Defect profesional sau nu, notez tot felul de idei care-mi trec prin minte în timp ce citesc. Despre cartea cu pricina sau simple asocieri, zicându-mi că e păcat să le uit și că mi-ar putea folosi vreodată în lucrul cu elevii, pe post de iepuraș scos din joben. Cartea o mai găsești, dar impresia, niciodată! Așa că mâzgălesc de zor sau tastez cuvinte-cheie, întrebări, mirări, uneori citate. Mi-a fost la îndemână, așadar, un scriitor pe care îl plac și îl „urmăresc”, ca să-l jefuiesc pe față de o idee care servește perfect scopurilor mele jurnalistice de azi: să intru în „cancelarie” trecând mai întâi prin „bibliotecă”, dar neuitând că sensul ultim al călătoriei se construiește în „sala de clasă”. În spatele acestor metafore „locative” se află trei realități simple: un scriitor israelian pe nume Eshkol Nevo (a fost invitat la FILIT, n-a mai ajuns, dar cărțile sale ne sunt accesibile), un enunț-pretext („Fiecare familie este o planetă în sine, iar uneori e nevoie să te viziteze cineva de pe o altă planetă pentru a înțelege.” – Trei etaje, Humanitas, 2017, p. 172) și o practică menită a-i face pe oamenii școlii, adulți și copii, să ia cunoștință de alte „planete-școli”. Ca în Planeta Mediocrilor a lui Ioan Groșan (departe de mine vreo aluzie la disponibilitățile didactice ale lui ChatGPT, transformat de guvernanți în blajinul Ion).
Cea mai „la modă” activitate de acest tip – deși deloc nouă –, care te face să-ți conștientizezi profilul (al tău, dar mai ales al tipului și al sistemului de educație în interiorul căruia funcționezi) este reprezentată de proiectele Erasmus+, în cadrul cărora am o foarte mică experiență, din care, însă, încerc să extrag un tâlc oarecare. Știu că multă lume – din afară și chiar dinăuntru – le consideră (doar) un prilej de plimbare pentru profesori și pentru elevi. Sunt și plimbări, e drept, însă unele cu sens și cu efecte de durată, mai ales pentru cei (mai) tineri. Să luăm „cazul” pas cu pas, ca la școală!
Să aplic? Să nu aplic? Hai că aplic! Dacă ai norocul ca în școala ta să existe o asemenea oportunitate, o studiezi, reflectezi asupra capacităților proprii, trimiți aplicația și, după ce ai depășit etapa procesului de selecție și te-ai văzut pe lista celor admiși (anonimizată, că doar ne supunem GDPR), începe ceea ce în didactica modernă se numește „negocierea sensului”. Cauți (sau îți este căutat) un „furnizor de formare” adecvat obiectivelor proiectului, acreditat și serios, îi cercetezi referințele și încerci apoi să te plasezi într-o echipă (aici s-ar putea să întâmpini unele dificultăți, pentru că iluziile tale nu sunt și ale altora, iar carisma pe care credeai că o emani nu e vizibilă cu ochiul liber și, mai ales, nu de aproape). Între timp – dacă ai avut șansa ca în perioada școlarității să înveți limba lui Molière și de mult uitata limbă a lui Tolstoi – te întrebi din ce în ce mai dramatic: în ce fel de engleză vei comunica? Asta după ce te asiguri că există în proximitate măcar un vorbitor redutabil de engleză (cazul fericit și ideal), la umbra căruia îți vei hrăni iarba lingvistică. Cu toate acestea, intri într-o necesară alertă și reiei, pentru câteva luni, meditațiile la/în limba lui Shakespeare (ca să închidem onest triunghiul echilateral, zic eu). Constați că nu e deloc ușor, dar e minunat să redevii elev când ești profesor de ceva vreme și să guști toate „deliciile” acestui rol: teme („E prea mult, am serviciu!”), observații („Ți-am spus de o mie de ori…”), minciuni nevinovate („M-a durut capul.”, „Am avut multe teste de corectat.”, „Chiar nu văd sensul acestui exercițiu!”), muștruluieli meritate („În halul acesta nu vei progresa niciodată!”) și încurajări pe toate tonurile posibile („Bravo! Uite că se poate! Fii cu tupeu!”).
Hopa! Dar eu sunt profesor de literatură…! În timp ce te dezmeticești, ușor-ușor, în legătură cu diferența dintre past simple și present perfect simple, ataci frontal problema de fond: engleza e doar decorul, baza este… informatica! Adică evaluarea digitală, dar, ca să ajungi la ea, îți trebuie ceva competențe IT pe care nu ți le-a format nimeni („Trăiască pandemia!”, cum s-ar zice), ceea ce nu înseamnă că bocești sau arăți cu degetul acuzator (stilul consacrat), ci testezi platforme, cauți, întrebi, încerci, greșești și o iei de la capăt. Adică înveți. Îți dai seama că, pe această planetă, „cu filologia dumitale nu faci doi bani” (Camil îmi va ierta parafraza rea), dacă nu știi să o „torni în forma nouă” a educației digitale care, iată, „vinde”. Între timp, afli că cei doi formatori aparțin învățământului universitar și sunt profesori de matematică și de informatică (vai, ăștia sigur nu știu de glumă!). După modelul „o trece ea și asta”, descarci aplicații cu nemiluita, îți faci conturi pentru nenumărate platforme, îi învălui în zâmbete pe colegii de informatică, accesezi tot felul de tutoriale și îți cercetezi cugetul în legătură cu experiența ta în ceea ce se numește „eAssessment”, că doar „Noi suntem români!” și n-o să ne facem de râs.
Dacă n-ajunge, mai rămâne?! Ai aterizat, alături de profesori din vreo alte zece țări, pe o „planetă-școală” extrem de primitoare din punct de vedere turistic, dar aflată în derivă în ceea ce privește educația. La curs, echipa funcționează bine: este vizibilă, eficientă și ascultată. Te adaptezi pe deplin programului. Intri în ritmul grupului mare, de aproape 40 de persoane, și devii, alături de colegii tăi, un nod dintr-o rețea educațională amplă și complicată. Dar mergi într-o zi cu taxiul și șoferul îți povestește că a urmat și el șase luni de universitate, că ar fi vrut să fie profesor, însă și-a abandonat studiile fiindcă trebuie să trăiască „acum”. Nimerești în mijlocul unor ample proteste organizate de sindicatele din educație: oamenii sunt obosiți, hărțuiți legislativ, își simt munca îngrădită și neapreciată la justa ei valoare socială. Vizitezi o școală mare, cu peste 1000 de elevi, și-ți dai seama că pe planeta ta lucrurile nu stau chiar așa de rău cum ți se spune și ți se arată în fiecare zi. Afli de la sursă că nu există profesori suficienți pentru nevoile sistemului, că au început să fie „importați” din alte părți, pentru că presiunea asupra lor este atât de mare, încât tinerii preferă orice altă meserie. Asiști la ore cu 7-8 elevi și te gândești că ai tăi (ai noștri), de acasă, nu sunt atât de slab pregătiți pe cât „scrie la gazeta” online-ului. Dimpotrivă. Vezi în viitor (al tău, dar mai ales al celor mici) și te apucă, din nou, revolta: Ce-aveți, domnule, cu școala?!
Revii pe planeta ta. O găsești încă promițătoare, cu hrană și lumină pentru toată lumea. Solul este în continuare fertil, iar majoritatea lucrătorilor zâmbesc, chiar dacă uneori se clatină. Ce ne facem, însă, cu dăunătorii?!
