Papionul roșu

Întâlnirile aniversare ale promoției mele, ca de altfel ale tuturor promoţiilor, reprezintă prilejuri nostalgice, adesea condimentate cu umor – mai mult sau mai puţin voluntar –, de revedere cu foştii colegi şi de rememorare a timpului pierdut. La început, aceste colocvii cu amintiri se fac la un anumit număr de ani, terminat cu 0 și apoi, pe nesimţite, au loc cincinal, pentru a sfârşi în regăsiri anuale, ca să se poată realiza o recunoaştere mai uşoară. Alegerea intervalului se face în funcţie de aspectul din oglindă şi de starea de sănătate a creierului. Adunarea colegilor depinde de mai mulţi factori: depărtarea faţă de liceu, timp liber – în general limitat la vârsta noastră, obligaţii familiale, stare fizică, finanţe, alinierea astrelor şi nu în ultimul rând, de cheful fiecăruia. Ori de câte ori am putut, am răspuns prompt acestor convocări, mai ales că am rămas fidel oraşului meu.

Aşa se face că, la miez de cireşar, mă trezesc urcând cu vioiciunea adolescenţei din urmă cu 35 de ani, treptele bătrânului Liceu Internat „C. Negruzzi” din Iaşi, gata pentru revederea şcolii şi a vechilor camarazi. Odată intrat în holul principal, mă trezesc asaltat de o armată de oameni necunoscuţi, gata să-mi strângă mâna, să mă îmbrăţişeze şi, în general, să mă sufoce cu o dragoste pe care nu sunt capabil să mi-o explic. Scăpat din strânsoare, încerc să recunosc figurile din jur, dar sunt obligat să-mi solicit ochii miopi, spre a descifra scrisul mult prea mic de pe ecusoanele lor. Reuşesc până la urmă să mă dumiresc: Tu eşti, Costică?, Mă mai ţii minte, Gigele?, Ehei, de când nu ne-am văzut, măi Petrică!.

Pătrundem cu toţii în amfiteatrul liceului, atenţi la modificările majore ale fizionomiilor noastre: burţi prea îndrăzneţe, păr alb sau, de multe ori, absent, aplecări de spate, feţe ridate. Şi mai ales, tragem cu coada ochiului la colegele noastre, graţiile de altădată, venite să înfrumuseţeze o şcoală destinată pentru multe decenii doar băieţilor. Ele smulgeau, odinioară, priviri furişate ale celor prea timizi, oftaturi, poeme de amor sau declaraţii înfocate din partea curajoșilor. Acum, stârnesc altfel de oftaturi ; n-avem însă curajul să spunem adevărul.

– Vai dragă, dar ce bine arăţi! Nu te-ai schimbat aproape deloc în aceşti ani. Cum, eşti bunică? Nu se poate, nu te cred, aproape că nu te deosebesc de fiica ta!

Înveşmântate în toalete bine studiate, dichisite în pas cu moda, ele chicotesc încântate de omagiile noastre, săltându-şi piepturile generoase şi rotindu-şi ochii intens rimelaţi.

Luăm loc pe scaunele din amfiteatru, pe ecran se proiectează imagini alb-negru sau color, se strigă catalogul, fiecare deapănă crâmpeie din viaţă, se laudă cu meseria sau familia sa, iar mai târziu, în sală apar figuri plictisite sau moţăind de-a binelea. În final, se termină acest curs aniversar, se fac poze de grup în faţa liceului şi ne dăm întâlnire pe seară, la petrecerea de rigoare. Căldură mare, transpiraţia curge din belşug, ne retragem toropiţi spre colţuri umbroase şi mai răcoroase.

Vine şi amurgul târziu de solstiţiu de vară şi, după o minuţioasă şi atentă pregătire a toaletei feminine, ne pornim spre local: eu, purtând doar o simplă cămaşă de vară, în timp ce soaţa mea părea reprezentanta unei case de modă. La intrare, tradiţionalul păhărel de ţuică, aceleaşi îmbrăţişări şi aprecieri din cursul dimineţii. Ne aşezăm la masă, aşteptând bucatele.

Climatizarea face ca aerul dinăuntru să fie acceptabil, dar odată ieşit pe holuri sau pe terase, valuri fierbinţi îţi opăresc obrajii. N-am încotro, sunt nevoit ca, din când în când, să mă deplasez şi să fac băi de abur. Mă opresc în holul mare de la intrare pentru a mă obişnui cu ameţeala. Lângă mine se înfiripă o umbră, fata morgana în atmosfera incendiară. N-o bag în seamă, convins că am vedenii, dar năluca prinde a se întrupa şi, mai ales, capătă glas, devenind deosebit de aderentă:

– Bună, ce faci?

– Bine, uite şi eu pe aici, răspund automat, încercând să identific personajul din faţa mea.

Mi-e imposibil. N-a fost în clasă cu mine şi nici ecuson nu poartă.

– La ce te uiţi? mă asaltează din nou colegul, fixându-mă atent cu privirile.

– La nimic.

– Ba te uiţi la papionul meu roşu!

– Ba nu.

– Ba da.

– Nu, mă uit la afişul ăsta cu revederea promoţiei de acum 45 de ani, care se desfăşoară într-o altă sală, caut eu o scăpare.

La drept vorbind, dacă nu mi-ar fi atras atenţia aşa de imperativ, nici n-aş fi observat că are papion şi mai ales, unul roşu. Ochii săi continuă să mă sfredelească fără jenă; încerc să privesc peste el, în depărtări. Nu mai fac efortul de a-mi aminti despre cine e vorba.

– Acum am picat şi noi, reia el discuţia, neslăbindu-mă din prinsoarea vizuală.

– De unde?

– De la o altă întâlnire. A soţiei. A terminat pielărie-încălţăminte.

– Da, bine.

– Nu cred că ştii ce-i aia.

– Papuci?

– Era la Facultatea de Textile, aşa se numea pe vremea aia.

– Când a fost?

– Acum.

– Absolvirea?

– Nu, întâlnirea.

– Eu mă refeream la anul în care a terminat facultatea.

– Aaaa, 1988.

– Nu se poate.

– De ce?

– Pentru că atunci am absolvit eu facultatea.

– Adevărat?

– Ştii, 9 luni de armată, plus 6 ani de studii fac 1988.

– Ai rămas repetent?

– Nu, am făcut medicina.

– Aşa, înseamnă că ai dreptate. Pesemne că era în 1989.

– Neapărat.

Se instalează câteva clipe de linişte între noi, dar nimeni n-are chef să le tulbure. Mintea-mi pluteşte înceţoşată, prea leneşă pentru a lua iniţiative. Armistiţiul este încălcat de apariţia consoartei sale, o faţă spălăcită, pe care o uiţi de îndată ce ai zărit-o.

– Uite, dragă, el e colegul meu de liceu. L-am prins aici, pe hol. I-am spus de noi.

– Mă bucur, gângureşte ea, întinzându-mi o mână rece şi asudată. Eu o strâng bărbăteşte, încercând să îngaim câteva cuvinte de politeţe.

– Ştie şi când ai terminat tu, în ’89.

– Ba nu, eu am terminat în 1988.

– Sigur?

– Sigur, iubiţel, cum ai putut uita?!

– Da? Înseamnă că aţi fost colegi.

– Posibil, parcă îmi e cunoscută de undeva figura lui.

– Eu nu-mi aduc aminte, deşi aveţi o faţă atât de interesantă. Nu pot să-mi iert această scăpare.

– Îmi admira minunatul meu papion roşu.

– Ba nu.

– Ba da. Toată lumea mi-l admiră.

– Of, Doamne, dar ce-ai păţit? Uite cum arată papionul acum, desfăcut tot. De asta privesc toţi la tine. Hai cu mine să ţi-l aranjez.

Îl trage de mână şi apoi, se îndreaptă către mine.

– Poate ne revedem la 30 de ani de la terminarea facultăţii.

– Totul este posibil, deşi nu prea cred, admit eu complet dezorientat, rămas singur în hol.

Mai trec câteva minute de buimăceală. Eu rămân, în cotinuare, ca un obelisc în mijlocul holului.

– Bună, ce faci?

Tresar violent. Nu se poate, nu din nou. Mă întorc alene, gata să suport cu stoicism un nou atac. O altă umbră se ițește în faţa mea.

– Oh, scuză-mă, te-am confundat cu un alt coleg. Semeni atât de bine cu el. Tot cu părul alb, tot cu burtă.

– Îmi pare rău!

– Nu e nicio problemă. Mă bucur oricum să te revăd. În ce clasă ai fost?

– În A.

– Ia te uită, eu am fost în C. De asta nu te mai ţin minte.

Nu am nici cea mai mică dorinţă să conversez cu el, aşa că o nouă pace se instalează între noi. Interlocutorul meu este vesel, cu un pahar de vin în mână şi amator de discuţii. Oare de ce nu poartă oamenii aştia ecusoane? Au impresia că trebuie să-i cunosc chiar pe toţi? De fapt, nici eu nu port.

– De ce te uiţi aşa la mine?

– Ba nu mă uit.

– Ba da.

– Ba nu, tu n-ai papion.

– Ce contează papionul?

– Unul roşu.

– Eu n-am purtat în viaţa mea papion. Şi mai am un an până să ies la pensie.

– Așa? Eu mai am ceva.

– Cât?

– 12.

– Nu se poate. Dar în ce domeniu lucrezi?

– Medical.

– Şi voi ieşiţi la pensie la 75 de ani?

– Nu, ca tot omul muncitor, la 65.

– Păi atunci, nu iese socoteala şi eu mă pricep la matematică.

– Ba iese.

Rămâne în cumpănă, refăcând calculele în gând. Eu nu-mi bat capul cu problemele lui şi îmi rotesc privirile în jur, evitând să le mai aţintesc spre o altă persoană apărută, eventual, pe-acolo. Ochii îmi rămân pironiţi pe afişul simplu, scris la calculator: „Revederea după 45 de ani de la terminarea Liceului Internat „C. Negruzzi” are loc la etajul al doilea”. E scânteia care-mi dinamitează circuitele neuronale şi aduce rezolvarea ecuaţiei cu două necunoscute: x – y = 10.

– Când ai terminat? îl întreb eu.

– Cum adică? În ’71; ce, ai început deja să-ţi pierzi memoria?

– Eu n-am terminat în ’71, ci în ’81.

– Atunci, ce cauţi aici?

– Avem şi noi petrecerea noastră, în sala de jos.

– Aşa? Ia uite, dom’le, ce chestie! Nu mi-aş fi închipuit. Cum s-au potrivit două generaţii. Deci şi voi sărbătoriţi. Da’ ştii ceva, hai cu mine până sus, să cinsteşti şi cu noi un păhărel.

Omul e binedispus şi, pentru moment, sunt tentat să dau curs invitaţiei. Ar fi ca o călătorie în timp, să văd cum aş arăta peste un deceniu. Renunţ însă repede, prefer să rămân în timpul meu, nu mă grăbesc să îmbătrânesc. Mă mulţumesc cu mine aşa cum arăt acum, îmi plac colegii mei, chiar dacă par mai tomnatici şi mai ales, amintirile noastre atât de frumoase.

– Mulţumesc, dar nu pot chiar acum!

– Dar când?

– Ştiu şi eu, poate peste 10 ani.

Nu pricepe vorbele mele şi se uită lung la mine, gândindu-se probabil la sănătatea mea mintală.

– Dar poate vii tu la noi.

– Nu pot nici eu. Am mai trecut prin revederea de 35 de ani şi ştiu cum este. Viaţa o trăieşti o singură dată şi de aceea trebuie s-o trăieşti bine din prima. Nu mai ai dreptul la o nouă încercare.

Vorbele lui sunt atât de adevărate şi lasă în urmă unde încărcate de regrete. S-a mistuit în noapte, exact aşa cum a apărut. Am decis amândoi să trăim şi să ne bucurăm de clipele de azi. Mă trezesc şi eu din toropeală şi mă îndrept zorit spre petrecerea aflată în toi, apoi mă arunc cu frenezie în vâltoarea dansului.

Publicat în Cultură, LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente viitoare