Pentru o istorie a literaturii române în imagini

Cine nu cunoaște cele patru fotografii care au fixat, în memoria comunitară, imaginea lui Mihai Eminescu? Prima dintre ele, realizată în 1869, la Praga, de fotograful Jan Tomás, când poetul avea douăzeci de ani, a devenit, în mai mare măsură decât celelalte trei, iconică. În jurul ei s-a cristalizat, de fapt, mitul cultural și identitar al „poetului național”. A doua fotografie, datând din 1878, făcută de Franz Duschek din Bucureşti, cu scopul precis de a-l plasa pe scriitor în tabloul Junimii, este și ea insistent folosită pentru că ne arată un Eminescu matur, stăpân pe proiectele sale și conștient de ceea ce poate. Ultimele două însă sunt rar puse în circulație, în special în lucrările de specialitate: aceea prinsă de Nestor Heck în 1884 la Iaşi indică semnele începutului sfârșitului, pentru ca ultima, din 1887, realizată de Jean Bielig la Botoşani, deși poate e cea mai interesantă ca document de istorie literară, înfățișează ruina unui mare spirit surpat de boală. Tocmai din această pricină în ea nu îl recunoaștem pe Eminescu – „poetul național”. Toate aceste imagini, insistent stilizate, modificate, interpretate în diferite forme de discurs plastic sau cinematografic, au avut un rol esențial în crearea unui simbol cultural și național. Nu știm cum ar fi arătat cultul unui Eminescu lipsit de chip, dar cred că nu greșesc dacă spun că întreaga narațiune identitară, care s-a construit vreme de decenii în jurul operei sale ar fi fost mult mai lipsită de portanță. Oamenii providențiali au nevoie de un chip și, când acesta nu este fixat pentru posteritate, el este inventat. Alexandru cel Mare sau Iisus Hristos sunt primele exemple care îmi vin în minte. 

Înainte de a ne construi o „imagine” a autorului, ca instanță a textului, pornim de la o figură pe care manualele și sintezele de istorie literară ne-o pun la îndemână: știm cum arătau Cantemir, Alecsandri, Creangă, Caragiale, Slavici, Titu Maiorescu și apoi avem nenumărate ipostaze ale modernilor, de la Bacovia și Arghezi, la Sadoveanu și Rebreanu. Pe ele ne sprijinim imaginația, cu ele negociem tonul lecturii. G. Călinescu a înțeles foarte bine importanța acestor documente și în special contribuția lor la receptarea operei, folosindu-le sistematic în istoria lui. 

Confiscarea ideologică a fotografiei

În regimurile totalitare, toate artele, cele cu potențial de reprezentare cu atât mai mult, sunt confiscate de stat, devenind instrumente de propagandă. Fotografia nu mai este o afacere privată și nici o activitate ambulantă lăsată la voia te miri cui. Fotoreporterul este un cronicar vizual oficial, el trebuie să decupeze, să monteze, să însceneze realitatea până ce aceasta seamănă cu aceea plămădită în laboratoarele ideologice. De aceea, imaginile care apar în spațiul public sunt din start oficiale. În anii 1950, intrată sub controlul Partidului Comunist, literatura devine și ea un discurs cvasi-oficial, lemnos, care trebuie să respecte tipologiile, nomenclatorul tematic, viziunea prevăzute de tiparul realismului socialist importat din URSS. Prin urmare, odată cu operele multora dintre clasici și dintre contemporani, sunt eliminate din circuit și imaginile lor, pentru ca altele să le ia locul, în încercarea de a impune o nouă clasă de scriitori, adaptați nevoilor regimului. De aceea, fotografiile scriitorilor din primul deceniu comunist nu sunt spectaculoase, impun un comportament-tip și plasează „inginerul de suflete” în situații-clișeu. Puținele excepții, intrate mai târziu în circuit, provin din arhivele personale ale autorilor. 

