1
Da, cu vârsta amintirile parcă se rotesc nebune, se învolbură, se învârtejesc ca un nor de fum bătut de vântoase în urmă-ne… Așa se întâmplă. Iar timpul, cum zice Poetul, „crește-n urma mea… mă-ntunec!” Bine, n-am să vă țin un speech plângăcios aici despre amintirile apăsătoare, despre „întunericeala” vieții. Nici despre tata care s-a dus acum treizeci de ani și mai bine!
Așa că rămân la vorbele de mai sus ale Poetului. Nu mai adaug altele. Nu mă prea pricep la chestiile astea. Și nici nu vreau să dau în bobi apoi. Din motive pe care nu mai doresc să le înșirui acum. Dar sunt o mulțime de motive, de cauze, de incoveniente… care țin în majoritate de vârsta a treia, ca să nu spun bătrânețe. Și de ușurătatea cu care privesc viața, mai ales la o anumită vârstă, căci prin fire sunt un optimist – dau boalelor pe cele urâte din trecut și nu-mi amintesc decât de cele cât de cât favorabile. Sau nu vreau să mi le-aduc aminte. Cum zice Povestitorul: Cele rele să se spele, cele bune să se-adune.
Și totuși… și totuși… Mă privesc în oglindă: am privirea luminoasă în continuare, dar parcă cu o penumbră de păcat. „Lumina luminează în întuneric, și întunericul n-a biruit-o”, cum strigă plin de nădejdi Apostolul Ioan. Măcar se va vorbi despre mine ca despre animăluțe pe cale de dispariție, ca despre antilopa Saiga, de pildă, ca despre zimbru sau gâsca cu gât roșu. Dar de ce să mă plâng, căci din nurca europeană n-au rămas decât vreo mie de exemplare, spun specialiștii. Ca să nu mai vorbesc de balaurul dobrogean (un șarpe de dudău/ dă-l galbin de mușcă rău) și de nurca europeană, care-s stârpite rău.
Daaa, chiar așa se întâmplă!
Totuși e câteodată aspră și uneori tristă viața asta ca o ață. Mai pe șleau zis, a sosit bătrânețea și simt că au venit vremurile grele. Căci suntem și noi pe cale de dispariție! Nu mai e mult, vine popa și gropatinul și lopatinul te halesc, cum spun băieții de băieți și mătușa Lionora, o babă chioară din sat de la mine. Viața te frânge ca pe-un pui de turturică care a căzut din cuib și mâine-poimâine îl va înghiți zăvodul vieții.
Așa se întâmplă!
Așadar, va ploua când va ploua, va ninge când va ninge, va lapovița când va lapovița, pe urmă se va preface în zloată. Iar când nu – nu. Wimbledonul va fi tot Wimbledon, numai Serena nu va mai fi, oricât s-a strofocat ea până pe la 38 de ani. Nu mai sunt nici Marion Bartoli, nici Șteffi Graf, nici aia, nici ailaltă. Iar fetița cu origini indiene sau pakistaneze va fi tot „copil de mingi” în colțul ei: amarnic de serioasă, cu ochi mari, parcă vineți, cum au îndeobște indienii, cu boi subțire, cât o scândurică, și cu mânuța ridicată ținând strâns mingea:
– Ready?
– Ready.
Iar Lică, vecinul, va veni tot după scară, ca și acuma: „Când o aduc înapoi, nu te mai deranjez, a?” „Cum crezi”.
Așa se întâmplă!
Ce frumoasă este lumea! îmi vine să zic. Bunăoară, dimineața cu ceață de astăzi, o ceață delicată care se întinde pe colinele din jur ale satului. Neclarități și vise pe care le savurezi! Și capeți o plăcere prelungă! Seninătate. Apar însă niște cărări, niște semne desfundate. Zbicite sub razele soarelui, când bătucite, când drumeaguri înfundate, oprite brusc în porumbiști țepoase…când colbuite, că prea fură unii și alții, asfaltul de asfaltat, piatra de pietruit…
Așadar, ceva suvenire de altădată. Sau suveniruri, cum se zice? Cum spunea cocoanele ambetate? Aduceri aminte din vremea studenției. Ceaușistă. Nu-mi dau seama ce o să iasă din aceste amintiri, care-mi par acum… antediluviene. Și, în genere, am mai trăit oare sub vremea comunistă? Zău, așa mă întreb câteodată. Parcă nici nu a fost! Scuzați-mă, nu-s prea în trend cu vremurile!
Dar de ce să mă scuz? Căci și anticomunismul se stinge azi pe zi ce trece, văd eu. Ca un leading light spart. Acesta e sentimentul predominant pe care-l am. Dar să nu credeți că sunt dominat, „mâncat” de ideile acestea. Nu! Pentru mine e așa cum spune Cilibi Moise: Tecuciul e Tecuci și Râmnicul e Râmnic.
Așa se întâmplă!
M-am întâlnit pe atunci cu Radu, tizul meu, cu care mă cunoșteam binișor, chiar bine. Făcusem armata împreună. La Rădăuți. În fine, spre sfârșitul armatei – băieții de băieți spun „armeții” – am mai făcut două luni: o lună la unitatea centrală de grăniceri din Iași și o lună la un pichet în frontieră. Eu am fost repartizat la Golăiești, un sat pe Prut, relativ apropiat de satul meu. Puteam veni acasă la fiecare sfârșit de săptămână. Șeful pichetului, un căpitan îmbătrânit în grad, „se ținea” cu o țărancă, vecină cu pichetul. Femeia era vai de capul ei: slabă și lungă, vorba poetului, „cât o zi de post”, cu crețuri pe la ochi, îmbătrânită înainte de vreme, cu o fustă neagră, cu gumari în picioarele cât niște fuse. Mai târziu, când am văzut „Zorba Grecul” cu Irene Papas, m-am cutremurat: Ce semăna femeia aceea cu Irene? Nu atât ca fizic, cât ca spirit. Aceeași privire neagră, dar arzătoare, atoateștiutoare și același râs răgușit, parcă hohotit. Mda, m-a urmărit privirea aceea. Și mai ales râsul acela cutremurător!
Căpitanul, un ins benign, la jumătatea drumului dintre un țăran rebreanian și un Mitică caragialean, dar și cu accente dostoievskiene, cu burticică de burghez sadea, îmi spunea să-i aduc un ghiveci de flori. Așa că i-am comunicat mamei dorința căpitanului.
I-am dus patru ghivece de flori – la fiecare sfârșit de săptămână un ghiveci. Pentru ai mei era o nimică toată – numai să mă vadă acasă. Dar căpitanul nu era decât un pion în afacerea asta. Căci am avut și norocul de o pilă. Un lent-colonel de grăniceri a venit înainte de Sărbă(u)tori să cumpere vin la noi în sat, la un văr de-a tatei. Și nenea Fănică, vărul tatei, i-a spus domnului, pardon, tovarășului colonel, Moraru îl chema: „Am și eu un nepot în armată la grăniceri”. Netotul eram eu. Lent-colonelul nu scapă ocazia: „Unde? Care?” Și astfel dom colonel Moraru a venit la noi, tata i-a umplut niște canistre numai cu aligote și cabernet sauvignon și, astfel, am venit eu acasă. Deh, lanțul slăbiciunilor! Ca să nu mai vorbesc de faptul că dom colonelul, în pofida burții lui… parturiente, avea o fată frumoasă trăsnet, iar eu… dar mai bine vă povestesc altădată. Sper ca soția să nu citească.
Dar să vă spun cum a fost. Într-o bună zi eram eu planton pe holul companiei la Rădăuți (numărul unității nu vi-l spun, că e secret!), apăram Patria în varianta ei rădăuțeană, pe Sfântul Leontie de la Rădăuți și pe teriștii simpatrioți. Bine, erau și unii compatrihoți, doar atunci când ne furam unii altora ciorapii kaki și găuriți din dotare, precum și, uneori, bocancii colegului: pe ăia scâlciați cu alții noi și mai moi și fără cuie ieșite în talpă. Că-ți fugea talpa printre cuie, hâța-hâța, când te fugărea locotenentul la instrucție prin prundurile Suceviței. Ajungeai seara la unitate, gherțoii din marginea Rădăuților râdeau cu gura până la urechi, rezemați de gardurile vilelor hâde, când vedeau cum ne aleargă locotenentul: transpirați și cu limba de-un cot. „Aha, așa le trebuie teriștilor! Să se învețe minte, mama lor!” Căci așa-i lumea! N-avem ce-i face!
Iar seara, la unitate, talpa îți era numai o rană. Acuma, să spun drept, eu n-am avut probleme cu cuiele din tălpile bocancilor. Voi fi avut noroc de o pereche de bocanci ca lumea. Dar mi se făceau tălpile albe-albe, fără vinișoare de sânge, de parcă erau pui din ăia de la Gostat. Când am venit în permisie acasă și mi-am băgat picioarele în apă într-un lighean, mama a și tras un ropot de plâns când le-a văzut: Băiețelul ei, ce-au făcut din el! Puteau să rivalizeze cu picioarele unui creștin tare în credință, care a mers pe jos până la Sfântul Mormânt.
Deci, cum spuneam, iese din birou plutonierul Grosu, care se ocupa cu tot felul de hârtii și documente, și, deci, și cu trebușoara asta, cu învoirile adică, și zice cu glasul său de stentor (era așa un grec vechi cu un glas de bubuiau ferestrele, triremele, tantiemele. Cum, nu știți nici ce-s alea triremele? Nici eu. În orice caz, este ceva cu trei). „Băi, care-i ăla Părpăuță?” „Eu!”, fac de colo . „Mergi acasă!”, îmi declară ritos Factotumul Permisiilor Grosu. Eram să cad jos de bucurie. Îmi zisese mama ceva-ceva într-o scrisoare, dar foarte aproximativ, sub rezerva legării „lanțului slăbiciunilor”: ăla să vorbească cu ăla, care să „ungă” pe ăla… Plus că eu credeam că mama voia să mă încurajeze (pe atunci nu erau telefonele astea „performante” și „ocoșe”, ca să vorbești una-două și ce mierte-fierte ai mâncat aseară la cină), căci mă știa cam pesimist și retractil. Așa că nici nu-mi puteam închipui un Crăciun și un An Nou acasă. La acasa mea, dacă vă puteți închipui!
Sâmbătă 21.01.2023. De ce oare mintea este predispusă să-și amintească mai degrabă lucrurile plăcute decât cele neplăcute? Ce întrebare stupidă! Nu-i vorbă, sunt și unii, cred asta, la care cele rele covârșesc pe cele bune. Cei mai mulți, care sunt stăpâniți de rău, au probleme cu psihicul (au pisicul nervos, ca să zic așa). Sau sunt scriitori. Sau: și una, și alta! Înseamnă că sunt o excepție între scriitori? Sau sunt un scârța-scârța pe hârtie acolo și atât? Nici eu nu posed răul în proporții predominante – cel puțin așa cred. Nu voi fi niciodată un Dostoievski sau un Celine. De cele mai multe ori mintea mea se agață de amintirile plăcute. Atunci îmi pun problema: să fiu oare un scriitor de doi bani, o Sanda Braun autohtonă? Să învârt doar cuvintele și atât? Adică să le sucesc, să le învârtesc cu meșteșug, așa cum îmi vine mie la socoteală, ca să plac doar unora și altora, în special la cucoane, să caut doar latura pozitivă a vieții și să fug ca dracu de tămâie de cealaltă? Cu alte cuvinte, „cele răle să se spele, cele bune să se adune”? Eh, de-aș fi eu ca Povestitorul! Că tot vorbeam de aducerea aminte benefică și nebenefică. Tot mai des și mai mult uit. Semn clar de bătrânețe. De pildă, am și uitat ce am făcut dimineața asta (mai bine zis dimineața trecută, acum e ora 3 noaptea). Nu-i vorbă, nu prea are importanță ce am făcut, lucruri obișnuite, ca de obicei.
Dar chestiunea este că uit! Sau să zicem că e rutina și atât. Daaa! Bătrânețe! În orice caz, am lucrat toată dimineața la calculator. Mi-a apărut articolul în ZdI. Văd că e destul de apreciat. După like-uri. Dar ce se ascunde, în definitiv, sub aceste like-uri? îmi șoptește diavolul neîncrederii. Am scris despre scăderea folclorului în ziua de azi și, evident, despre dispariția sa viitoare, ne place sau nu ne place asta, mai curând sau mai târziu.
Pe afară cățelul e plecat (îi zicem „cățel”, dar e o cățea sterilizată mare și iubăcioasă).
Noaptea doarme pe preș la ușă – îmi dă optimism chestia asta! Iar Maria a pus un om și a închis gardul din susul grădinii: să nu mai iasă câinele. Dar iată că s-a întâmplat cum am zis: tot a ieșit! Eram sigur. Să-l legăm suntem amândoi de acord – NUUU! Măcar e simpatică, toți copiii o mângâie, iar vecina de sus e încântată de ea. Când să-i dăm mâncare, Duca e sătulă – i-a dat vecina. Maria îmi zice: „Ăsta e ultimul câine. Nu mai luăm altul”. Ca întotdeauna eu relativi zez lucrurile, așa că-i zic ca la Chișinău: „O să mai videm!” Apropo, gânduri să merg la Chișinău, ca să caut o carte rusească pentru tradus. Un ciuruc, dar de succes. Dar… Poftă de lucru aș avea, dar… trebuie umblat pe la edituri, pe la editori cu ifose, contracte, chestii. Mi-e silă. Și apoi la edituri întâlnesc diverse persoane pe care nu le suport. Ce vreți, sunt un vieux, cu hachițe! Ce-i drept, unii editori îmi cer colaborări. În fine, sunt destul de… așa și așa. Câinele nostru nu se dezlipește de ușă…
Se zice că câinii refuză să se despartă de stăpâni când aceștia mor. Aiurea! E drept, când a murit tata și veneau tot felul de oameni acasă la noi, câinele nostru a început să urle. Mama l-a dus și l-a legat în spatele șurii. Mă uit la o partidă de tenis de la Indian Wells. Un „copil de mingi”, o fetiță indiancă de origine sau poate pakistaneză, cu ochi mari, cum au ei, parcă vineți, e încântătoare. În loc să mă uit la tenis (Swiatek – Râbakina – o caftește Râbakina pe lidera mondială!) eu privesc fetița.
Noi n-am avut fată, numai băieți. Am cam suferit într-o vreme din cauza asta. Dar cu anii m-am liniștit. Nu știu Maria. Mi-a trecut prin cap să înfiem o fetiță, dar nici nu i-am spus Mariei. O fi simțit ea totuși ceva atunci când i-am vorbit de doi doctori francezi care au înfiat o fetiță spaniolă de la orfelinat. Acum fetița e mare: tenismena Caroline Garcia. Mi se pare prea târziu să mai înfiem. Dar mă gândeam în primul rând la Maria. Dar avem o vârstă. Ce s-ar face prezumtiva fată DUPĂ?
Ștefan cel Mare scria șefilor de state europene: „…Auzind și văzând noi aceasta, am luat sabia în mână și cu ajutorul Domnului nostru atotputernic am mers împotriva dușmanilor creștinătății…” Știu că așa era limbajul politicii epocii. Totuși, mă emoționează.
