Primele amintiri cu tatăl meu le am din Cotroceni, strada Dr. Herescu, nr. 4. Intrai în casa frumoasă și mare printr-o boltă de trandafiri. Am stat câţiva ani în acel cartier și, nu știu cum, parcă era tot timpul primăvară. Părinţii mei îmi păreau foarte frumoși. Dimineţile ni le petreceam pe o mică terasă și pentru mine totul era un asalt senzorial fabulos. Acestea îmi sunt amintirile. Sunt prinse culorile dimineţilor, vocea calmă a tatei, foșnetul plopului argintiu din faţa casei. Pe urmă, ne-am mutat în Mântuleasa. Mi-aduc aminte cum a trebuit să reînvăţ în noua casă drumurile spre biroul unde tata scria, spre dormitorul lor, spre camera noastră.Casa era veche și sobră, făcută pentru alte vremuri și alte obiceiuri casnice. Am trăit frumos și acolo, am început școala, ne-am făcut prieteni.
Interesant era felul în care, uneori, casa noastră părea să prindă glas, rezonând într-o cromatică de frecvenţe greu de explicat la vârsta mea de atunci. Plecase tata spre editură și, iată, ceva vibra discret, dar clar în continuare… Armonice grave, sobre, uneori tensionate, dar și note clare de bucurie și detașare, de drag și chef de viaţă. O formidabilă bucurie. După ce nu a mai fost el, nu a mai fost la fel nici casa. Clădirea din strada Pictor Romano Julio nr. 21 a redevenit o simplă locuinţă, fără chef și fără voce. Plimbările cu el erau colosale. Entuziasmante! Tată și fiu discutând cu aer serios chestiuni importante de școală și viaţă, bătând cu pas egal străzile cu reședinţe cochete din cartierul Mântuleasa. Eram total confiscat de importanţa momentului și turuiam încercând să fac pe deşteptul în timp ce el zâmbea din spatele ochelarilor cu lentile groase,mândru, cred eu, de atâta elocvenţă juvenilă. Bineînţeles, din când în când, întrebări bine direcţionate mă făceau să spun și ce n-aș fi vrut să spun… Dar eram fericit că vorbesc cu tata.
Mogoșoaia era alt spaţiu magic. De fapt, când stau să mă gândesc, nu marele Palat Brâncovenesc, cu parcul, cu lacul și cu păunii lui mă impresionau așa de tare… Cel mai transportat eram atunci când intram în misterioasa cameră cu numărul 6. Mirosul de cărţi, de ţigară Kent, biroul cu manuscrisele în lucru, micuţa baie cu aparatele de ras Gillette, patul dublu, jumătate plin cu cărţi și jumătate având încă întipărit pe așternuturi conturul tatei, ceasul de buzunar așezat pe birou, ceas pe care l-am întors până l-am făcut praf … Ei, pentru mine, aceasta era adevărata Ţară a Oglinzilor. Intram întotdeauna cu sfială, exaltat și prudent să nu stric ceva. „Bă, belitule, te bag la beci dacă strici ceva!“, tuna vesel Marin Preda, și noi behăiam amuzaţi de falsa lui asprime. Într-o zi, așa de tare l-am exasperat cu frenezia că am reușit să aduc la viaţă ceea ce până atunci exista doar sub formă de idee pură. Este vorba de pedeapsa supremă cunoscută drept Chelfăneala Veselă. Cum aveam să aflu, în reţeta de bază a acestei Chelfăneli Vesele intrau și vreo cinci curele la fund… Bănuind ce mă așteaptă și mimând inocenţa, am protestat luând-o la goană prin casă. Ne-am învârtit minute bune în jurul mesei din sufragerie, el amuzat, eu nu prea. Într-un final, venindu-mi mintea la cap, am abandonat cursa și mi-am acceptat destinul. Am luat nu cinci, am luat șase curele la fund. Una în plus pentru comportament nedemn pe câmpul de luptă.
Casa, Școala, Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, Vila Scriitorilor de la Neptun, Tante Alice din Bucureștii Noi, guvernanta noastră, unde ședeam atunci când ei erau plecaţi prin alte ţări, cu al ei fabulos bichon, Cici Poco Hazdrubal… Acesta era universul nostru, inocent și echilibrat.
Ei uite că au trecut 100 de ani de la nașterea scriitorului Marin Preda… O sută de ierni și o sută de veri. O sută de călătorii perfecte în jurul Soarelui.. Marin Preda a plecat, dar nu ne-a părăsit niciodată. Atent și prezent, ne observă discret, ascuns în paginile cărţilor sale. Pană la revedere să știi că ne lipsești, Monșer. Ne lipsești cu adevărat.
(text citit în cadrul evenimentului „Centenar Marin Preda”, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 5 august 2022)
