Ori de câte ori întâlnesc un neofit care se apropie de scrierile lui Urmuz, îl previn că subiectul este contagios, linia dintre stadiul de urmuzofil și cel de urmuzoman este foarte subțire. (Recunosc, fraza este toxică, ea putând induce tocmai ceea ce aparent încearcă să prevină…) Pe mine nu m-a prevenit nimeni…
Așa am ajuns să mi se pună întrebarea de ce mă preocupă atât de mult Urmuz. Când depistez vreo umbră de ironie în formulare, răspund „la temă”, cu ceva de genul „pentru că paginile bizare sunt un turnesol pentru umor și inteligență” și măcar jumătate dintre curioși se repliază. Când întrebarea vine din curiozitate și interes (sau când mi-o pun eu însumi, pentru că s-a întâmplat și asta!), lucrurile se complică, fiindcă trebuie să elaborez asupra răspunsului. Titlul anterior încearcă să sintetizeze, dar e doar parțial potrivit ca terminologie (paradoxul are o definiție precisă, folosesc aici înțelesul extins, de contrazicere a simțului comun) și doar puțin acoperitor. Paradoxul se asociază cu adâncimea-subtilitatea logică, cu vertijul intelectual, cu ingeniozitatea, dar trebuie neapărat adăugată predispoziția ludică, plăcerea de a imagina lumi „ca și cum ar putea fi”, libertatea semantică, prinsă derutant în corsetul corectitudinii sintactice, umorul de ordin secund, aflat deasupra suprafeței cuvintelor.
Tot ce încerc să sugerez aici poate fi subiect pentru o carte, una ușor în răspăr cu multe dintre cărțile, fie ele deocamdată doar articole care pot fi capitole de carte, care s-au scris despre Urmuz și despre opera sa. Evident, nu mă aventurez atât de departe, propun doar câteva teme de dezbatere. Că opera lui Urmuz este plină de paradoxuri, că aceasta este o paradigmă fertilă în abordarea ei, dovedesc multe scrieri, o fac pe aproape nouă sute de pagini cele două volume ale cărții Urmuz sau Despre paradox de Lucian Costache, Editura Zodia Fecioarei, Pitești, 2020.
O consistentă listă de paradoxuri se poate compila urmărind existența lui Urmuz. „Născut la Curtea de Argeș, a murit la Curtea de Casație” – o replică din piesa Urmuz de Valeriu Butulescu, jucată recent de Teatrul „AL. Davila” din Pitești, în cadrul Anului Urmuz 2023.
Născut Dimitrie Ionescu-Buzău, cu patronimul schimbat la școală de tatăl său în Dumitrescu și-a luat apoi interminabilul nume Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, dar este cunoscut în literatură sub pseudonimul Urmuz, de cinci litere. A pictat, a scris, a compus muzică – nu s-au păstrat decât cele 40-50 de pagini (numite bizare), dar despre aceste pagini s-au scris la fel de multe volume, dacă punem alături și articolele. Și încă se mai scriu. Dar ce pagini! Grăunțe de uraniu, iradiind până departe și durabil în timp.
Cel mai sugestiv le descrie colegul său (alături de George Ciprian) de liceu Vasile Voiculescu: „Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic. Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți”. Venind complet pe neașteptate, într-un context dominat de tradiționalism-semănătorism, influențând avangarda bucureșteană la început doar prin lecturile prin cafenele, pentru colegii de boemă, revendicat de mai toate mișcările secolului, uneori chiar influențându-le, dar nu totdeauna direct – „mișcările își creează predecesorii”, cum spus-a Borges…
În volumul Simpozionului Urmuz 140- 100 de la Curtea de Argeș, martie 2023, există un text de Irma Carranante, Italia, care se întreabă în titlu și răspunde afirmativ în conținut dacă Urmuz nu este și un pionier al postmodernismului – prin personajele sale mecanomorfe (Nicolae Balotă), el poate fi considerat și pionier al trans/postumanismului… Afirmațiile de genul acesta cer o nuanțare: Urmuz era un revoltat, dar nu un revoluționar, el era un clasic, cu un respect total pentru textul scris, nu scotea cuvintele din pălărie pentru a le pune alături într-o poezie dadaistă/avangardistă („rețetele” lui Tristan Tzara și André Breton), el era vădit ironic la adresa avangardelor, pe care bine le știa: „caietul roșu” de la Biblioteca Academiei Române, pregătit se pare în vederea publicării unui volum (dar încă „trudit”, la fel ca ciornele scrierilor găsite de Sașa Pană la mama lui Urmuz, în 1930), are titlul Schițe și nuvele… aproape futuriste. Distanța luată față de futurismul italian este vădită, la fel cum cearșafurile ude care acoperă biblioteca lui Stamate nu sunt un „miticism”, ci o… protecție la piromania, metaforică desigur, a lui Marinetti și a altora care scriau apăsat „Dați foc bibliotecilor!” (și Sașa Pană are asemenea îndemnuri). La fel, finalul antologic din Algazy & Grummer, rețetă pentru a simți în stomac „fiorul literaturii viitorului”, este total opus dicteului automat proslăvit de unele isme ale secolului trecut. Nu detaliez.
Urmuz făcea frondă la adresa frondelor – iar acestea și-l consideră înainte-mergător… Un paradox în plus. Mai găsesc unul, comparabil de generalizat în exegeza de profil, care afirmă că scrierile lui Urmuz sunt umoristice, cu filiația în Caragiale, Creangă, Anton Pann, folclorul românesc. Sugestiv, dar total superficial. Sigur că există o asemenea ascendență, Urmuz era exemplar educat în literatură, mitologie, drept, filosofie, inițiat probabil în ezoterism (Radu Cernătescu), îi admira pe Eminescu și Brâncuși, știa cum merg literele românești și europene, dar a alătura, de pildă, sintagme de „am pus boii în căruță și sacii la jug și am plecat la moară” cu frazele-hibrid (Imre József Balázs, „Hibridități textuale și materiale în operele lui Urmuz”, în volumul citat al Simpozionului) înseamnă a rămâne foarte la suprafața textului. Snoavele folclorice sunt ingenioase, au haz, dar nu au deloc adâncime, cu totul diferit de textele urmuziene, pline de „valente interpretative” (care pot justifica un „delir interpretativ” specific, formulă pe care o folosesc auto-ironic chiar exegeții operei lui Urmuz). Maximum de conținut în minimum de expresie, frază dinspre matematică, deloc dinspre folclor.
Pentru că a venit vorba: s-a spus că Urmuz este absurd, ilogic, paralogic. Iarăși, parțial-grăbit, prea simplu pentru grefierul-scriitor, considerat de unii diletant în ale scrisului, dar de o inteligență și un spirit critic atroce (Carmen D. Blaga, în Urmuz și criza imaginarului european, Hestia, Timișoara, 2005). Urmuz avea logica lui, una extrem de „strânsă” (nu întâmplătoare este apropierea lui de Lewis Carroll): el nu voia să-l amuze pe cititor, ci voia să se amuze el și prietenii lui pe seama cititorului – citat aproximativ dintr-o scrisoare către o misterioasă Domnișoară M, o afirmație deosebit de importantă, o posibilă „cheie” pentru a degusta „paginile bizare” ale lui Urmuz.
Aș mai putea adăuga – și toate acestea pavează drumul de la urmuzofil la urmuzoman (totuși, nimic rău în asta!), clasificare cu care am început, dar trebuie să fii Urmuz pentru a spune mult (și încă ceva pe deasupra…) în cuvinte puține. Rămâne pe altădată – pentru că despre Urmuz abia trebuie să stăm de vorbă (George Pruteanu) și putem face asta trei-patru secole de-acum încolo, dacă nu și mai mult. (Stavros Deligiorgis)