Începând cu anii 1960, lucrurile se schimbă: odată cu noua generație, numită ulterior a șaizeciștilor, când realismul socialist este nu doar împins în fundal, ci criticat deschis,  scriitorul devine o figură centrală, realmente reprezentativă nu doar cultural, ci și social și, implicit, politic. Între popularitatea lui Nichita Stănescu și aceea a lui A. Toma sau Dan Deșliu ori între notorietatea lui Marin Preda și aceea a lui V. Em. Galan, de pildă, diferența este cea dintre un scriitor profesionist, foarte bun și un autor angajat, lipsit de orice har. Imaginea publică a scriitorului începe și ea să se modifice. Să punem în oglindă fotografia lui Mihai Beniuc, tronând la Uniunea Scriitorilor și pe aceea a suavei Ana Blandiana, aflată la vârsta mirărilor formulate la „persoana întâia plural”. Este clivajul dintre puterea politică habotnică, lipsită de prestigiu în sine și puterea grației, a fragilității, specifică poeziei.   

Ion Cucu și memoria culturală

Din fericire, această perioadă extraordinară a literaturii noastre și-a găsit martorul și arhivarul în persoana lui Ion Cucu. Începând cu finele anilor 1950, acesta a început să fotografieze scriitori. Inițial accidental, fără sistem, apoi a devenit, treptat, fotograful oficial al scriitorilor, însoțindu-i peste tot, la ședințe, lansări de carte, acordarea unor premii etc. Adesea a pătruns și în spațiul lor intim, a căutat să surprindă personajele de dincolo de prestația publică. Dintre cei câțiva fotografi care au „imortalizat” frecvent scriitorii din timpul comunismului (îi mai amintesc pe Ion Miclea, C. Mierlescu ori Vasile Blendea), Ion Cucu a fost cel mai consecvent, cel mai dedicat. Așa a ajuns să dețină o arhivă de peste 20.000 de cadre, dintre care o treime este cunoscută. Începând cu 1973, începe să țină la revista „Luceafărul”, condusă pe atunci de Ștefan Bănulescu, o rubrică intitulată „O istorie a literaturii române în imagini văzută de Ion Cucu”. Totul a durat douăzeci de ani. Dar Ion Cucu a alimentat și alte rubrici: pagina de arhivă a revistei „România literară”, care continuă și azi. Sau istoriile literaturii semnate de Alex. Ștefănescu (gurile rele au spus că partea cea mai importantă a cărții îi aparține lui Ion Cucu!), Marian Popa, Nicolae Manolescu. Și Dicționarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion și-a extras multe dintre imagini din colecția lui Ion Cucu, așa cum o făcuse și acela al clujenilor, Mircea Zaciu, Aurel Sasu și Ion Pop. Într-un fel, arhiva lui a devenit un bun comun, fără ca numele său să mai însoțească sutele de imagini care circulă. E, pe de o parte, o nedreptate la mijloc, dar e, pe de alta, și semnul unei uriașe reușite. Când opera devine mai cunoscută decât creatorul ei e semn că impactul ei este foarte puternic.

În mod evident, imaginea scriitorilor postbelici s-a fixat în imaginarul nostru prin intermediul fotografiilor realizate de Ion Cucu. Nu e deloc puțin lucru. E chiar o contribuție esențială. Cât de importantă este o astfel de operă? Mai importantă decât suntem în stare să o apreciem, aș spune. Într-un fel, arhiva aceasta dă formă trecutului. Nu îl documentează, ci îl imaginează pentru noi. Ne ajută să-l vizualizăm. Pentru istoria literaturii, clișeele lui Cucu sunt elemente definitorii. 

În primul rând, e vorba de un artist de excepție. Nu e un fotograf ca oricare altul, ci unul care conștientizează perfect ceea ce face. Aflat acolo, printre scriitori, într-o perioadă în care cultura română redevenise literaturo-centrică, în care scriitorul era un idol al forului, Ion Cucu își alege cu multă atenție cadrele, le calculează și declanșează numai atunci când e sigur că a prins în cadru nu o imagine oarecare, ci un personaj. El creează ipostaze exemplare, mărturisește într-un loc, nu fotografiază mecanic oameni: „Nu urmăream obținerea unui document, ci a unui personaj. Pot spune că m-am străduit ca el să umple cu personalitatea lui, câtă e, cadrul de obicei zgârcit al aparatului de fotografiat, de 24 × 35 mm.” Când a început să conștientizeze că arhiva lui alcătuiește o istorie alternativă a literaturii române postbelice, a devenit mai atent la ceea ce are de făcut. Și-a asumat, altfel spus, responsabilitatea.

A „imortaliza” sau a „mortifica” prin fotografie

Fotografia, afirmă Roland Barthes într-o frumoasă carte, La chambre Claire, este tautologică, pentru că ea depinde întotdeauna de referent, nu are o realitate a ei. Pentru ea, continuă semioticianul, o pipă este întotdeauna o pipă și nimic altceva. Da, dar depinde foarte mult de fotograf cum se va păstra în memoria celorlalți această pipă. Și când spun memoria celorlalți, mă gândesc mai ales la aceea reconstituită, a celor care nu au avut acces direct la realitatea conservată în acest fel. Fotografia e un vehicul al memoriei. Și nu numai al memoriei afective, personale, ci mai ales al memoriei colective și al memoriei culturale. Arhiva lui Ion Cucu este parte integrantă din ceea ce păstrăm viu din tradiție și sunt convins că va rămâne un reper fundamental pentru imaginarul și memoria colectivă a celor de mâine. 

Fotograful a înțeles câte ceva și și-a luat rolul în serios. În interviurile cu un cristian mărturisește că nu a vrut niciodată să trădeze „realitatea” celui pe care îl „imortaliza”. De aceea a folosit întotdeauna filmul alb-negru și niciodată nu a recurs la lumina stridentă a blitz-ului. Ca să nu denatureze. Ca să prindă pe microfilm esența personajului. Dar personajele acelea sunt creația lui. E aici un joc echivoc, intens și rafinat între prezent și viitor, dacă ne referim la momentul declanșării diafragmei aparatului, dar care devine unul între prezentul receptării și trecut, dacă ne referim la momentul în care fotografiile alcătuiesc deja imaginea despre ceea ce a fost. Același Roland Barthes intuia că între cel care fotografiază și cel care se lasă fotografiat, că pozează sau e prins în spontaneitatea sa în instantaneu, e un joc insinuant de-a viața și moartea: cel fotografiat e un fel de spectru, un subiect pe cale să devină obiect, care trăiește „o micro-experiență a morții”. „Fotograful o știe bine, continuă Barthes, și el însuși se teme (fie și doar din motive comerciale) de această moarte în care mă îmbălsămează gesturile sale”. Altfel spus, ființa vie devine imagine. Iar imaginea, care are relevanță socială, nu se adresează atât prezentului, cât viitorului. Vizează, deci, un timp al extincției subiectului, o mutare din registrul viului în acela al memoriei. Și, implicit, o transformare a acestuia în obiect.  

Arhiva lui Ion Cucu este principala sursă a memoriei noastre culturale de azi. Ea conține sute și mii de imagini încă inedite, care merită cu prisosință puse în circulație. Și, odată cu această operație de recuperare, redate autorului lor. Care este un creator, nu un simplu arhivar. Nu un „personaj auxiliar” al literaturii (sintagma lui un cristian), ci parte integrantă dintr-o poveste sinuoasă, cea a literaturii române dintre sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 2000. 

Arta portretului

De la G. Călinescu, Arghezi, Zaharia Stancu, Marin preda, Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Mircea Ivănescu, Ana Blandiana, Eugen Simion, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu,  la Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Gabriela Adameșteanu, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Florin Iaru și mai toți optzeciștii, până la Ioan Es. Pop, Radu Aldulescu și douămiiști, cam toți scriitorii români au fost „imortalizați” de Ion Cucu. Mulți dintre ei la vârste diferite, în momente diferite ale vieții lor. Sunt portrete, dar sunt și fotografii de grup, unele martore ale unor momente-cheie din literatura română. 

Încerc mai jos să schițez câteva crochiuri, în intenția de a desluși nu omul obișnuit (nu cred că scriitorii sunt oameni banali, atunci când se manifestă ca atare și banalitatea este înscenată, adecvare la o imagine, la un rol asumat – cazul lui Mircea Ivănescu), ci personajul care a prins în fotografie. Or, acest personaj este creația lui Ion Cucu! 

Răsfoiesc bucuros câteva cadre:

Nichita Stănescu pur, într-o fotografie din 1959, abia ieșit din adolescență, spân, parcă acneic, cu buzele uscate, dar cu o privire limpede, al cărei albastru străbate din alb-negrul imaginii. E prima imagine care mi s-a fixat în memorie, când eram copil, pentru că am găsit-o pe coperta primului volum din Ordinea cuvintelor, pe care am împăcat-o greu cu cele din ultima perioadă, în care apărea buhăit, edentat, cu gura arsă de alcool și cu privirea mată;

Emil Botta, împovărat de insomnie, cocoșat, cu mâinile parcă deformate de artroză, dar de fapt mângâind cine știe ce replică, cu țigara îndesată între degete într-un gest de fumător împătimit, cu privirea ațintită către obiectiv pe sub sprâncenele arcuite, de parcă ar fi fost oprit dintr-o treabă urgentă;

Geo Dumitrescu încă tânăr, în 1968, ferchezuit, cu părul lucios, dat cu briantină, pozând, cu privirea pierdută în depărtări, scrutând poate anii începuturilor, când adunase în jurul revistei „Albatros” o grupare extraordinară, poate cea mai nenorocoasă din istoria literaturii române, și când a scris niște poeme extraordinare, ale căror puritate și frondă nu le va mai atinge după aceea;

Marin Preda, cu un râs deschis, curat, din inimă, amuzându-se parcă de căciula brumărie de astrahan pe care o purta cum numai un țăran știe să o poarte, dar hlizindu-se și de reacția celorlalți. În orice caz, e un Preda încă viguros, stăpân pe el, deschis către ceilalți;

Marin Sorescu cu o claie și o mustață de hippiot, brune, contrastând cu albul cămășii, jucându-l, parcă, pe Iona; 

Mircea Ivănescu îmbătrânit prea devreme (o fi fost vreodată tânăr?), cu părul zburlit comic, cu rama ochelarilor groasă și lentilele de care privirea abia poate trece, dar cu o mină gravă, gânditor, scriind în cap vreun poem cu mopete;

Ana Blandiana – o fetiță suavă, delicată, frumoasă, cu năsucul în vânt, știind însă ce vrea;

Ileana Mălăncioiu, ascunzându-se sub niște ochelari de soare masivi, comentând, comentând, comentând, arătându-și dinții și comentând; 

Emil Brumaru încrucișând un baros cu grebla lui Mircea Nedelciu, într-un decor rustic, unde s-a ascuns Reparata, iubita cu trei sâni;

Cezar Ivănescu, tânăr, proaspăt, plin de Rod, elegant, chiar un pic dandy, aprinzându-și amuzat o țigară fără filtru (nu l-am văzut niciodată altfel decât fumând, cred că fuma și în somn);

Mircea Dinescu, june curat ca lacrima, ciupindu-și buza de jos și privind către gavanosul cu dulceață de zmeură;

Victor Eftimiu bătrân, privind parcă mirat, cu o mutră de clovn, în obiectivul aparatului, nu știm dacă înainte sau înapoi;

Geo Bogza bătrân, dar agil, călărindu-și bicicleta masivă, întors parcă de pe teren, îmbrăcat elegant, purtând cravată, balonzaider și o pălărie cu boruri largi, imperialistă;

Dimitrie Stelaru care pare un domn blazat, un pensionar a cărui viață a curs fără hopuri, luptându-se cumva cu tremurul mâinii ca să-și aprindă țigara, la care nu renunță, ca la un ultim semn al trecutului;

Virgil Mazilescu nedesfigurat de alcool, uitându-se undeva la etaj, ca un copil care a făcut o boacănă și știe că trebuie să dea seama; 

Paul Goma încă tânăr, dar îmbătrânit, cu barba albită, părând un băiat totuși cuminte;

Alexandru Paleologu preocupat, probabil în toiul vreunei ședințe stupide, de altele, fuge în gesturi mici și se ceartă cu cele câteva pete de grăsime de pe lentila ochelarilor, mândru să-și etaleze în acest fel plictiseala;

Matei Călinescu e grav, tuns regulamentar, elegant, are ceva de spus și așteaptă momentul oportun să pună punctul pe i;

Lucian Raicu privește intens, insinuant pe sub sprâncene, refuzându-și parcă un reproș; în alte poze expresia capătă, din cauza sprâncenelor zburlite, ceva mefistofelic: el, cel mai bând dintre toți criticii; 

Eugen Simion serios, elegant, ținând sub braț dosarul literaturii contemporane;

Nicolae Manolescu tânăr, râzând relaxat la o ședință, cu ce-l pot atinge pe el prostiile care se discută acolo?; 

Marin Mincu e tânăr, atletic, dar cu părul de mult albit, îmbrăcat în culori deschise, după moda italiană, se preface că nu observă statuia-nud din curtea Casei Monteoru;

Gabriela Adameșteanu e tânără, frumoasă, ca o actriță care știe că succesul mare va veni odată cu Dimineață pierdută

Mircea Cărtărescu e veșnic tânăr, înfășurat într-o geacă de blugi care în epocă nu e doar o haină, ci un semn al admirației pentru americani, un simptom al postmodernismului, cu o mustață de secol al XIX-lea, care contrastează cu chipul lui încă adolescentin; 

Ștefan Agopian ciufulit, așteptând intrigat să-i apară Manualul întâmplărilor, ca să poată da drumul și celorlalte minunate cărți pe care le are în sertar;

Ioan Es. Pop, de pe vremea Ieudului fără ieșire, tânăr, pozând în demiprofil, cu o coamă leonină și o expresie serioasă, aici viața se bea și moartea se uită;

Radu Aldulescu pierzându-și părul, privind ca din buletin spre un viitor în care va scrie multe romane și va fi un mare prozator;

Emilian Galaicu-Păun, veșnic tânăr și încercat de istorie, cu alura lui de muschetar și/ sau samurai, îmblânzit de omul bun care vrea să-l fotografieze.

Iată, îmi dau seama, tinerețea e una dintre temele fotografiilor lui Ion Cucu. Nimic întâmplător, acesta a vânat debutanții, cu speranța că instantaneele lui vor deveni cândva foarte prețioase. Pe mulți dintre ei i-am citit și le recunosc „imaginea autorului” conturată de text în aceste instantanee și portrete; pe alții i-am cunoscut, cu alții am avut și am șansa să fiu prieten. Constat, deci, că Ion Cucu nu falsează, nu improvizează, îi prinde în portretele sale. Imaginația noastră e alcătuită, ca un uriaș joc de puzzle, din imaginile lui. Mi-a plăcut observația Anei Blandiana, făcută cu prilejul uneia dintre puținele expoziții ale fotografului: „Ceea ce îmi amintesc nu sunt imagini din realitate, ci fotografii ale lui Cucu din realitate. Nu mi-l mai amintesc pe Nichita Stănescu văzut de mine, îmi amintesc cel mult vorbele pe care le-am schimbat cu el, dar știu pe dinafară fotografiile pe care i le-a făcut Ion Cucu și care vor rămâne pentru totdeauna și pentru toată lumea. Prin miile de portrete de scriitori ale fototecii pe care a lăsat-o în urma sa (și pe care sper că Uniunea Scriitorilor o va prelua oficial ca pe o valoare de patrimoniu) Ion Cucu a devenit parte și ctitor al literaturii noastre renăscută în deceniul 6, un adevărat membru al prestigioasei generații 60 pe care a slujit-o și căreia i-a fixat în memoria colectivă imaginea de dincolo de pagină.” Are dreptate, începem să credem ce vedem. Or, trecutul apropiat al literaturii române îl vedem prin obiectivul aparatului de fotografiat al lui Ion Cucu. Un foarte bun artist și un martor-cheie ale uneia dintre cele mai importante etape din literatura română.

Un album organizat ca o istorie în imagini a literaturii române din anii 1960 încoace ar fi nu doar o recuperare meritată de Ion Cucu (și-a dorit-o foarte mult, a lucrat programatic la ea), ci și un act de restituire a unui trecut rămas în mare parte inedit. Să sperăm că prezentul album selectiv va fi în măsură să ne facă să ne dăm seama câtă nevoie avem de valorificarea arhivei lui Ion Cucu!

Textul face parte din prefața la Un album cât o istorie literară (Ion Cucu), proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în curs de apariție la Casa de Pariuri Literare.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *