Părinți și copii – trecut și… trecut

Suntem foarte serioși. Riduri de expresie ne decorează frunțile încercate de gânduri, pumnii se strâng a îmbărbătare ori amenințare, tonul grav ne însoțește părerile rostite răspicat despre lucruri de mare importanță. Și nu avem timp de fleacuri. Ne grăbim să rezolvăm, să punem la punct, să bifăm itemi din liste cu multe liniuțe. Și suntem foarte serioși. De glume și poante nu mai avem timp, viața nu e o joacă și noi ne luăm rolul de oameni mari foarte în serios. Am devenit dramatici; poate chiar stupid de dramatici în încercarea noastră de a rezolva în fiecare zi câte o mare dilemă a lumii. Și nu prea ne șade bine încruntarea pe chip.

Spectacolul Părinți și copii de Brian Friel, după romanul lui Turgheniev, în regia lui Vlad Massaci, are îndrăzneala de a nu fi serios-rigid și reverențios-patetic. Adaptarea unui titlu clasic pentru scenă pică de multe ori pe o pantă previzibilă către un tribut melodramatic și demn, dar steril. Propunerea regizorală de la Sala „Ion Caramitru” are, însă, prospețime și o vigoare ce o ține departe de clișeele cu samovare și mese leneșe, cu filosofii de salon. Cheia tragicomică, pe care mizează întreaga structură, funcționează în contrapunct cu mesajul plin de pericol pe care îl conține acest apus decrepit, al unei lumi descompuse pentru a face loc uneia cu mult mai cinice. Aristocrația, cu ticurile ei fanfaronarde, pe care le folosește pentru a  pune la adăpost și tristeți, și superficialități, se întâlnește ochi în ochi cu violența încleștată în brațele ce vor să rupă istoria și tradiția de dragul unei lumi noi pentru care nimeni nu poate fi cu adevărat pregătit niciodată. Atmosfera aparent relaxată, ritmul frumos descris de scenele care au timp să crească și să ne dea voie să vedem și ce e în spatele interacțiunilor formale, îmbinările de acțiuni – cele mai multe inspirate și inedite – punctele de sprijin pe care actorii își construiesc rolurile există din abundență. E validă și are vitalitate această montare ce surprinde prin aerul ireverențios și chiar colocvial.

Pe cât de proaspăt e spiritul intențiilor, pe cât de frumoasă promisiunea, pe atât de stângace e, însă, imaginea de ansamblu mutilată de câteva tușe groase, de prisos și dizarmonice. Pornind de la scenografia căreia nu i se atribuie niciun rol în spectacol, abandonată doar la nivel plastic într-o metaforă căreia doar cu eforturi îi poți găsi sens și până la proiecțiile apărute de nicăieri, tautologice până la Moscova și înapoi. Chipurile lui Lenin, Stalin și Putin sunt un deget în ochi ostentativ, care zgândăre până în nervul optic retina spectatorilor. Oare atât de explicativ-demonstrativ trebuie să fie un final de spectacol după ce timp de trei ore personajele principale expun foarte clar, prin vorbe și prin acțiuni, cine sunt și ce vor? Într-o estetică venită de nicăieri, o imagine scoasă din pălărie și o soluție clișeu pun o ultimă piesă dintr-un alt puzzle și nu aduc nimic în plus. Această inconsistență e cel mai mare dușman al spectacolului care pare că se diluează între intrări și ieșiri din scenă prelungite de trasee mult prea ocolite, printre elemente dintr-un decor frumos, poate, în sine, dar nefolosit deloc de construcția din jurul său. În locul stativelor pentru partituri puteau fi orice alte obiecte, instrumentele muzicale, pe post de ștaif cu patină, în ruginire trebuie interpretate cu indulgență a însemna ceva anume, iar distanțele din scenă se resimt a fi mari cât toată moșia lui Kirsanov.

Realizările actoricești individuale se înscriu în aceeași diagramă inegală; pare aproape deliberată discrepanța dintre partiturile masculine tratate cu ambiții de profunzime și plan interior bogat și cele feminine abia schițate din câteva gesturi exagerate și voințe atrofiate. Andrei Huțuleac (Bazarov) are profunzimea gândului bine controlat și își gradează cu precizie intensitatea discursului. Nesiguranța unui tânăr student supus presiunii de a fi speranța unei generații și încrederea într-un ideal politic asumat drept credo de viață sunt bine echilibrate în debitul verbal și în gesturile economice. Alexandru Potocean (Arcadi) are o energie tonică, pe care o cheltuiește cu lejeritate în gesturi și într-o frazare precipitată, dar menține echilibrul acestui bărbat ale cărui comoditate și educație se confruntă cu timpul care îi cere curaj și sânge rece. Mihai Călin (Kirsanov) a găsit nișa ponderată prin care să exprime lașitatea unui moșier speriat de viitor, care se împiedică de vorbe pentru a amâna dispariția clasei sale sociale. Jovial, stângaci în a fi omul timpului său, cu bune intenții și antrenat să își ascundă sentimentele, nuanțează bogat jocul dublat de un gând interior constant, bine articulat. Richard Bovnoczki (Pavel Patrovici) construiește forma pedantă a unui dandy stupid, cu un suflet prea plin de sentimente pe care le amuțește cu eleganță și cavalerism. Alura sa, cadența rostirii, pauzele care îi demască universul din spatele prestanței, detaliile atent alese pentru a completa tragismul unui personaj aparent stupid și comic sunt bine puse la punct și îi oferă profunzime.

Tomi Cristin (Vasili Ivanici) e departe de a fi credibil; pe umerii săi cade responsabilitatea unui viraj brusc pe care mizează reușita finală. Ratează cu mult orice șansă de a emoționa și de a transmite drama unui tată care și-a divinizat băiatul pe care îl pierde pe nedrept. Formal și prea puțin susținut de firul gândurilor pe care doar le rostește, atent la formă și cu prea puțină sinceritate scenică ori carismă, prelungește plicticos și anticlimatic scena de la care începe declinul spectacolului. Crina Semciuc (Ana Odințov) nu stăpânește sensul cuvintelor și frazează mecanic replici lipsite de orice vitalitate, iar personajul rămâne bidimensional ca rândurile de pe un text învățat pe de rost. Măriuca-Serena Bosnea (Caterina) alege să mizeze pe un infantilism demonstrativ strident și crispant, lipsind de feminitate o tânără ce rămâne o caricatură dezarticulată. Emilia Popescu (Prințesa Olga) pare într-un disconfort perpetuu, închistată într-o formă impusă, pe care încearcă să o umple cu umor, dar nu și cu emoție. Cosmina Olariu (Fenicika) e singura actriță care își găsește atât un plan secundar, cât și mijloacele de expresie bine controlate pentru a-l nuanța. Cu autoironie și emoție, are acea măsură caldă a unui rol salvat de generalizare ori bagatelizare.

Părinți și copii, la TNB, e o poveste de demult spusă cu ritmul prezentului, care forțează o punte spre viitor. Cu multe intenții împlinite, cu excese ori limite personale, cu scene emoționante sau demonstrații inutile, multele volute pe care le descrie parcursul acestui spectacol, ce pare expandat pentru a umple o scenă puțin prea pretențioasă, transformă experiența din sala mare a Teatrului Național din București într-o seară ce ar fi meritat a avea un final cu mult mai împlinit.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Cultură
George Stănica

Caracterul intangibil al libertății

Matei Vișniec, Domnul K eliberat/Mr K Released. Roman tradus din limba română în limba engleză de Jozefina Komporaly și publicat de Seagull Books. Recenzia romanului

Cultură
Mihai Buzea

Împrumutul care nu mai poate fi restituit

Iertați‑mă pentru acest titlu de articol! Dacă era după mine, nu‑l scriam niciodată. Dar alternativa ar fi fost „Misterul morții din Strada Lungă sau Cum

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *