Oamenii din Moldova. Jurnalul unui fotograf

Cine sunt oamenii din punctul cel mai nordic și cel mai sudic al Moldovei? Cine îi cunoaște cu adevărat? Cum trăiesc, cu ce se ocupă? Care este viața lor? Dar pe cei din vest și din est? E vorba de oamenii din Larga, Cișmichioi, Sculeni și Pervomaisc.  

Anul mi se pare tot mai scurt pentru termenele pe care trebuie să le respect. Mă pierd printre cele aproape 30 de mii de fotografii și caiete de însemnări. Câte unul pentru fiecare sat, altul pentru cercetarea literară a revistei Rampa, caietul pentru proiectul fotografic cu satele scriitorilor, cele privind albumele în curs de elaborare. Uneori întârzii să transcriu observațiile de pe teren. Mai e caietul verde cu chipul lui Maiakovski, cumpărat de pe Tverskaia. Între coperțile acelea e o parte din viața mea. Răsfoiesc teancurile cu fotografii. Permanent descopăr în chipurile oamenilor și în diferite instantanee noi semnificații. De pe pereții încăperii care e și bibliotecă, arhiva fotografică și Casa Mare mă privesc zeci de chipuri de țărani. Nu știu cine sunt. Fotografiile le-am recuperat din case părăsite din Moldova. Pe un alt perete sunt fotografii cu case. Trebuie să le văd când lucrez. Ca și cum sunt încă în ogrăzile unde le-am fotografiat.  Sunt multe alte fotografii de la Cioropcani. Redactorul cărții se pierduse în sutele de fotografii și cartea a trebuit luată de la zero de cinci ori. Coperta a fost a 13-a varianta. Uneori mă mai uit pe o hartă a Moldovei și îmi dau seama că am fost aproape peste tot. Am găsit undeva și o fotografie din 1999. O trag ușor dintre celelalte. De 20 de ani mă tot întrebam cu ce aparat fotografiasem ce mai rămăsese în Moscova după atentatele de pe Kasirskoe și Gurionova. Mi-am amintit abia după ce am descoperit fotografia de la gara Kievskaia. Mă pregăteam să plec acasă pentru a reveni în scurt timp. Da, foloseam Smena 8M.  Nu întotdeauna omul este stăpânul propriilor dorințe. Cineva, sus, decide pentru noi, ne influențează destinul. Pentru mine acel moment este Cмена.

Coborând în Găgăuzia, treci prin toate localitățile pe strada principală care are aceeași denumire. Găgăuzia începe și se termină cu strada Lenin. Vizibilă este de la trecerea din Moldova în Găgăuzia a grijii față de terenurile agricole. Viile Găgăuziei sunt mai atent lucrate, iar câmpurile arată mult mai îngrijite. Ai impresia că ai în față o fotografie prelucrată în Photoshop.

 Avdarma, joi, 27 mai 2021, ora 8. 

Astăzi am de făcut fotografii la Avdarma, Gaidar, Ceadîr-Lunga. Brutăria din Avdarma este poate cea mai mare din Găgăuzia și zilnic sunt coapte între șapte și zece mii de pâini. Există niște fotografii exterioare ale unui fotograf străin. Dar ele nu spun practic nimic despre oameni și pâine. 

 La brutărie mi se explică faptul că îmi trebuie acordul patronului. Este o femeie care vorbește un pic română și un băiat care vorbește în rusă și în găgăuză.  Trebuia găsită o soluție. Femeia îmi spune să-i explic în română pentru că înțelege câte ceva. Așadar îi spuneam în română ce vreau, femeia traducea în rusă, băiatul dădea din cap că înțelegea mesajul și transmitea la telefon în găgăuză. Și răspunsul urma aceeași procedură în sens invers. Până la urmă ne-am înțeles. Dar aveam impresia că parcă suntem Stalin, Churchill și Roosevelt la Yalta, rămași singuri și fără translatori în momentul fotografiei. În acea fotografie celebră, președintele american spunea ceva, Stalin cred că nu înțelegea nimic, dar dădea din cap și zâmbea. Dar dacă cei trei s-au înțeles până la urmă la Yalta, iată că și noi am ajuns la un acord în negocierile de la Avdarma. Și mi s-a permis să vizitez și să fotografiez. Mi-a plăcut să văd cum femeile frământă aluatul, cum îl cântăresc și apoi îl transformă în pâine. Într-o fotografie surprind o femeie cu trăsături vădit găgăuze când lua o bucată imensă de aluat din malaxor. O față zâmbitoare. O femeie parcă făcută să coacă pâine pentru oameni. Lucrătoarele păreau un pic stinghere inițial. Un fotograf român în lumea lor găgăuză. Dar între noi s-a creat aproape imediat un sentiment de încredere. Am atâta experiență încât simt imediat starea omului cu care discut, pe care îl fotografiez, despre care scriu. Mi s-a spus să îi scriu patronului când revin. Căci el colaborează cu măicuțele de la o mănăstire și ele îi vor traduce din limba română în găgăuză. Când Dumnezeu mijlocește comunicarea este clar că oamenii se înțeleg chiar dacă vorbesc limbi diferite. Nu?

 Ora 14.

Am revenit la Congaz după expediția fotografică de la Avdarma, trecerea prin Tomai, vizitarea satului Gaidar și expediția de o ora în Ceadir-Lunga. În acest oraș trist, am vrut doar să iau un prim contact. Deocamdată să nu vreau să fac fotografii. Ci doar să ne privim cumva în ochi. În anul 1960, a fost realizată de Mihai Grecu lucrarea „Fetele din Ceadîr-Lunga”. Ce ar fi la fel de colorat în Ceadîr-Lunga după 61 de ani? Poate statuia lui Lenin. Nu este o statuie sobră, ci una vopsită în auriu. Părintele Revoluției a fost transformat în DJ Lenin. Soclul e placat cu gresie ieftină. Totuși am făcut fotografii în oraș, la ferma de cai, la aeroport. Dar trebuie să revin. Vremea e mai urâtă ca orașul.

Găgăuzia pare un muzeu în aer liber. Statui care ar trebui inventariate și protejate. La intrarea în localități, cele ce au aparținut fostelor kolhozuri, lucrările de mozaic, stațiile, statuile lui Lenin și cele cu simboluri comuniste, statuia lui Marx de la Etulia. Ar putea face cei din Găgăuzia o hartă a acestor lucrări în care să fie oferite explicații privind realizarea, anul, artistul ori colectivul care le-a creat. Pe mine mă interesează în mod special oamenii și munca lor. În Găgăuzia am impresia că am căzut în timp și sunt fotograf la Komsomolskaia Pravda. Publicația știa totuși că nimeni alta să pună în valoare fotografiile. Vasili Peskov a fost unul dintre marii fotografi sovietici și ai publicației. Iar rolul lui a fost extraordinar. O fotografie bună ajută mai bine decât explicațiile unui întreg colectiv redacțional. 

Gaidar

Întreb unde este moara. Mi se explica în rusă că e jos, pe șes, că drumul e bun. Drumul era catastrofal și nici acum nu îmi vine să cred că mica mea mașină a putut să coboare și apoi să urce. Cratere imense, bucăți de asfalt și piatră, șanțuri adânci, urme de copite, mici albii în care apa a curs din susul satului spre șes. Aproape impracticabil. Bieții oameni chiar nu știu ce înseamnă un drum bun. Ei au alt nivel de evaluare. Moara frumoasă și veche era înconjurată de o turmă de oi. Ciobanul, un bărbat la vreo 60 de ani cu șapcă și pulover gri stătea ca o statuie pe un soclu de piatră. Doar ochii și paiul din gură se mai mișcau. Ciomagul lung și gros părea lăcuit. Probabil de mulți ani a căpătat culoarea mâinilor părând cumva lustruit. Fac fotografii pentru a nu pierde, cum spunea Bresson, momentul decisiv. Nu departe de moară, cumva în spate, văd o mașină de teren Mercedes. Ușa morii era deschisă. Un bărbat cu părul alb lucra ceva cu doi tineri în interiorul morii. 

  • Sunteți specialist român?

Rămăsesem cumva surprins dar imediat, din dialogul cu cei trei veniți de la Chișinău, mi-am dat seama că era o confuzie. Cică românii vor să finanțeze reparația capitală a morii și credeau că de asta am venit. Moara aceasta evident că trebuie salvată, reparată, conservată și pusă în valoare. Dar dacă nu se face și un drum de acces va fi puțin probabil ca vizitatorii să se avânte pe acel povârniș.

La Congaz opresc pentru a transcrie observațiile și a nota idei pentru fotografiile ce trebuie realizate. La ieșirea din Congaz, pe câmpul din dreapta indicatorului este parcată o motocicletă veche cu ataș. Un bărbat și o femeie cam de 60 de ani sunt la cosit. Opresc să îi fotografiez. Bărbatul, rotofei cu un maieu pe care transpirația a făcut o pată ca harta Moldovei îmi spune că se numește Stephan, soția Stephaniada. Iar eu îi spun că sunt Ștefan: cei doi mă invită să îi vizitez când revin.

31 mai

Satul Izvoare, Fălești, Moldova.

 – Măi Ștefănel, te-am văzut la emisiunea „Tezaur” cu satele

și casele tale. Mai treci pe la mine. Nu am crezut că mai prind anul.

Bătrâna e singură și nimeni nu îi calcă pragul.

Vineri, 4 iunie

Vedomosti publică nu mai puțin de opt fotografii realizate de mine în Ceadir-Lunga. Mă întreb când a mai avut un fotograf, fie și în perioada sovietică, nouă fotografii într-un singur număr. Undeva înainte de Ratuș îmi repet că cei care se intitulează fotografi, dar pozează la nunți sunt în mare măsură niște imbecili. În fața mea era o coloană de mașini. Inițial am crezut că e un accident. Dar nu! Niște fotografi îngrămădiseră o mireasă pe marginea drumului între câțiva maci. Era o mică pantă și ei se chinuiau să o imortalizeze pe mireasă ca într-un rai al macilor. Absolut penibil! La câțiva km mai încolo era chiar un câmp de maci.

Dar probabil nu știau. 

Merg spre Bălți. Între Mândrești și Casla zeci de țărani lucrează

pământul. Ei sunt oamenii care hrănesc Moldova. Un bărbat și-a confecționat un fel de plug dintr-un cadru de la o bicicletă. Zgârie pământul. Un altul are un plug antic. O țărancă ascute sapa cu un cuțit. Vreo alți douăzeci merg fiecare pe rândul lui ca niște trăgători avansând spre inamic. Fotografiez și mă cutremur în același timp.

Ștefan Susai

Publicat în Print MDRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *