Peste zona interzisă ‑ Ileana Mălăncioiu

Mi se pare că un cuvânt mare ‑ cum ar fi, de pildă, splendoare ‑ e insuficient pentru a defini o experiență precum cea a poeziei Ilenei Mălăncioiu; de altfel, scriitoarea însăși pare adesea a evita, până la sfidare, această „zonă interzisă” a cuvintelor mari; cu toate că e multă dramă în texte. Și cum s‑ar putea altfel, când nucleul spre care converg alunecoasele împletituri ale poetei pare adesea a fi pur filosofic: filosofia sensibilă și provocatoare a crizei ontologice în care sinele viu îl pune neobosit la îndoială pe sinele mort, și viceversa. „O aventură a sinelui” este, într‑adevăr, poezia Ilenei Mălăncioiu, după cum notează Simona Sora în prefața care completează antologia: un decalog al liricii scriitoarei, expresie atât de blândă a admirației față de „proiectul spiritual” al celor zece volume. „Trebuie să o poți urma pe Ileana Mălăncioiu în toate bolgiile infernale surprinse în cărțile sale, pe toate vârfurile atinse în căutările sale (…) ca să înțelegi drumul de la Pasărea tăiată la Urcarea muntelui” ‑ mai observă autoarea ediției și nu mai lasă loc de îndoială că un cuvânt (cum ar fi, de pildă, splendoare) rămâne cât se poate de mic în fața drumului sinelui acestei poetici. Parcă m‑aș fi temut să rup o frunză/ și am cântat dintr‑un copac întreg Autentică și pulsatilă, intensă, este, de la un capăt la altul, poezia Ilenei Mălăncioiu. E pregnantă mai ales în primele volume impresia că scriitoarea, temându‑se să rupă o frunză, cântă dintr‑un copac întreg; că această persona metapoetică acumulată în spatele versurilor trebuie epuizată abrupt, într‑un gest radical. O ființă alcătuită din tensiune și întrebări fără cale de ieșire (privite ca ultimatumuri existențiale) înțelege să se comunice într‑o primă etapă poetică printr‑o permanentă raportare la exterioritate. Simbolurile, proiecțiile zoomorfice, jocurile de cuvinte, dar și folclorul, descântecul, numeroasele referințe (în poeme precum Dorință, Nașterea Cerbului, care reinterpretează scheme și scenarii lirice ale literaturii române) ‑ toate acestea sunt turnate jucăuș în forme rimate și ritmate, părând a izvorî dintr‑o abstractă conștiință colectivă, arhaică, rustică, dar cât se poate de profundă. „De‑a baba oarba ne jucăm acum,/ Sosește dragostea la ochi legată,/ Mă prinde sprijinind al nopții zid,/ C‑o sărutare ochii mi‑i închid,/ Și trec apoi cu brațele des‑ chise/ Peste șotron în joaca mea nebună/ De parcă am alunecat pe lună”.

Nu știam că sfâșierea se ia

 Pasărea tăiată, Către Ieronim și Inima Reginei sunt volumele în care poeta așază temeliile unei mitologii proprii sfâșietoare: în mijlocul celor mai sincere temeri umane, suferința este resemantizată într‑un dublu fond, asimilând atât simplitatea, cât și marea criză ontologică, filosofică. „Tu Ieronim, ai pierit de cum m‑ai atins,/ Nu știam că sfâșierea se ia. (…) Tu, Ieronim, ai pierit în chiar acea clipă/ În care m‑ai atins, sfâșiată sunt,/ Și e noapte, și, și abur de mort împrejur/ Și de frică trebuie să cânt”.

Poezia Ilenei Mălăncioiu și moartea se urmăresc obsesiv pe parcursul volumelor, apăsând hotărâtor asupra celor două legături pe care le înțeleg ca fiind fundamentale sinelui: dragostea și materia, corporalitatea ‑ ambele, în definitiv, forme de interacțiune cu exteriorul, în plan astral, sau în plan teluric. Iubirea rămâne o emanație a conștiinței folclorice, este un ritual al așteptării, pavând drumul către asimilarea fondului spiritual colectiv: „Dar descânt în gând și descânt plângând/ Și nu înțeleg ce chip și ce nume/ și te‑aștept să vii și mă leg la ochi/ și joc baba oarba singură pe lume”. Corporalitatea, pe de altă parte, este un descântec al neputinței: o primă etapă a conștientizării limitărilor umane de a modela materia („Însă capul moare mai devreme,/ Ca și cum n‑a fost tăiată bine,/ Și să nu zbată trupul singur/ Stau să treacă moartea‑n el prin mine.), urmată de o etapă a obsesiei detașării”.

Nu te apropia, iubitule, la jumătate/ Scara pe care stau este frântă,/ Cântecul care ți se pare că de la mine vine/ Femeia de lângă tine îl cântă

Inima Reginei, volum construit în jurul metaforelor structurale (cetatea, cu zidurile de piatră și scările frânte ce pun demarcații între trupul astral și cel material), se constituie, în mitologia poetică a Ilenei Mălăncioiu, ca moment de cotitură în detașările exersate. Ruptura lăuntrică, disocierea celor două corpuri nu mai este, însă, o constatare înfricoșătoare; dimpotrivă, pare a se transforma într‑o formă de a lua în stăpânire alteritatea: „Pot trăi doar din privirea ta‑ndreptată către mine(…) Și sunt moartă dacă trupul meu de moartă luminează/ Și sunt vie dacă‑ți place chipul meu de fată vie.// (…)// Când se face întuneric pot trăi din umbra ta/ Care umbra mea firavă în tăcere o înghite,/ Pot trăi din însăși umbra aruncată peste lume,/ Numai nu‑ți lua dinspre mine ochiul tău cel bun, iubite”.

Este interesant a observa cultul privirii pe care scriitoarea îl dezvoltă în aceste poeme: indisolubil legată de sincronizarea cu celălalt, apare în două ipostaze‑simbol: pe de o parte, ochiul cel bun al iubitului, blând-dificator, dezvăluitor, iar pe de alta persona însăși, în nesfârșitul joc de‑a baba oarba cu moartea, cu Ieronim și cu sine. Ce mod sublim de a rezuma „îndrăgostirea” pentru ființa prinsă în miezul crizei identitare, ontologice: când numai văzul celuilalt îți poate cuprinde cu lumina lui sufletul suficient de bine.

ci iarăși moartea

În Poezii sunt reactualizate traiectoriile simbolice în jurul cărora poeta își construiește imaginarul‑osul sacru, ca nucleu prin care se realizează nenumăratele tranziții de la spirit la trup, vertebra care dă structură ființei, sacrificiul mielului, șarpele din Eden și pomul interzis ‑ toate acestea rafinează și reafirmă mitologia lirică promisă de Ileana Mălăncioiu încă de la primul volum.

Arată‑mi‑te acum…

Obsesia recognitivă se dizolvă încă o dată în obsesie cognitivă în Ardere de tot; prevalentă e nu atât cunoașterea, cât asimi‑ larea alterității, în timp ce sinele, eul îndelung construit cade într‑un plan secund: „Și totuși cât aș vrea să văd odată un suflet/ să‑l țin în palmă ca pe o pasăre și să zic/ e sufletul omului acela care stă lângă noi sub soare/ și din care mă temeam că n‑a mai rămas nimic.

Am început să aștept, se apropie,/ în vis sufletul face exerciții de ieșire/ din trupul care stă nemișcat

Tensiunea desfacerii dublului este reluată mai așezat în Peste zona interzisă. („Ne bucuram/ de pământul pe care eșuasem/ și de cerul sub care așteptam”). Dacă până aici lirica lansa ecourile unei înțelepciuni disperate, de acum încolo disperarea ființei este, prin ea însăși, înțeleaptă. Suspendarea între teluric și astral, în numele tatălui nostru din cer, și al celui de pe pământ este, în definitiv, o sărbătoare a ego‑ului și a sinelui. Moar‑ tea nu mai este o regină ferecată în cetate, cu atât mai puțin o promisiune abstractă, cum e în primele volume; ci este, mai curând, epuizarea necesară și suficientă a personei, anticipată prin exercițiu și pregătire: „Luasem forma unui fluture,/ zburam peste grădina fermecată,/ ajunsesem din greșeală în fața mâncătorului de fluturi/ și mă rugam înainte de a fi mâncată”. Spre deosebire de animalele‑totem preferate în primele volume, spre deosebire chiar și de pasăre, fluturele este, aici, în fragilitatea și singurătatea sa, cel mai aproape de dezideratul imaginat de scriitoare: „Să mi se ia pentru o vreme trupul,/ să rămân suflet și atât,/ să plâng cum plâng sufletele singure/ când li se face urât”.

Fără să știu trecuse/ lucrul acela groaznic de care mi‑a fost frică

Am simțit că începând de la Sora mea dincolo, poezia Ilenei Mălăncioiu dezvoltă o dimensiune mai aproape de sfera tangibilului, a palpabilului; temerile nu mai sunt drame ontologice, ci griji și suferințe asimilate muritorilor și morții. Moartea însăși iese definitiv din sfera abstractului: dobândește un nume, o formă, o față: cetatea cu ziduri și scări, osul sacru din rai sau omul cu vertebrele sale, cu cerbii, șerpii și șobolanii săi, nu sunt mai departe de salonul în care se chinuie zece femei, la spitalul Filantropia. Este interesant și crucial, tind să cred, acest moment în care o lirică până acum atât de dramatică și de apăsată pe o asemenea taină, în care acest ego care a fantazat doar despre propria moarte se întâlnește cu moartea‑pur‑și‑simplu a cuiva‑pur‑și‑simplu‑drag. Firește, nu este decât una dintre mul‑ tele turnuri surprinzătoare pe care Ileana Mălăncioiu le aduce. Este neobosit versul ei și, cu atât mai mult, este neobosită scriitoarea în a explora zone interzise noi, de la un volum la altul. Dacă în această „aventu‑ ră a sinelui” poeta se reinventează sau nu? ‑ este greu de zis. Ceea ce pot afirma însă, cu certitudine, este că fiecare nouă etapă completează o amplă mitologie personală, edificată în zeci de ani de creație; și a veni dinspre sine înspre literatură (sau dinspre literatură înspre sine ‑ la Ileana Mălăncioiu nu se știe niciodată) cu un asemenea mit îi câștigă posteritatea.

Ilustrație de Dan Perjovschi.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *