Filitul a devenit evenimentul anului încă de la primele ediții la care am participat. De el mă leagă prima întâlnire cu un scriitor contemporan, poveste la care o să revin puțin mai târziu, dar și cel mai viu voluntariat la care am avut prilejul să particip. Mobilizarea și implicarea pe care le-am experimentat aici au întrecut orice alt eveniment la care am mai luat parte (și nu-s deloc puține).
Băieții ăia doi erau scriitori!
Clasa a XI-a, profesoara de română ne anunță că săptămâna ce avea să vină se va desfășura o întâlnire cu doi scriitori contemporani în sala de festivități. Calculez repede în ce zi pică și-mi dau seama că în intervalul orar respectiv ar fi trebuit să avem un test la chimie. Ridic repede mâna și mă ofer să particip la întâlnire, cu promisiunea că voi citi una din cărțile lor și voi pune întrebări. La fel ca majoritatea elevilor, imaginea mea despre literatura contemporană era una învechită, credeam că totul se oprește la Marin Sorescu sau la Nichita Stănescu. Mă așteptam să dau peste doi bărbați de cel puțin 60 de ani care încearcă să-l copieze pe Eminescu sau pe Marin Preda și care să ne predice despre elitismul intelectual și despre cum trebuie să citim dacă vrem să ajungem cineva în viață. Am primit de la profesoară Sfârșit de sezon al lui Marius Chivu și Imperiul pisicilor al lui Alex Tocilescu și m-am pus să-i citesc. M-a frapat, desigur, stilul lor; nu reușeam să le asociez scriitura cu imaginea unui domn în vârstă la costum, așa că le-am tastat numele pe google imagini ca să mă conving despre înfățișarea lor. Problema a fost că la Marius Chivu îmi apărea actorul, iar la Tocilescu, tatăl, așa că demersul a fost în zadar. Vine și ziua cu pricina, mă așez în sală și de la intrare văd cum își fac apariția doi tipi de aproximatitv 35 de ani, îmbrăcați fresh, colorat, lejer și care preț de două ore au glumit și ne-au povestit tot felul de trăsnăi. Mi se părea absolut uluitor că băieții ăia doi sunt scriitori, pe de-o parte, și că sunt atât de actuali în gândire, pe de alta. Lucrul ăsta m-a fascinat atât de tare încât în 2018 m-am înscris ca voluntar în echipa de invitați a festivalului, iar de atunci n-am mai părăsit-o. Ca să nu mai spun că mi-a deschis curiozitatea și către alți scriitori, ajungând pe urmă să-i citesc pe Sociu, Vancu, Văsieș sau Angela Marinescu și Ileana Mălăncioiu. Filitul a însemnat enorm și pentru parcursul meu academic, căci în primul an de Litere nu eram sigură despre ce anume vreau să fac pe urmă. Faptul că unul din invitați mi-a spus din prima secundă după ce ne-am cunoscut că: „Tu ai să fii profesoară” a însemnat enorm. Tot la fel cum a însemnat și întâlnirea cu Simona Popescu, una dintre puținele persoane care m-au ghidat pe drumul cel bun.
Ce m-a îmbărbătat cel mai tare?
De Filit mă leagă și ieșirea de sub carapace, dacă pot s-o numesc așa. Faptul că am optat pentru echipa de invitați a fost un pas enorm pentru timiditatea care-mi era (este?) proprie. Și tocmai de asta am și făcut-o. Voiam să mă pun în situații inconfortabile, să scap de tracul de a vorbi cu persoane noi. În primul an am primit traducători; îi rețin pe Philippe Loubière și pe soții Courriol, persoane extraordinare de la care am avut ce învăța. Mi-aduc aminte de stresul pe care îl aveam când le povesteam anecdote despre oraș (voiam să am o franceză perfectă) sau când trebuia să calculez timpii de deplasare către eveniment ca să nu întârziem, dar nici să ajungem prea repede. După, lucrurile s-au mai așezat. Mi-au făcut bine interacțiunile cu ei. Voiau să le vorbesc în franceză, iar ei să-mi răspundă în română ca să ne corectăm unii pe alții. Era foarte nostim. Și prolific. În anii următori am primit exclusiv scriitori străini, fapt ce m-a îmbărbătat și mai tare pentru că trebuia să mă descurc și în engleză, dar și în franceză. Toți invitații de care m-am ocupat au fost grozavi, am păstrat prietenii cu câțiva, ne scriem periodic. Odile Serre, de pildă, mi-a trimis de câteva ori colete cu cărți pe care nu le găseam aici. Îmi spunea că crede în mine, iar lucrul ăsta mă emoționa profund. Geneviève Damas, de asemenea, mi-a dăruit cărți și s-a oferit să mă găzduiască dacă vreau vreodată să vizitez Belgia. Le sunt foarte recunoscătoare și țin enorm la ele. Peixoto a fost minunat și el. Voia să-i vorbesc în franceză ca să și-o mai exerseze. Spunea că înțelege tot, dar îi vine greu să articuleze fraze. Și cu el am păstrat legătura, ba chiar ne-am reîntâlnit un an mai târziu la Bistrița. Alex Matei e un alt exemplu de prietenie legată cu prilejul Filit. Ne-am întâlnit în aeroport, nu era invitatul meu, dar auzind în ce zone încearcă să ducă discuțiile cu ceilalți voluntari (literatură & cultură franceză), m-am băgat în seamă. Am rămas prieteni since then. M-a ajutat foarte mult în parcursul academic, iar acum îi ajută și pe alți prieteni de-ai mei pasionați. Este extraordinar câte are de oferit un festival ca Filit, dincolo de întâlnirile oficiale din program, există și aceste spații non-formale care pot fi de un real ajutor.
O întâmplare nostimă de care mi-aduc mereu aminte este de la ediția din 2019. Aveam de mers la aeroport să-mi aștept 2-3 invitați, iar o colegă m-a rugat să îi iau și invitatul ei în aceeași mașină ca să economisim loc. Zis și făcut. Tot ce știam e că se numește Fernando Kablin și că e brazilan. Ne găsim la aeroport, încep să-i țin o epopee în engleză despre cine sunt și ce fac, despre cum voluntara lui îl va întâmpina abia în centru, despre drum și altele. Iar după ce aproape mi-am dat duhul folosind toate cuvintele astronomice pe care le știam în engleză, răsuflu și îl aud: „Ok, dar putem vorbi în română de acum?”. Să-mi pice fața. Brazilianul meu era de fapt traducător. Și nu orice traducător. Tradusese Blecher, Cioran, Eliade, Cărtărescu. I-am răspuns rușinată că bineînțeles, iar el a râs. Și sincer, și eu m-aș fi amuzat dacă eram în locul lui.
Sunt nenumărate întâmplările de felul ăsta. Nu o dată aș fi putut fi surprinsă alergând după invitații din vest care nu așteaptă la semafoare și care taie străzile pe unde apucă. Lângă BCU în Iași avem un sens giratoriu imens. Hiper aglomerat și hiper gălăgios. Philippe Loubiere și cu mine trebuia să ajungem dinspre strada Lăpușneanu la bibliotecă, ocolind tot sensul pe la niște treceri de pietoni. O secundă mi-a trebuit să-mi verific telefonul și domnul meu era claxonat din toate direcțiile în mijlocul sensului. Degeaba am încercat să-l conving să revină pe trotuar, el susținea că știe mai bine. Am alergat după el mai mult din rațiunea să nu fiu trasă la răspundere în caz că pățește el ceva: era mai puțin probabil să fiu certată dacă eram amândoi accidentați. Într-un final am ajuns pe partea cealaltă nevătămați și neamendați, dar nu mai spun la ce nivel aveam pulsul.
Festivalul mi-a oferit atât de multe amintiri, încât mi se pare imposibil să-mi imaginez parcursul fără el. Să-mi imaginez un an din viața fără Filit. Nu e cu putință. Abia aștept să văd ce mai are de oferit. Anul acesta am fost invitată și ca moderatoare a unei întâlniri și abia aștept. Mă fascinează întru totul experiența Filit și nu pot decât să îi îndrum pe toți să vină să se convingă. Lucru pe care îl și fac deja ori de câte ori am prilejul.
