Oleg Serebrian: adevărul de după adevăr

După romanele Cântecul mării și Wol­demar, Oleg Serebrian creează un inevitabil orizont de așteptare pentru derulări narati­ve ulterioare ale destinului dinastiei Ranga. Personajul principal din Woldemar, în noul său roman, Pe Contrasens (Cartier, 2021), va servi în mare parte drept pretext narativ pen­tru ilustrarea destinului unchiului său, Alex von Randa, fratele bunicii Marta. Alex este un neamț din fosta Austro-Ungarie, care, după Marea Unire, devine cetățean român, pleacă în Germania și face o carieră științi­fică la Peenemünde. Se sinucide la nici 40 de ani împliniți. Woldemar se simte afin cu unchiul său în multe privințe, începând cu fizicul asemănător, dar și cu profunzimi de caracter, de personalitate, a căror intuiție ar vrea să și-o verifice, cunoscându-i biografia.

După ample căutări detectivistice, Wol­demar intră în posesia caietelor în care Alex și-a depănat povestea vieții sale. Va găsi în aceste caiete biografia unui destin, dar și panoramarea unei epoci. În cele peste 500 de pagini, romanul are o mare putere de cuprindere a umanului și deschide breșe de lumină în câteva domenii. Pe Contrasens e o ilustrare a anilor interbelici și a perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, al lup­telor marilor puteri ale lumii. E și o poveste despre cercetători iluștri în domeniul fizicii și matematicii, care au avut corespondenți reali în istoria aerodinamicii. Oleg Serebrian s-a documentat acribios, a verificat minuțios orice detaliu istoric și, dincolo de ficțiune, există o realitate verificabilă, în care perso­naje, locuri, evenimente sunt cât se poate de adevărate. Și o altă dimensiune a romanului ține de relații interumane, de complicatul angrenaj al dragostei și prieteniei în existența unor personaje de excepție. Ca și în celelalte romane ale sale, nucleele problematice ale subiectului sunt trecute prin filtrul psiholo­gic, cu o subtilitate și finețe rarisime în lite­ratura română din Basarabia.

Din toate relatările lui Alex, se desprind două personaje axiale în viața acestuia: Enno von Bellingshausen și Irmin Heisert. Enno este prietenul lui din copilărie, o imagine a misterului și enigmei infantile („Toată fi­ința lui îmi părea învăluită de o taină care, în mod inexplicabil, aproape mistic, ținea nu de el, ci de mine, şi nu de prezent, ci de viitor”). Băiatul plăpând, de care Alex se va simți legat afectiv toată viața, moare la 14 ani, de leucemie, lăsându-i prietenului său sentimentul unei pierderi irecuperabile.

Alex îi va adresa nenumărate scrisori și-i va căuta, inconștient, imaginea în oamenii pe care destinul îi va aduce aproape. Cel ca­re-i reînvie reprezentarea lui Enno, prin înfă­țișare și aptitudini excepționale în matema­tică, este Irmin – personajul care imprimă romanului o mare complexitate și subtilitate psihologică. Între ei se va înfiripa o prietenie profundă, aproape mistică. Irmin și familia sa vor deveni familia lui Alex. Timp de 18 ani toate deciziile pe care le va lua Alex vor fi determinate de afecțiunea pe care i-o poartă lui Irmin și copiilor săi. Gesturile constante de generozitate, susținerea perpetuă financi­ară și morală sunt primite cu recunoștință de Irmin, dar și cu un soi de reținere și suspi­ciune abia mocnite. Râvna de a ajuta fami­lia prietenului său îl fac pe Alex să accepte compromisuri. În septembrie 1939, pentru a obține bani pentru operația Idei, acceptă oferta făcută de diplomatul irlandez Rapha­el Ewans, colaborarea cu serviciile secrete britanice, furnizându-le acestora informații despre proiectele tehnice germane.

Alex are o relație ambiguă cu femeile. În caietele sale nu există referiri decât tangenți­ale la femei. Numit de tatăl său „călugăr al științei”, pare total dezinteresat de o relație amoroasă. Ajunge să se căsătorească cu Do­ris dintr-o întâmplare. O legătură cauzată și de această dată de fantasma lui Enno, pe care îl cunoscuse și bibliotecara. Emoționat de o amintire comună atât de dragă lui, Alex o va accepta pe Doris în viața lui. Căsătoria cu ea este un efect al surprizei celorlalți, o dorință de a nu-i dezamăgi și speranța unui destin complicat și neordinar de-a se așeza în nor­malitate. După 18 luni de căsnicie, Doris, în­sărcinată cu copilul lor, face o criză și moare. Odată cu ea, se stinge și speranța unei vieți de cuplu.

Tot ce mai animă conținutul afectiv al vieții lui Alex sunt Irmin și copii lui. De Ir­min îl leagă o afecțiune indefinibilă, irațio­nală, lipsită de cauzalitate. Proiecția lui Enno trece în Irmin ca o fatalitate. Având posibi­litățile financiare și succesul profesional mai mari decât ale prietenului său, Alex va pune în joc toată recuzita de bani și relații pentru a susține cariera lui științifică și a-i ajuta finan­ciar copiii. Pas cu pas, gesturile de generozi­tate vor fi resimțite de Irmin drept sufocante, efortul de a-i menține familia în cercurile eli­tiste ale științei – drept dorință de posesiune, iar atașamentul sporit față de fiul său Wolf va produce stări obscure de agresivitate și frus­trare. Faptul că Wolf îl adoră pe binefăcătorul familiei sale, că se lasă influențat de viziunile politice antinaziste ale lui Alex, provoacă o tensiune tot mai mare între cei doi prieteni. Conflictul escaladează când Alex încearcă să-l convingă pe Wolf să fugă împreună din țară, pentru a-l împiedica să se înroleze în armata ucigașă a führerului. Reacția lui Irmin este paroxistică. Cel mai apropiat prieten îi devi­ne un dușman înverșunat.

Abia în acest moment romanul se adân­cește ontologic, capătă dimensiunea unui tragism autentic. Părțile sulfuroase ale ființei umane, nebulozitățile sufletești ies din sur­dina în care le ținuse conștiința și apar în prim‑plan. Alex este cuprins de nedumeriri și regrete. Își face un aspru proces de autocritică, întrebându-se câte din gesturile sale de prie­tenie erau făcute dezinteresat pentru Irmin și câte pentru confortul lui de a-l ține aproape, de a-l ști îndatorat. „Am stat să înțeleg care a fost cea mai mare greşeală a mea față de el, în ce moment soarta i s-a poticnit de mine. Atunci când l-am împins să meargă la facul­tate, când i-am aranjat înscrierea la doctorat, când l-am oprit din drum, ca să nu emigreze în Uruguay, când am insistat să mă urmeze la Peenemünde? L-am abătut prea des din cale, l-am forțat să meargă pe cărările mele, pentru că simțeam nevoia să-l am în preajmă”.

Orbit de resentimente, Irmin va trimite la Gestapo un denunț, care-l acuză pe Alex de homosexualitate și corupere infantilă. Experiențele la care sunt supuși suspecții de homosexualitate la lagărul de concentrare de la Sachsenhausen sunt terifiante. În pofida arestării, a tratamentului umilitor pe care Alex îl va avea în urma acestui denunț, cu efectul retrogradării ulterioare din funcția de director adjunct al Centrului de investigații, sentimentele lui pentru prietenul său rămân nealterate. La rugămintea lui Wolf, va încerca zadarnic să se împace cu Irmin. Ultima solu­ție la care recurge este suicidul.

Generos în date și informații istorice, po­litice, științifice – de unele detalii autorul s-ar fi putut lipsi –, romanul are o miză esențială: de a pune reflectorul pe natura ambiguă, vul­nerabilă, contradictorie a relațiilor interuma­ne. Relația dintre Alex și Enno, dintre Alex și Doris, dar mai cu seamă cea dintre Alex și Irmin țin de obscuritățile intimității celei mai adânci, de zone ale omenescului, care nu pot fi încadrate în logica spiritului. Cine pe cine trădează? Cine pe cine abuzează? Cine e vino­vatul în clivajul dintre Alex și Irmin? Ambii și niciunul. Un posibil răspuns îl oferă un per­sonaj al romanului, Fabian: „— Știi ce e ciu­dat în toată istoria asta? Faptul că, în realitate, nimeni nu a fost vinovat de nimic. Toți acto­rii acestei drame sunt, în egală măsură, victi­me. Criminal a fost doar destinul. Vinovat e destinul”. Din afecțiunea care-i lega, Alex și Irmin n-au putut ieși decât prin moarte. Drama lui Irmin pare a fi mai obscură și mai adâncă decât cea a lui Alex. Dilemele lui sunt mai mari, frământările mai acute, îngerul și demonul din structura sa umană (alcătuire pe care i-o intuise cu exactitate Alex) sunt si­multaneizate în porniri contrare, schizoidale. Atașamentul pentru Alex capătă proporțiile furibunde ale urii (și) dintr-o gelozie greu ca­muflată. Condamnându-l pe prietenul și bi­nefăcătorul său, el se autocondamnă, de fapt, la suferință și moarte. Exact peste 10 ani de la moartea lui Alex, se sinucide și Irmin, du­când până la ultimele consecințe fatalitatea acestei legături.

În Pe Contrasens, afecțiunea dintre oa­meni, cu spectrele ei contradictorii, alienan­te, polarizează și adâncește întregul câmp se­mantic al romanului. Ceea ce se întâmplă în adâncurile conștiinței, în galeriile interioare ale ființei, în straturile ei visceralizate, pune în cumpănă limitele umanului. Ceea ce e indefinibil și indescriptibil, spărgând tiparele normalității, refuză să se articuleze concep­tual, să intre în planul lucidității. Rămâne acoperit de mister. Pentru că „adevărul e în­totdeauna mai mult decât putem spune…”.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *