O poezie a înstrăinării

Având configurația unui mozaic senzorial, în compoziția căruia intră mirosuri, gusturi și culori dintre cele mai variate, toate unite prin pasta intimității în care au ajuns să capete un sens personal, volumul Dianei Iepure – În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021) – aduce în prim plan imaginea feminității în transformare, plecând de la primii ani petrecuți într-un mic sat din Basarabia și ajungând într-un punct al maturității în care sondarea sinelui se realizează cu o oarecare seninătate și adesea cu o doză considerabilă de autoironie. 

(Pr)in toate cele peste 100 de texte de dimensiuni scurte sau medii, în care se urmărește o maximă concentrare a imaginilor care bântuie subiectul liric și care au un puternic caracter confesiv (drum deja ultra explorat în lirica românească a ultimelor două decenii, oferind, totuși, încă priveliști surprinzătoare în cazurile fericite în care ceea ce se spune și felul în care se spune dispun de suficientă originalitate, cum se întâmplă și în volumul de față) se realizează o pendulare între spațiul natal și spațiul locuirii prezente – „orașul acesta atât de frumos și încă atât de străin” (p. 46) –, cele două intrând adesea în contrast, precum și între acum și atunci. La baza acestei continue pendulări se află, în primul rând, nevoia de siguranță, de acasă, toate proiectate pe vremea (mitizată) a copilăriei. O mitizare conștientizată, însă necesară: „și la un moment dat ajungi exact acolo unde ți-ai dorit/ într-un trecut închipuit plin de liniște/ acolo unde ți se părea că totul e la fel și ești așteptată/ dar constați cu durere că s-au dus și căldura, și/ culoarea, și gustul/ iar oamenii au devenit necunoscuți/ doar cerul a rămas același,/ însă la cer te poți uita de oriunde/pretinzând/ că o bucată din el e a ta/ cu tot cu înstrăinarea ce plutește în aer/ ușoară și transparentă” (p. 37)

În miezul volumului se află, în fapt, problema înstrăinării, manifestată atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv, cartea făcând auzită, așa cum remarcă și Claudiu Komartin pe coperta a IV-a, „o conștiință socială percutantă și credibilă”, capabilă să observe de la o distanță suficient de mare pentru a nu face exces de patos și sentimentalism (sau cel puțin nu fără a le diminua întotdeauna prin tonul ironic), poziția celor dezrădăcinați, care și-au lăsat în urmă familia și locurile intime și cunoscute pentru un trai care nu s-a dovedit întotdeauna mai bun, dar la care s-au adaptat, chiar dacă asta a însemnat (printre altele și) asumarea unei identități în care nu se pot regăsi, dar în care pot regăsi fărâme din ceilalți, invadatori ai tărâmului privat, și totuși neposedat în totalitate: „de mică am sperat că orașul îmi va da libertatea/ (…) și într-o oarecare măsură chiar asta mi-a dat/ în plus, un trai permanent în viețile altora/ ca mașa în bârlogul ursului/ sau albă ca zăpada în casa celor șapte pitici/ mănânci din farfuriile altora/ faci baie în cada lor/ dormi în paturile lor/ chiar pe podeaua lor/ și asta n-ar fi nimic/ dacă nu le-ai trăi, inclusiv coșmarurile” (p. 61)

Cartea poate fi citită și ca o variantă feminină, poate un pic mai tandră și mai nostalgică, a volumului din 2002 semnat de Dan Sociu, borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, la directețea acesteia adăugându-se, așa cum menționam și la început, o dimensiune hiper-senzorială, amintind de experimentele simboliștilor. „Mirosul mâncării de acasă, brânză, unt, iepuri, porci și chiftele, prima pască, rumenă, bine crescută, dulceață, magiun, plăcinte, cartofi în coajă, colțunași, cartofi cu carne” și încă multe altele – o bogăție de arome la care personajele lui Budai-Deleanu din Țiganiada nici nu ar fi visat – alcătuiesc arsenalul de luptă împotriva îndepărtării și a tristeții, bagajele trimise/cărate pe tren făcând legătura dintre părinți și copii, dintre dincolo și dincoace (de Prut), dintre două lumi în care, în ciuda diferențelor, dragostea continuă să treacă prin stomac, umplând numeroase goluri, de la cele asociate statutului permanent de gringo, la cele născute din frustrările femeii al cărei aspect nu corespunde parametrilor de frumusețe ce i-ar asigura aprecierea sexului opus, precum și propria apreciere: „caut prin sertare și foldere/ poze din care m-am tăiat/ acum trei ani/ acum cinci ani/ acum zece/ nu arătam atât de rău/ ba îmi zic/ uneori uimitor de bine/ și încerc să lipesc înapoi un chip/ cu doi ani mai tânăr/ cu zece” (p. 105)

Apropierea de bătrânețe și, inevitabil, de moarte, este trăită cu calmul celui/celei care știe că, deși efectele curgerii timpului nu pot fi anulate, fragmente de viață (intense în simplitatea lor și profund personale) pot fi salvate prin intermediul scrisului, funcționând ca un aparat fotografic utilizat când în oglindă, când pentru a-i surprinde pe cei din jur. Mai toate poemele Dianei Iepure din acest ultim volum au ceva din farmecul unor poze capabile să capteze o gamă senzorială diversă, care depășește simpla componentă vizuală, fiind făcute fie în timpul unor peripluri prin memorie, fie în plină desfășurare a evenimentelor: „o joacă de-a veșnicia/ în ultimul timp mare modă/ rușii au o vorbă: prinde clipa/ și unde sari tu cu aparatul, faci manevre/ țac! țac!/ iar uneori/ chiar ți se pare/ că ai prins-o” (p. 108)

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *