Interviul realizat de Bogdan Crețu
Oltița Cîntec este teatrolog, conf. univ. dr. habil. Facultatea de Teatru Universitatea de Arte „George Enescu” Iași, curator FITPTI, director artistic Teatrul Luceafărul Iași
Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi (FITPTI) a ajuns anul acesta la a XV-a ediție. E tânăr? E copt? Ați participat, în calitate de critic de teatru, la destule festivaluri internaționale. Care e specificul celui pe care-l organizați la Teatrul Luceafărul? De unde și cum a pornit? Ce credeți că înseamnă el pentru Iași?
FITPTI are 15 ani, iar în vârstele festivalurilor asta înseamnă că e copt. Dar e și tânăr mereu, îl reinventez an de an, pentru că fiecare nouă ediție are atașată o altă temă. Una ancorată în realitățile momentului istoric, chiar al zilei, aș spune, pentru că relația cu comunitatea, cu frământările și bucuriile ei este extrem de importantă. Un festival, orice festival, este, prin definiție, o sărbătoare a urbei care-l găzduiește. Organizatorii nu-l fac pentru orgoliile lor profesionale, nici pentru invitați, îl fac pentru public. El e destinatarul cultural. A nu se înțelege că FITPTI e un festival comercial, ideea pe care vreau să o subliniez e că un eveniment de gen e împlinit atunci când publicul îl valorizează prin prezența în săli și alte locuri unde e programat. Anul acesta, FITPTI a fost în 20 de locuri din oraș, cu peste 150 de evenimente și artiști din 18 țări de pe toate continentele. Firește, o manifestare festivalieră e și un loc de întâlnire între profesioniști, o platformă evaluativ-comparativă, e un showcase, o expunere a realizărilor estetice recente. În jurul acestor potențialități coagulez întregul program care e mai mult decât o listă cu nume de artiști, companii străine și neaoșe, creații scenice. Mă interesează teatrul în toate formele lui – în incinte specializate, alte spații interioare neconvenționale, stradal, în eter. În ultimii ani am ajuns la 10 zile de evenimente care includ o diversitate ce vizează toate segmentele de public – și nu doar pe vârste. Din poziția de curator mă interesează vârsta culturală, pe care o înțeleg ca menținere în pulsul artistic al momentului, ca deschidere și atractivitate față de evenimente neobișnuite, fie ele spectacole, expoziții, ateliere, dezbateri, seminare, lansări de carte etc. Sunt multe categorii de public uitate de operatorii culturali, FITPTI se gândește la ei de multă vreme: persoane cu deficiențe de auz, de văz, cu probleme locomotorii, autism, boli greu curabile care îi țin perioade îndelungate prin saloane de spital. Am avut și pentru ei oferte care le-au înseninat zilele între 1-9 octombrie, cu un Prolog pe 30 septembrie. A fost atâta bucurie în ochii și pe chipurile lor! Este cel mai bun feedback pe care l-am putea primi ca organizatori. Ne-a reîncărcat cu energie, ne-a reconfirmat că facem un lucru bun, așteptat, care transferă emoționalitate.
De unde am pornit când am lansat FITPTI? De la un gol în peisajul de gen al orașului și a regiunii. FITPTI e singurul festival de artele spectacolului din Iași, din păcate, iar 15 ediții e un record de continuitate fără sincope – am avut inclusiv ediții pandemice, în formate hibride, dar ce mai înseamnă astăzi live, când vorbim tot mai frecvent despre liveness plus?! Inclusiv în teatru, care se definește prin însușirea de-a fi artă vie, dar care trebuie să se mențină în vibrația actualității. În regiune nu există un eveniment similar ca amploare artistică și internațională. Iar la nivel național, FITPTI e unic prin identitatea și conceptul său, prin linia pe care am impus-o și la care țin foarte mult, aceea a exclusivităților naționale. Majoritatea invitaților străini vin pentru prima oară în România și joacă numai la Iași, iar cei din țară, cu producții care nu au mai fost susținute în Iași. Ca să fie, cum ziceam, sărbătoare, să facem participanții, artiști sau spectatori, să se simtă speciali.
E mult experiment în teatrul contemporan, dar cel care se adresează „publicului tânăr” (firește, de toate vârstele) e obligat să-și asume nu numai un mesaj, ci și un limbaj și chiar modalități de expresie hibride, ultra-actuale. Până unde poate merge experimentul? Care a fost spectacolul care a îndrăznit cel mai mult?
Fiecare spectacol a îndrăznit în felul său, fiecare a fost special prin subiectul tratat scenic și modalitățile de expresivitate. „Cel mai, cea mai” sunt întotdeauna eficiente în raport cu un sistem de referință, deci mi-e imposibil să ofer un răspuns singular. Șoptitorii, de pildă, a inversat premisa esențială a teatrului, dialogul direct între artiști și, intermediat emoțional, cu publicul. E o propunere spectaculară a lui Ionuț Caras în care, prin intermediul unui element de recuzită, un tub, procesul artistic se desfășoară unul la unul, un actor/un spectator, care spune/ascultă fragmente din diverși autori, 72 în total. Într-o liniște totală!
O scrisoare pierdută în concert, realizarea Adei Milea cu echipa de la Teatrul Național din Cluj Napoca, a fost parte a secțiunii „Caragiale necanonic”, la 170 de ani de la nașterea dramaturgului care ne-a portretizat atât de bine ca societate marcată, din păcate, de influențe și obiceiuri balcanice. Ce-a făcut Ada Milea? A rescris piesa, a versificat-o și… muzicalizat-o, i-a atașat tușe de actualitate tematică și ne-a livrat-o într-o propunere perfect coerentă și super-agreabilă.
Din Ucraina am adus Maidan Inferno, o coproducție Teatrul Academic de Dramă și Comedie Dnipro și Compania Collapse Lyon Franța. Artiști care fac spectacole și joacă între două alarme de sirenă ce semnalează apropierea unor rachete ruse. Repetițiile, spectacolele se întrerup pe durata alarmei, artiști și public coboară în adăpost, apoi revin și continuă. A face teatru și în condiții de război e, pentru ei, o formă de a menține viața în cursul unei rutine care să le amintească de pace și normalitate. E forma lor de luptă împotriva agresiunii armatelor putiniste. Am făcut și o discuție post-spectacol, a fost un moment foarte intens, atât pentru ei, cât și pentru noi.
Cum se împacă un critic de teatru cu organizatoarea unui festival de o asemenea anvergură? Vedeți majoritatea spectacolelor pe care le invitați? Cum faceți selecția?
Văd absolut toate spectacolele pe care le selectez. Selecția devine o operațiune de construcție conceptuală ce pornește întotdeauna de la valoarea estetică, continuă cu ineditul, cu trăsătura de exclusivitate de care spuneam, varietatea stilistică, nume de afiș etc. E o listă întreagă de criterii. Pentru mine, curatorierea oricărui festival, a FITPTI în acest caz, este un act critic, un demers de teatrologie aplicată. Nu poți coagula un asemenea program fără să fii la curent cu ce se face pe plan internațional, să fii în conexiune cu companii, cu alte festivaluri, e un work in progress. Și nu ezit să mă transpun în orizontul de așteptare al spectatorului, mă întreb mereu ce l-ar putea surprinde, ce l-ar seduce?
Tema ediției din acest an a fost „Conflict/Confruntare”. A rămas teatrul o formă de reacție la presiunea prezentului? Cum a reacționat publicul mai puțin experimentat la astfel de stimuli?
Teatrul e dintotdeauna oglinda lumii, cu mult înainte de Shakespeare care a teatralizat aserțiunea, e o artă musai sincronă cu situația momentului istoric. Altfel s-ar plasa în afara timpului și n-ar mai interesa pe nimeni. Efectul său cathartic ne face zilele mai ușoare, ne despovărează de anxietăți, variantele de azi ale fricii și milei cum numea Aristotel în zorii teatrului această stare. Și ne dezvoltă personal, picurând în fiecare seară emoție și, sper, gândire critică. Când părăsim incinta de spectacol nu mai suntem aceiași care am intrat. La scară infinitezimală, dar cu efecte de durată. Asta ne aduce și readuce în sălile de teatru.
O întrebare lipsită de imaginație, dar care așteaptă un răspuns impresionant: câte spectacole, câte evenimente, cât public s-au adunat în cei 15 ani de festival?
Acum îmi dau seama că nu le-am numărat. Promit că facem asta până la anul. Cert e că am avut artiști de pe toate continentele unde se face teatru, în forme de expresie dintre cele mai neobișnuite. Că sălile/locurile pe care le-am colonizat în zilele de festival au fost mereu pline, ceea ce arată că intențiile curatoriale s-au întâlnit cu așteptările publicului, iar asta e extraordinar, e una dintre țintele oricărei manifestări culturale autentice.
Ce urmează?
Ediția a XVI-a, la care deja lucrez încă dinainte de a începe efectiv a XV-a. Cum calendarele nu s-au potrivit, am reportat câteva trupe din străinătate pentru 2023. Ca un detaliu, străinii nu pot pricepe cum lucrăm noi fără să știm cu cel puțin șase luni înainte de debutul anului calendaristic ce buget avem. Și au perfectă dreptate! E foarte greu așa, în special pentru că trupele externe (care înseamnă actori și tehnicieni freelanceri cu angajamente stabilite din timp) își fac agendele cu multă vreme înainte. E numai una dintre dificultățile ce trebuie gestionate. Din fericire, cutumele în lumea așezată de unde vin aceștia fac ca o promisiune să echivaleze cu un contract. Și ca să revin la întrebare, urmează un nou an de muncă!
