreia dintre ele. Și la ce adâncime ne îngropăm totuși inima, cu identitățile noastre mai fidele? Nu foarte departe, căci o măsurăm cam oblic: îi reproșăm suprafețele șoaptei, iertând zgârcenia conturului. Ceea ce nu ne descurajează totuși: pulsul meu își mai permite, deocamdată, o ceartă cu sistola, apoi o conversație cu diastola unui semen. Pendulând între ceea ce‑i îngăduie simțurile și ceea ce‑i pretind sentimentele, intropatia proiectează inima într‑un relief sacadat, al relației dintre Ea și El. Să nu‑i deranjăm însă.

Ilustrație de Dan Perjovschi

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *