Opt perspective asupra modernismului rus

Camelia Dinu (coordonator), Modernismul rus în Veacul de Argint, Oradea, Ratio et Revelatio, 2020, 348 p., ISBN 978-606-9659-11-3

Cartea Modernismul rus în Veacul de Argint, recent apărută la editura Ratio et Revelatio și coordonată de Camelia Dinu, face un pas necesar în direcția familiarizării publicului român cu o perioadă istorică și culturală marcantă din Rusia sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. După cum anunță titlul, este vorba despre suprapunerea modernismului, paradigmă culturală europeană care a revoluționat artele, filosofia, știința și gândirea în genere, peste o epocă specifică spațiului cultural rus, și anume Veacul de Argint. 

Structural, cartea cuprinde trei părți (Teorii, tatonări, Modernismul impetuos și Modernismul temperat: acmeismul), compuse, la rândul lor, din trei, două, respectiv trei capitole, așadar opt capitole care surprind, în stiluri și prin abordări diferite în funcție de cei opt autori, principalele fațete ale Veacului de Argint. În prefață, Camelia Dinu rezumă conținutul fiecărei părți, precum și controversele semantice și cronologice privitoare la formula Veac de Argint, arătând caracterul fluctuant al semnificațiilor acestei denumiri. Coordonatoarea  punctează opțiunea aleasă de colectivul de autori, care înțeleg prin această titulatură fenomenul modernismului rus care se referă dominant la poezie, începând din 1893 […] până la sfîrșitul anilor ’20. Tot aici este subliniat și unul dintre scopurile cărții, acela de a arăta că, în ciuda caracterului fragmentar și eterogenității specifice Veacului de Argint, modernismul rus, cu principalele sale direcții – simbolismul și acmeismul – s-a sprijinit pe o coeziune a ideilor și tehnicilor de exprimare artistică, găsindu-și loc în linia întâi a modernismului european și păstrându-și în același timp amprentele specifice. Sursele bibliografice secundare de la finalul fiecărui capitol constituie un element important, fiind citate lucrări de referință în limba română, engleză și mai ales rusă, ceea ce le oferă cititorilor români trimiteri la cercetări valoroase pe subiectul cărții de față sau pe subiecte adiacente. 

După cum evidențiază titlul Teorii, tatonări, cele trei capitole ale primei părți analizează, în grade diferite, aspecte teoretice ale modernismului în Rusia la granița secolelor XIX și XX. Urmărind să redea complexitatea problemei, autorii fiecărui capitol o investighează din unghiuri distincte. Astfel, capitolul Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții surprinde schimbările literare și socio-culturale care au însoțit și alimentat modernismul, iar cuvântul criză este, după cum menționează Camelia Dinu, cel mai potrivit pentru a defini fondul nașterii acestui curent. Prin citarea mai multor definiții ale modernismului, autoarea pune în lumină caracterul ambiguu și controversat al termenului. De asemenea, este expusă conglomerația de mișcări și direcții ale literaturii și artelor în Rusia începutului de secol XX (simbolism, acmeism, ulterior futurism și imaginism etc.), subliniindu-se sincretismul și stratificarea acestei perioade. Atenția este îndreptată și asupra factorilor sociali favorabili apariției modernismului rus, și anume grupările intelectuale revoluționare, care au susținut reconstruirea societății după noi principii. Autoarea clarifică delimitările temporale ale Veacului de Argint, precum și pe cele semantice, temperând inegalitatea calitativă stereotipică dintre acesta și Veacul de Aur al literaturii ruse. Capitolul se încheie prin trecerea în revistă a evenimentelor istorice și politice care au subminat modernismul începând cu anii ’20-’30.

În capitolul Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus, Marina Ilie cercetează reconfigurarea politicului și a filosofiei în conformitate cu imperativul revoluționar al modernismului. Astfel, autoarea descrie principalele mișcări politice manifestate începând din a doua jumătate a secolului XIX (liberalismul, conservatorismul, socialismul, eurasianismul etc.) și prezintă valorile sau dezideratele fiecăreia, precum și ciocnirile dintre ele. Este subliniat locul aparte pe care îl ocupă eurasianismul, care a atras simpatia unor scriitori moderniști precum Andrei Belîi sau Aleksei Tolstoi. Studiul vizează în egală măsură evoluția filosofiei ruse, care a atins apogeul în Veacul de Argint, una dintre figurile marcante fiind Vladimir Soloviov. Sunt conturate trăsăturile numeroaselor direcții filosofice (cosmism, intuiționism, nietzscheanism, neokantianism, existențialism). Autoarea identifică o asemănare care le reunește, și anume anti-raționalismul. Este argumentat și faptul că, sub auspiciile modernismului, filosofia rusă a promovat valori specifice, precum libertatea și eliberarea de convenții sau critica naționalismului exacerbat.

Capitolul Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov abordează un caz particular în tabloul modernismului rus. Anton Breiner stabilește locul lui Cehov ca prozator între realism și modernism, arătând de ce scriitorul rus nu este pe deplin nici realist, nici modernist. Autorul menționează rezistența prozei cehoviene la o încadrare fixă, care pendulează între cele două paradigme. Sunt prezentate definițiile și trăsăturile realismului, respectiv modernismului în genere, din care este dedus caracterul relativ și fluctuant al amândurora, unul dintre factorii decisivi în relativizarea definițiilor fiind spațiul geografic sau cultural în care s-au manifestat. Partea teoretică este urmată de analize literare pe două texte ilustrative, și anume nuvela-cult Moartea lui Ivan Ilici de Lev Tolstoi și  O poveste banală de Cehov. Comparându-le, autorul punctează trăsăturile realiste evidente în primul text, dintre care cele mai importante sunt determinismul, pedagogia și deznodământul moralizator, și identifică lipsa acestor trăsături în cel de-al doilea, subliniind miza lui parodică. Afirmația finală constă în aceea că proza lui Cehov nu poate fi încadrată în niciunul dintre cele două curente și rămâne la confluența dintre ele, întrucât, deși apelează la tehnici narative moderniste, Cehov nu promovează ideatic noua artă.

Partea a doua a volumului, intitulată Modernismul impetuos, este alcătuită din două capitole apropiate prin referințele celor doi autori la influența culturii franceze asupra simbolismului, considerat primul curent modernist rus. Primul capitol al acestei părți, intitulat Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism, realizat de Andreea Dunaeva, evaluează parcursul curentului de la apariția sa în 1893 ca reacție la contextul social național, dar și ca răspuns la imboldul simboliștilor francezi, până la declinul provocat tot de contextul istoric național din 1905, dar și de disputele survenite în cadrul grupărilor reprezentative din interiorul curentului. Autoarea pune accent pe originalitatea simbolismului rus, arătând că teoreticienii acestuia, cum ar fi D. Merejkovski, V. Ivanov, promovau inspirarea din tradiția națională și din romantismul lui F. Tiutcev. Sunt prezentate cele două mari grupări simboliste consacrate, simboliștii vârstnici și simboliștii tineri.  Autoarea traduce filologic și analizează fragmente lirice elocvente din numeroși poeți simboliști, dar un loc special în capitol îi este rezervat ultimului poet simbolist, Aleksandr Blok. Andreea Dunaeva demonstrează concret, prin exemple pe text, care sunt trăsăturile simboliste din opera poetului, arătând totodată prin ce se distanțează acesta de estetica simbolistă.

În Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă, Gabriel-Andrei Stan conturează profilul unui fenomen cultural pătruns în Rusia tot pe filieră franceză, și anume decadentismul, oglindit literar în romanul À rebours de Huysmans. Autorul expune definițiile ambigue și controversate ale termenului decadență, enumeră principiile și trăsăturile acestei mișcări (individualismul, fascinația pentru artificial, patologic, monstruos), apropiindu-le prin comparație de idealul romantic. De asemenea, demonstrează, prin analiză punctuală, că temele și motivele decadente se regăsesc în lirica și proza simboliștilor vârstnici, de pildă Zinaida Hippius sau F. Sologub. Autorul completează tabloul decadenței ruse prin portretizarea scriitorului Vsevolod Garșin, care a transpus idealul decadent în propria viață, stârnind, prin sinuciderea sa, atât euforie, cât și critică din partea intelectualității ruse, care vedea în acest curent o patologie și un pericol pentru societate.

Modernismul temperat: acmeismul, a treia și ultima parte a volumului, cuprinde capitole despre operele a trei poeți reprezentativi ai curentului modernist opus simbolismului, și anume acmeismul. Definițiile, trăsăturile și crezul acestui curent sunt surprinse în studiul Florentinei Marin, intitulat Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic. Autoarea arată că acmeismul se situează la antipodul simbolismului, mizând pe trăsături precum claritatea, luciditatea și concretețea limbajului poetic, dar identifică o trăsătură comună a celor două curente: interesul pentru trecut și tradiție. Observațiile generale teoretice despre acest curent și contextul apariției sale sunt urmate de portretul biografic și literar al poetului Osip Mandelștam, cu accent pe destinul dramatic al acestuia sub persecuția regimului comunist, dar și pe ilustrarea geniului artistic. Profilul unui alt poet acmeist este conturat de Ciprian Nițișor în capitolul Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist. Autorul urmărește parcursul biografic și literar al lui Gumiliov, începând cu etapa timpurie, marcată de simbolistul Viaceslav Ivanov și de tema ocultismului și a ezoterismului, inspirată din literatura simbolistă franceză. Se atrage atenția asupra faptului că, dincolo de aceste influențe, lirica lui Gumiliov s-a distins prin originalitate, venită din inserarea temelor și motivelor exotice, ca urmare a fascinației poetului pentru continentul african și a expedițiilor întreprinse acolo. De asemenea, sunt evidențiați factorii care au reorientat poetica lui Gumiliov în a doua etapă a liricii sale, odată cu criza simbolismului în 1910. Autorul capitolului corelează experiențele (dramatice) ale poetului – Primul Război Mondial și Revoluția din 1917 – cu versurile acestuia, identificând noi teme dominante, precum credința, predestinarea și patriotismul. Marinela Nistea închide itinerarul în Veacul de Argint printr-un capitol dedicat unei figuri feminine singulare, alegând un titlu grăitor, Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul. Autoarea sondează atât sufletul eroinei lirice din creația Annei Ahmatova, cât și pe al poetei înseși, alternând episoade biografice cu numeroase versuri, și extrage esența vieții și a operei acesteia: iubirea îndurerată. Totodată, sunt reliefate, prin analiză pe text, trăsăturile predominant acmeiste și pe alocuri simboliste din lirica ahmatoviană, precum și particularitățile care îi conferă un statut aparte: psihologismul și onestitatea expresiei. Marinela Nistea arată că Ahmatova a inovat poezia prin explorarea trăsăturilor specifice prozei, rezultând un fel de nuvele lirice. Nu sunt omise nici evenimentele istorice dramatice care i-au marcat biografia și opera (calomnii, înstrăinarea de cei dragi), fiind descrise frământările poetei în legătură cu destinul fiului său și al întregii țări sub amenințarea sovietică, dar și momentele de glorie, prin recunoașterea la nivel internațional, după dezghețul hrușciovist.

Din postura de proaspăt absolvent al unui masterat de Studii culturale slave, consider că volumul de față este mai mult decât o sursă de informații utile despre o pagină din istoria literaturii și culturii Rusiei. Mulțumirea de a fi înțeles ideile esențiale a fost depășită de bucuria de a regăsi, într-un volum unitar, un tablou vast și o serie de portrete viu și artistic realizate, pe care le-am receptat îndeosebi ne-rațional.

Sursă foto: https://www.observatorcultural.ro/articol/modernismul-rus-in-veacul-de-argint/

Publicat în Cultură, Literatură, RecenziiRecomandat0 recomandări

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag