O carte – scânteie ce poate aprinde focul redescoperirii într-un august tributar (pentru totdeauna!?) memoriei muzicianului român unic. O carte ce nu poate fi trecută cu vederea (uzanță elegantă a indiferenței instaurate) și pentru că face parte dintr-un complex de cunoaștere-recuperare enesciană conceput de autoare, pianista Raluca Știrbăț, fiind ultima piesă lansată public după un lung șir de produse culturale memorabile. Primul a fost triplul CD – George Enescu – Complete works for piano (Hänssler Classic, 2015), înfăptuire profesională și artistică cu valoare de unicat, iar în complementaritate, publicarea unei ediții revizuite (urtext) a partiturilor (GEORGE ENESCU – Creația pentru pian solo – Ediție îngrijită, coordonată și prefațată de Raluca Știrbăț, Editura Muzicală Grafoart, București, 2016).
În aceeași perioadă, Raluca Știrbăț a lansat și traducerea în limba germană a volumului Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu (George Enescu. Meisterwerke, Frank & Timme, Berlin, 2015) care alături de versiunea în limba engleză (Masterworks of George Enescu. A Detailed Analysis), realizată de Lory Wallfisch (Scarecrow Press, Lanham, Maryland, 2010), contribuie hotărâtor la înțelegerea creației muzicianului român în cele două arii lingvistice principale ale muzicologiei contemporane.
Șirul evenimentelor majore Enescu-Știrbăț a continuat în 2021 cu inaugurarea Casei Enescu de la Mihăileni după o lungă campanie de recuperare și reabilitare a imobilului ce a aparținut mamei compozitorului, Maria Enescu (Cosmovici). A fost locul unde copilul Enescu a descoperit sonoritatea pianului, atașându-se definitiv de capacitățile armonice și polifonice ale instrumentului, a fost spațiul de liniște în care tânărul compozitor și-a definitivat creații notorii. Astfel, deloc întâmplător, amfitrioana Casei, organizatoare și mediatoare culturală captivantă în proiectul Concerte pe Siret, își publică teza de doctorat susținută în 2014 la Universitatea de Arte „George Enescu” (coordonator științific, prof. univ. dr. Viorel Munteanu), dezvăluind tuturor celor care au urmărit-o în anii desfășurării proiectului Enescu nobila motivație, înalta știință muzicală, talentul hermeneutic și literar – grupare rarisimă de calități între autorii tineri (și nu numai) de studii muzicologice.
Se cere a fi subliniată mai întâi contribuția de cunoaștere – alias gradul de originalitate a volumului George Enescu – creația pentru pian de Raluca Știrbăț. Analiza pianisticii enesciene este în sine un subiect nou, lucrările consacrate (Suita pentru pian op.10 „Des cloches sonores”, Sonata op.24 nr.1 în fa# minor, Sonata op.24 nr.3 în Re major) fiind comentate în repetate rânduri de muzicologii români, dar nu în ideea identificării unui specific al scriiturii și expresivității pianistice și, nici într-un caz, în relație cu totalitatea producției enesciene pentru claviatură. Imaginea pianistului Enescu, păstrată într-un plan secund în conștiința specialiștilor, este relevată ca formă de expresie artistică primordială prin documentarea instrucției copilului Enescu la Viena (clasa Ernst Ludwig), a adolescentului la Paris (profesor Louis Diémer). Capacitatea expresiei specifice este demonstrată prin analiza unor piese de tinerețe aproape necunoscute, scrise între 15 și 19 ani (Prélude et Scherzo (1896); Barcarolle (1897); La Fileuse (1897); Impromtu în Lab major (1898); Regrets (1898) – manuscris, p.a., Impromtu (în Do major), 1900. – manuscris, p.a.), pe nedrept neglijate de interpreți și muzicologi. Partiturile enumerate, adăugând și Nocturna în Re bemol major (1907), sunt compoziții de aleasă inspirație romantică, reflexe ale asimilării muzicii marilor pianiști ai secolului al XIX-lea – Schumann, Chopin, Liszt, Brahms – și expresii ale pasiunii lui Enescu pentru armoniile wagneriene. Dacă alăturăm partiturile neobaroce, cu sau fără număr de opus – Suita pentru pian op.3 în sol minor „dans le style ancien” (1897), Preludiul și Fuga în Do Major (1903), paginile pronunțat impresioniste (Sarabande și Pavane din Suita op. 10), descoperim în Enescu un muzician apt să reinventeze arta pianistică europeană.
Avantajul cărții semnate de Raluca Știrbăț, posibilitatea sa de a se integra cu succes în enescologia românească decurge din afirmarea perspectivei interpretului, direcție de ultimă oră, prea puțin reprezentată în scrierile de referință. Hermeneutica interpretului presupune o abordare vitală, cu finalitate concretă, izvorâtă din travaliul asimilării, al recreării partiturii, proces în care perceperea sensului și a mijloacelor tehnice se mixează în manieră personală.
Abordarea creației conform viziunii interpretative beneficiază însă de o literatură imensă, cu tratări pe filieră componistică (Ștefan Niculescu, Cornel Țăranu, Pascal Bentoiu, Dan Dediu, Gheorghe Duțică ș.a.), vizând decriptarea tehnicii de creație de o complexitate provocatoare (dacă nu descurajantă) și muzicologică (Octavian Lazăr Cosma, Viorel Cosma, Clemansa Liliana Firca, Valentina Sandu-Dediu, Laura Manolache, Despina Petecel Theodoru ș.a.), de natură istorică (datări, variante, catalogări, context), estetică, semantică, stilistică (simbolistica mitologică, antropologică, filosofică, relația național-universal etc.). Dacă pentru cei mai mulți muzicieni tineri, uriașa bibliografie enesciană constituie o barieră de netrecut, Raluca Știrbăț a știut să identifice scrierile de vârf și, mai mult, a avut cutezanța de a trata critic studii consacrate. Considerând rigoarea, scrupulozitatea muzicologică un fundament, nu un ingredient al analizei interpretative, autoarea verifică și corectează datările, referințele, acuratețea citărilor prin accesarea arhivelor românești și străine, de la Viena, de la Paris.
Cercetarea documentelor rare i-a mai relevat Ralucăi Știrbăț detalii biografice necunoscute, ce au susținut componenta conjuncturală a analizei muzicologice. Dozând cu inteligență raportul dintre context și substanța analitică a creației, autoarea cultivă cu plăcere, cu talent relația dintre viață și operă, urmând mărturisirea maestrului: „nu a existat niciodată vreo frontieră între viață și arta mea” (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Elena Bulai, Editura Curtea Veche, București, 2005, p.63). Dezvăluirea influenței profesorului său de pian, ulterior partenerul de muzică de cameră Louis Diémer, promotor al artei franceze vechi, la stimularea direcției neobaroce din opusurile primei perioade, este doar una din informațiile noi ce aduc un plus de lumină. Dar contribuția supremă a autoarei la cunoașterea universului enescian o descoperim chiar în miezul comentariului analitic, prin identificarea unor anticipări tematice în lucrările de tinerețe, prin contribuția la studiul familiilor de motive ce rezumă creativitatea enesciană, unul din visurile enescologiei clasice. Tot culturii muzicale de excepție a Ralucăi Știrbăț i se datorează perceperea unor înrudiri și/sau reminiscențe ale unor lucrări concrete din aria europeană, semnate de Bach, Beethoven, Ceaikovski, Rahmaninov, Richard Strauss ș.a. Conștiința enesciană, susținută de memoria sa fabuloasă, era un univers muzical imens. „Starea de vis interior ca stare creativă fundamentală”, constanta „primordial afectivă a revenirii, a reîntoarcerii, a amintirii” – particularități psihologice ale creativității enesciene formulate de Clemansa Liliana Firca (Enescu – relevanța „secundarului”, Editura Institutului Cultural Român, București 2005, p.13) explică înrudirile din interiorul operei și persuasiunea marii muzici. Dacă pentru muzicologia anilor ‘70-‘80 identificarea originalității enesciene era un țel absolut, de cel puțin două decenii perceperea integrării compozitorului în micro-și macro-sistemul creației sonore este o circumstanță a (re)descoperirii: „Vremea lui Enescu vine acum” (Vladimir Jurowski, 2017). Cartea Ralucăi Știrbăț include și spațiul profund al reflecției muzicologice, al prefacerii stilului prin actele componistice finite sau neterminate din al doilea deceniu al secolului XX, ani de „ezitare în drumul creator” (Bentoiu). Comentarea analitică a partiturilor Pièces Impromptus op.18 (1913-1916), neintegrată încă în lista capodoperelor și Sonatensatz în fa# minor (1912), ce anticipă cu 12 ani Sonata pentru pian op. 24 nr. 1, reconstituie acel missing link între lucrările primei etape, polistilistică în esență și cele de după 1920, începând cu opera Oedip, în care tehnicile se întrepătrund în forme inimitabile, perioadă reverberantă inclusiv în cazul primei sonate pentru pian. O opinie puțin cunoscută, citată de autoare (aparținând dirijorului Hermann Scherchen) accentuează ideea: „Cred că Enescu a reușit să dea cea mai frumoasă formă de expresie a melosului original românesc, naționalismul său constituind numai un ferment căruia i se adaugă muzicalitatea lui genială și concepția personală viguroasă”. (p. 55).
Emoția redescoperirii performanței creatoare, a faptului de viață asociat, pasiunea reconstituirii istorice, spiritul polemic în susținerea unor adevăruri insolite, prospețimea vocabularului cu nuanțe metaforice încântătoare fac din opusul Ralucăi Știrbăț o carte de citit și de trăit, cu muzica alături, o carte fascinantă pentru lumea muzicală, pentru cei care (mai) apără valorile românești de vârf.
