Pe diagonala nopții: istorii, culturi, închipuiri (I)

Nu știm dacă e primul miez de noapte al lumii; dar e sigur o beznă atârnândă, bătucită cu înfricoșări. Oriunde ne-am muta, un negru înrăit ne îmbracă de peste tot; sosind, în orice punct, parcă de pretutindeni; până când și necuprinsul lui vrea și el o margine, poate chiar un centru. Și atunci? Ochiul aburit al lunii ridică, prudent, o pleoapă de întuneric. Luată prin surprindere, noaptea se înmănunchează în jurul timidului astru: e cingătoarea lui de umbră. Încingându-l strâns, bezna își ia și ea direcții, pleacă și se întoarce de undeva; și pe cărările ei, istoria ne pătrunde somnul; coborând în noi prin visuri mai mult decât vechi, dinainte de orice presimțire, gând sau reverie. E ca un răsărit de unde, nu se știe, poate din afara Căii Lactee; și presărat printre noi dintr-un înconjur de stea. Noaptea lumii este aceea smulsă din bezna atemporală și obligată să dea piept cu un prim impuls de lumină.

E mult de atunci. Lumea abia mijise. Iar timpul copilărea pe îndelete. Nici omul nu-și depăna încă vremea. Înserarea subția încheieturile peisajului și așa golit de soare. Sfârșeala zilei împingea bezna pe cer. Apoi totul decurgea conform planului. Un aer îndesat atârna de căldura nopții văratice. Furtuna fiind un pic mai încolo, întunericul fierbinte se înăbușea cu frică. Dar noi? Neștiindu-ne preistorici, nu ne ambiționam și nu forțam intrarea în istorie. Respiram ceea ce vedeam, nu ceea ce inhalam. Focul nu ne-a provenit din șotia lui Prometeu. Un trăsnet incendia savana și-i învăța pe oameni să-și prepare cina altfel. Este și motivul din care socializau mai sofisticat, țopăind în jurul flăcărilor. Doar intraseră în posesia cuvântului și-l struneau acum după plac. Și descopereau dialogul și pusul lumii la cale. Ca să poată remarca antropologii britanici „o diferență șocantă între discuțiile din timpul zilei, axate pe colectarea hranei, împărțirea resurselor și alte probleme de ordin economic, și conversațiile din timpul serii, dedicate în primul rând poveștilor, unele despre oameni în viață, unele captivante, ce se transformă cu ușurință în cântece, dansuri și discuții religioase. Noaptea, aproximativ 40% dintre conversații constau în povestiri și alte 40% sunt dedicate miturilor. În timpul zilei, doar foarte puține conțineau povești și nici una mituri” (Edward O. Wilson, Geneza. Originea profundă a societății). Noaptea cu stele e un perete cu mirări, pistruiat cu scame de lumină. Prea o descoasem. Destrămată la încheieturile galaxiei, nu ne mai desenează ceea ce vrem. Ochii noștri o diluează. Și dacă noaptea e anemică, atunci și cerul își pierde viitorul.

Întunericul se cațără pe cer. Și nepătrunsul lui cioplește clipitul fiecărei stele; culege din pâlpâirea lor câte un ciob de soare până când deșteptătorul hotărăște vestejirea nopții; care nu își vede totdeauna de treabă, fiind pusă uneori pe rele. Are grijă ca fiecare să aibă un Ghetzimani al său; un „demon mărunt” al șovăielii. Sărutul lui Iuda e un vârf de noapte într-un adânc de lumină; un petic de amurg pe o amiază nesfârșită. E o trădare prin care se declanșează Calvarul; și Universul își reia povestea de la originile sale biblice, când întunericul care preceda Fiat Lux-ul era un campion al mai nimicului: „vid și mortifer” după formula lui Michel Pastoureau (Negru. Istoria unei culori). Important nu este că într-o epocă oarecare se prefera o anumită culoare; mai pragmatic e să depistăm cu ce altă nuanță intra favorita în antiteză. Nici atemporala beznă vetero-testamentară și nici „materiile întunecate” ale astrofizicii nu controlează noaptea, cu eternele ei năbădăi: „Nici Biblia, nici astrofizica nu dețin monopolul unei asemenea imagini. Majoritatea mitologiilor o solicită și ele pentru a relata sau pentru a explica nașterea lumii: la început era noapte, imensa noapte a originilor, și abia ieșind din beznă viața a putut căpăta formă. De exemplu, mitologia greacă face din Nyx, zeița nopții, fiica lui Chaos, vidul primordial, și mama a lui Uranus și Gaia, cerul și pământul. Locuința sa se află într-o peșteră situată în Extremul Occident; ea se retrage într-acolo pe durata zilei, apoi de aici parcurge cerul îmbrăcată în negru, urcată pe un car tras de patru cai de aceeași culoare. În unele tradiții, este înzestrată cu aripi negre; în altele, are un aspect sumbru atât de îngrozitor, încât îl înspăimântă până și pe Zeus. În epoca arhaică, pretutindeni în Grecia, i se aduc sacrificii sub formă de oi sau de miei în întregime negri. În afara cerului și pământului, Nyx, zeitate htoniană, a dat naștere unor numeroase entități a căror listă variază în funcție de surse și care sunt toate asociate negrului: somnul, visele, angoasele, secretul, discordia, amărăciunea, bătrânețea, nenorocirea și moartea. Unii autori le prezintă chiar drept fiice ale Nopții pe Furii și Parce, stăpâne al destinului oamenilor, și pe ciudata Nemesis, personificare complexă a răzbunării divine, chemată, să pedepsească crimele și orice ar putea da peste cap ordinea lumii. Principalul său sanctuar se afla la Rhamnonte, un mic orășel din Atica, unde se putea vedea o statuie gigantică a zeiței, sculptată în secolul al V-lea înaintea erei noastre de către marele Fidias dintr-un bloc de marmură neagră” (Michel Pastoureau). Ca zeitate, noaptea e acuzată de exersarea unor atribute care se emancipează de sorgintea lor primară, devenind fenomene de sine stătătoare. Celții aveau și ei propria înserare, Caesar consemnând că ramura lor „franceză”, galii, socoteau timpul după numărul nopților (Jean Chevalier și Alain Geerbrant, Dicționar de simboluri). Din sus-numitul dicționar mai aflăm că, potrivit celților, noaptea era începutul zilei, după cum iarna era începutul anului; de asemenea, numele galic al săptămânii este, din punct de vedere etimologic, opt nopți (wytnos). Noaptea este o rezervație cu germinări, inconștienturi și duplicități: „În mod ciudat, m-am prăbușit în somn ca lovit de bâta unui hoț; chiar bătusem drum lung, sinusurile îmi dădeau bătăi de cap, eram obosit. Dar după câteva minute, m-am trezit; sau, mai degrabă, am intrat într-un soi de sferă aflată între somn și veghe, cu mintea ca un romb de cristal, un instrument suspendat care capta reflecțiile unui vârtej de imagini” (Truman Capote, Muzică pentru cameleoni). Încolăcit pe lujerul luminițelor pioase, clar-obscurul mângâie realul cu amăgiri de picoteală mică: „La altar, o femeie aprinde o lumânare, cu o flacără tremurătoare ca somnul unui duh zbuciumat” (Truman Capote). Așa se joacă unii, de-a ziua-n timpul nopții. În mistica de pe la noi, întunericul omologhează eșecul cunoașterii empirico-analitice; întrezărirea sau intuiția sunt acceptate cu greu ca posibilități de apropiere a divinului: apropiere atât în sensul fizic, de micșorare a distanței față de Creator, cât și în acela ideatic, de însușire a mesajului acestuia. Ușor de spus! Bezna avea, în teologia lui Dionisie pseudo-Areopagitul, sensul de necunoaștere, de ignoranță, de orbire și de neputință de a pătrunde dincolo de lumina increată a divinului. Întunericul nu e, așadar, o culoare, ci doar pigmentul ei.

Potrivit lui Jacques Le Goff, din nevoia de a măsura timpul după jaloane concrete, noaptea era împărțită în durata a trei lumânări (Jacques le Goff, Civilizația Occidentului Medieval). „Noaptea e grea de amenințări și de primejdii în lumea asta, în care lumina artificială este rară (tehnicile iluminatului chiar în timpul zilei nu vor face un pas înainte decât în secolul al XIII-lea cu sticla pentru geamuri) și este primejdioasă, pricinuitoare de vâlvătăi în această lume a lemnului. […] Și această noapte mai este acaparată de cei puternici: lumânările de ceară ale clerului și torțele seniorilor aruncă în umbră bietele opaițe de seu ale poporului. […] Legislația medievală pedepsește cu o strășnicie extraordinară delictele și crimele făptuite noaptea. Noaptea este marea circumstanță agravantă din justiția evului mediu. Dar noaptea este îndeosebi timpul primejdiilor supranaturale. Timpul ispitei, al fantasmelor, al diavolului” (Jacques Le Goff). Potrivit aceluiași Le Goff, noaptea își adjudecă ministerul spaimelor, populând-se cu stafii și scheleți; care îi trezesc pe monahi și îi îndeamnă la spornică rugăciune. Cam așa stau lucrurile dacă e să întocmim un act de acuzare la adresa nopții. E un imperiu al inversului; unde metamorfoza în animal și zborul spre întrunirile nocturne se afirmă cam târziu, dacă ar fi să-l întrebăm pe Carlo Ginzburg (Istorie nocturnă. O interpretare a sabatului). Dar Le Goff nu omite să vadă și partea bună a lucrurilor: trasă la răspundere și dusă până la poarta Raiului, bezna devine simbol al nopții de Crăciun; ba chiar stimulează eforturile de a stabili cu exactitate ora la care venea pe lume pruncul sfânt. Aceeași misiune ziditoare, de îmblânzire a timpurilor și de conciliere a graiurilor, o au și nopțile de Sânziene: „În noaptea aceea a Sfântului Ioan de vară, se schimbă crângul cerului după porunca cea prea înaltă și soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopții a rânduit Dumnezeu un răstimp de liniște, stau în cumpănă toate stihiile, și cerurile cu stele și vânturile, după care dintr-o dată toate purced în scădere. Iarna începe a-și pregăti harmasarii în grajdurile ei din miazănoapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orânduit pace între toate animalele, jigăniile și paserile. Le dă și lumina înțelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai așa cum grăiesc oamenii. Oriunde s-ar afla, toate se strâng în sobor și stau la sfat” (Mihail Sadoveanu, Nopțile de Sânziene, în Opere, vol. 12). Întunericul nu e numai stihial. Este o premisă a echilibrării, a căderii la învoială cu tine și cu ceilalți; e un avocat al drămuirii de sine și al ieșirilor calme din istorie. El diminuează timpul diurn (devenirea) ca-și să crească spațiul nocturn (întinderea). Nu are nimic furtiv, pune ființarea la diminutiv.

(va urma)

Scuptură: Aurel Vlad

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *