Până și nimicul ne lipsește

E o avalanșă de imagini care strecoară, pe sub sensul primar‑țipător, exact contrariul a ceea ce ar vrea să transmită. Nu vrem să ne ținem minte. Și nici alții pe noi. Nici eu nu doresc să mă predau lumii de acum. Prefer să mă zăvorăsc în emoțiile anilor care n‑au fost, parcă, vreodată. Să ne eliberăm, așadar, de amintirile unora despre ceilalți. Nu suntem niciodată la înălțimea lor. Și nici ele nu se pricep să fie laolaltă. Sunt ale prea multora și niciodată ale tuturor. Să deschidem, așadar, colivia fotografiilor; pentru ca ele să se abandoneze niciundelui și noi să suportăm apoi nepăsarea istoriei. Așa ne dezlegăm de cele ce‑am fost. Știu că melancoliile n‑o să‑și priceapă prea lesne solitudinea. O să se cunune, care‑ncotro, cu alte trecuturi, din alea de duminică la ora mesei: zâmbărețe, lăcuite, pestrițe, formaliste, naive dacă nu stupide. De unde să știe că o aceeași memorie, mototolită rău, o să le îndese pe figură un nas roșu? De farsă amară? De clovn sinistru în stilistica Stephen King? De Pennywise? Apoi, totul o să decurgă conform cotidianului funest: ceea ce n‑am conservat noi, în general, o să pervertească alții, în amănunt. 

Ne naștem oare cu un deficit de șansă, cu un neajuns de soartă? Să existe un defect pre‑natal care ne livrează, tern, falimentului? Pe cine să dăm vina? Poate că nu ne gândim îndestul singurătatea. Altfel, nu‑mi pot explica de ce ne temem atât de mult de viitor și ne îndrăgostim peste poate de așteptare. Nu e mai prudent să rememorăm zilele fericite, ca să ne apărăm, cu amintirea lor, de acelea mai puțin prietenoase? Recunosc, e lăudabil efortul de a spune totul despre tine; sau măcar esențialul. Însă cuvintele îți îneacă glasul. Așadar, sinceritatea nu ne reușește niciodată. Totdeauna rămân pe covor niște firimituri de trecut: orice cuvânt iscă, la rândul lui, o altă poveste ciuntită, colț cu Strada Uitării. E atâta frică de moarte printre noi, încât prea puțini mai bagă de seamă că mai sunt încă în viață. Desigur, nimeni nu poate fi păcălit: e limpede că atâtea sfârșituri își simt omul aproape. Iar „prada” n‑o să opună rezistență. E prea împrăștiată. Multe cioburi din noi se plac enorm în ele însele, adică separat; așa că refuză obstinat să accepte vreo formă de a fi împreună.

A muri. O să ne săturăm cândva de absența cuiva din noi ori o să bocim absența noastră dintr‑însul? Ambele variante s‑au zaharisit. Nu iubim oamenii pentru calitățile prin care ne sunt superiori. Îi îndrăgim însă pe aceia ce vor să depindă de ceea ce îi forțăm să fie. În plus, de multă vreme nu mai știm de ce anume urâm pe cineva. Am încerca parcă și alte sentimente, dar cele învechite ne‑au devenit prea confortabile ca să acceptăm altele înnoite. Și când trecem prin clipe grele, cu speranțele înșfăcate de guler, ne vizitează o neliniște: oare ce‑o fi vrând de la noi decursul zilei de azi, atât de precipitată și agresivă? Ea o să fie „ce‑a fost, a fost”, ridicarea din umeri de‑a doua zi? Atât? De fapt, epocile se disting tot mai pregnant, își retrag ambasadorii? Iar contemporanii, mari amatori de răscruci, sunt martori entuziaști la această despărțire a apelor. Moartea? Nimic de oftat, totu‑i de uitat. Cândva, oamenii erau mai puțin impulsivi: se obișnuiseră cu muritul și nu se antrenau din răsputeri pentru trăit. Schimbându‑se însă, adamii și‑au ales parcă dinadins o deviză ce nu‑i motivează, îi resemnează: un moment altfel, poate deturna o viață mereu la fel; sau, dacă preferă emfaza, nu se sfiesc să tot repete: nu vrem să ne ducem viața temându‑ne de opusul ei. E o ambiție care depinde și de ceea ce memoria mai e acum în stare: mai știe careva că a trăi și a exista nu‑s totuna? Nici nu ar mai trebui, deci, să întrebăm „din mine, ce mai rămâne celorlalți?”. E prea patetic, mai ales că subîntinde prezumția posterității. Mai cuminte ar fi să formulăm cam așa: „eu în cine o să subzist?”. Nu poți decât să aduni mai multă poveste. Ce‑ar însemna asta? Să‑ți umpli pașii cu lumile în care pătrunzi. O să‑ți îngăduie să iei din ele, punând în tine, ceea ce îți este mai de de preț; cu toate că, nici lor acel ceva de mare bine nu le prisosește deloc.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Print
Gabriela Vieru

Un Houellebecq mai tandru

Anéantir, tradus la noi cu titlul Anihilare de Daniel Nicolescu la Humanitas Fiction, e cel de‑al optulea roman al lui Michel Houellebecq și, dacă ar

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *