O istorie a inimii (2)

„Pulsul e o lentilă care narează” (Mari­na Codruț). Și punem la inimă ce anume? Frânturi din noi înșine, depuse pe retina interioară a sentimentelor. Dar trăind în inima altcuiva ne închidem oare viața? Se mai reazemă inima de propria ei voce? Da, dacă-și antrenează timbrul, iar acesta își cru­ță amprentele; luate din vrere, din instinct, din tactilitate. Ne fură cineva vreo bătaie de inimă? Și cine o fi fiind? Cel ce escaladează viața pe când noi ne-o ocolim? sau cel ce ne apară trăirile înmulțindu-le cu ale sale?; ori ni le restituie așa cum erau, ponosite?; și încărunțite, pe deasupra, cu multele lui împuținări? Oricum, inima nu ne diluează bucuriile, ne îmbunează nepăsările. Ne să­răcește de propriile rătăciri; înmulțindu-ne amintirile cu frumoase reîntoarceri la ceea ce credem că am fi. Trimiți o inimă celor ce palpită în aceeași nestăvilire cu tine. Și o ții, totodată, în paradisul ce-i dintotdeauna al tău, dinainte să-l trăiești cu pasul. O ini­mă o lași apoi celor ce n-au nevoie de ea. Și din numeroasele vieți, împărțite altora, o să te alegi, vrând-nevrând, cu una mai mare: ea readună tic-tacul celorlalte. Există, deci, o inimioară concluzivă. Cerul ți-o propune numai la finalul unui fel de a fi fost; ca să ai cu ce să iubești nesfârșitul din tine, bă­tând acum la porțile Sale. Dincolo de ele, o să respiri printr-o inimă de vreme nouă, în care nu te strecuraseși vreodată. Chiar și atunci când nu o prea merităm: căci fugind din portretul nostru, lăsăm în loc niște vor­be pe care inima le îngroapă de vii în imagi­nea de sine. Și-i acordăm multe-multe mi­nute de emisie. Să n-o alintăm, așadar, prea mult: inima e o șmecherie a ezitărilor de care nu am vrea să știm; ea nu legitimează un capriciu, confirmă, însă intensitatea lui. Iar atunci când nu ești prea sigur de ceea ce faci, inima se lasă în pașii tăi grei, până ce mersul bănuielilor se împiedică de târâitul respirației.

Dacă privirea culege, din inima nu știm cui, un sâmbure de adevăr, să-l îngropăm bine, ținându-l între pleoape. Și uite așa, din ochii noștri o să răsară o realitate ne­începută: fidelă nouă, aidoma tuturor me­zinilor din basmele românești; ei sunt, de obicei, a treia încercare la care ne supune soarta, împlinindu-ne ca părinți ai poveștii pe care o trăim. Ce-i inima atunci? Un surâs al albastrului. Să desenăm una și s-o com­pletăm cu această culoare. Apoi, s-o urcăm până-n centrul ființei voastre ca să vedem totul pe dinăuntru, printr-o inimă de cer; pentru că azurul pe care îl primești din visele cuiva ocrotește și năzuințele văzduhului tău. La urma urmei, emoțiile fiecăruia tră­iesc, întotdeauna, în cei ce țin să vibreze la­olaltă cu tine. De unde și mirarea, misterul, aflarea: „un semn de întrebare este o jumătate de inimă”, se spune într-o carte cu exact ace­lași titlu. (Sofia Lundberg).

Inima e în piept sau numai la rever? Me­taforic, o inimă ținută în mâini e o minune salvată în trăiri. Închidem totul în inimă ca să ne deschidem viața în adevăr; căci are și el neaflații săi. Și demult am fost îndemnați: „Ci adunați-vă comori în cer, unde nici mo­lia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei VI: 20-21). Tu unde ești acum? Unde ai nevoie să-ți fii pe de-a-ntregul al tău? Unde îți ești ție în­suți cel mai de preț? Sau unde crezi că ai mai putea fi? Nu întâmplător, inima este un alt nume pentru arhetipul adâncirii. Cu cât e mai ostenită, cu atât mai pregnante sunt sentimentele din ea. Și cu așa-zisa inimă de piatră e de făcut ceva? Da, dacă nu uităm că inima este opusul pietrei și nu o prevestire a rocilor. Piatra închide, inima cuprinde. Prima se tot întoarce la ea însăși, cea de-a doua își creează o împrejurime a sa. Inima îți îngăduie să te umpli cu vecinătăți umane diverse: doar așa nu mai mucezești în acreala eșecurilor tale. Inima e colocvială de felul ei. Sau bucuroasă măcar de cunoștință. Dacă ducem brațul spre inimă, la propriu, în­seamnă că, la figurat, întindem mâna cuiva. Așa fac sportivii și oamenii politici când se cântă imnul. Să nu-i suspectăm din prima, salutând esențialul: nu ne acoperim inima cu mâna dreaptă ca s-o ținem strânsă în noi. Când punem pe ea podul palmei, ne-o pro­tejăm, așa este; numai ca s-o inoculăm apoi și altora, pentru ca omul să fie un miracol pentru om. Și încă ceva, puțin mai răută­cios: nu suntem destul de credibili dacă nu suntem suficient de patetici. Inima câștigă și din excese. Invadează țara bucuriei de a fi; și își toarnă elanul timid în cârjele lipsei de măsură.

Dacă nu urcăm într-o minte cu inimă, coborâm într-un suflet cu stomac (Moni Stănilă, Iulian Tănase). Și n-o să ne fie prea moale, rezumatul nostru simbolic fiind covârșit de prospectul anatomic. Desigur, inima nu e potențiometrul dezamăgirilor și nici termometrul depresiilor nu este. Ire­petabilă cum o știm, inima pare, culmea, o etern nou venită; acceptă rolul unei piese de schimb, făcându-se utilă și atunci când nu mai are de ce să bată; se agață de prezența ei aici, înainte de a ceda nonșalant și a ple­ca spre nicăieri; dar înainte de a-și închide pulsul, procesează neîncetat senzații prin care extindem realul, zis și Marele Imagi­nabil. Inima este „punctul” în care aparți­nem cel mai mult universului și, totodată, „pragul” de unde îi spunem rămas bun. Însă nu oricum, nu oricând, nu oricine – subli­niau medievalii. În inimă îți rămâi cel mai mult ție însuți, credeau ei; îndeosebi la să­vârșirea din cele pământești, când separau cordul unui cap încoronat de restul rămăși­țelor corporale. E cazul unui rege cu nume predestinat, englezul Richard Inimă de Leu (m. 6 aprilie 1199). Mai mult chiar, atinsă fiind cu mir în ritualul încoronării, inima era, grație sângelui care trecea încontinuu prin ea, un garant simbolic al continuității dinastice (Alexandru-Florin Platon).

Memoria inimii adastă în grimase; și își pierde vârsta sub cicatricea dezamăgirilor refulate; în timp ce noi nu le alungăm, ne plimbăm de mână cu ele. Din aceste terti­puri reiese că inima este chintesența orga­nismului uman și, totodată, cea mai puțin trupească parte a alcătuirii noastre. Inima dă atât startul, cât și the end-ul șederilor pe pământ. Deznodământul e încrustat în de­butul ei, așa cum stelele nopții chivernisesc lumina zilei. Din inimă se revarsă trupul întreg și, îndeosebi, felul acestuia de a exis­ta, însă la modul cel mai fragil; dar dacă nu am fi periclitați întruna, nu am mai crede că avem ceva în piept. Acoperindu-ne ini­ma cu ambele mâini, reîncălzim speranțe destule, urzicate-n așteptări; e o gimnastică măruntă, care ne întinde răsuflarea de la o pulsație la alta; și aceasta grație răbufnirilor ei, strânse ghem în timpanul nostru: asur­zit, sărmanul, de atâtea vise pe care somnul ni le pisează în urechea gândului. De aceea, când strângem o mână, să nu scăpăm prin­tre degete zvâcnirea șoptită, de sub epider­ma celuilalt. Nedezvățându-ne de bunele deprinderi, a ne mântui înseamnă, în cele din urmă, a ne lărgi inima. Suntem consubstanțiali Universului și co-participanți la frumusețile lui. Contează însă câtă ini­mă creștem, ca să știm câte daruri agonisim în ea.

Dacă entuziasmele nu-și găsesc un Eve­rest al lor, atunci inima n-are ce căuta în tine. S-ar plictisi acolo. Ar zăcea într-o uita­re de ele însele ori în portofelul cine știe cui. Și dacă se oprește inima, unde se mai duce timpul? E clar că nu mai tinde către ceva. Așa că oamenii nu mai îmbătrânesc. Doar imaginea lor mai întinerește uneori. Con­tează deci cât de mult senin aducem acum în inimă, fiindcă orice zi e o viață întreagă. Această sevă a divinului o să ne dea răbda­rea de a întâmpina sfârșitul. Și după felul în care ne acomodăm finalului părelnic, o să ne mijească și zvonul de aripi; poate uscate, poate aspre, poate sărace. Cu ele ne vom ridica, zâmbindu-i pământului peste umăr, până trecem de tăișul orizontului. Și-o să ne desfacem zborul, ca să eliberăm nemărgini­rea purtată în inimă încă din josul înălțării noastre. Pe când mai credeam că, strivin­du-ne pulsul, o să amânăm cumva inevita­bilul; și că o să reînviem, poate nestinghe­riți, numai din noi înșine. Dar acum, după ce am crescut nesfârșirea aceea în inimi, și din răsputeri, ani și ani, ne e greu s-o mai strunim; și o lăsăm să revină Acasă, mult deasupra văzului; ca să pulseze acolo, veșnic pe stânga, în fiecare tresărire a răbdărilor ce­rești

Foto: Radu Afrim

Publicat în PrintRecomandat1 recomandare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *