Planul B

Apostol, Adriana Apostol! Mi-o amintesc perfect, eram colegi chiar și pe prima pagină de catalog: Apostol, Buciu, Buzea. Ea sus, eu jos. Ca și-n ierarhia clasei. Ca și-n sala de gimnastică: știam să stau în cap și-n mâini, eram maestru la „tumba” și „mersul piticului”, dar față de Adriana eram un zero. Ea făcea gimnastică de performanță, toți o credeau (o credeam, de fapt) următoarea Nadia; Adriana, era un splendid pachet de mușchi subțiri și de articulații supraelastice, iar simțul ei proprioceptiv ne umilea, ne dădea rușine: control perfect. Corpul o asculta, vorba militarilor, „fără murmur și șovăire”, pe când ale noastre? Crimă și pedeapsă! Copii mai împiedicați ca cei din Berceni, de la școala 129, nu cred c-au mai existat undeva pe lume, între sfinții ani 1978 și 1986.

Am revăzut-o pe stradă, cu totul întâmplător, prin 1999, dacă nu mă înșel. Chipul nu i se schimbase deloc, era tot blondă, cu ochi albaștri și gene negre. Expresia, însă, îi era complet diferită: tristețe, renunțare, dezamăgire. Gimnasticii îi sacrificase totul, dar nu devenise o a doua Nadia și nici măcar a o sută una; după Revoluție, prioritățile se schimbaseră, fotbalul devenise rege, gimnastica de performanță nu mai era pe lista noilor stăpâni ai țării, nimeni nu mai voia să bage bani în sporturi „de imagine”, fie ea și imagine națională. La fel ca mulți alții, Adriana fusese scoasă din schemă, i se spusese să se descurce cum poate, să iasă pe piața liberă a muncii. Ieșise, ce era să facă? După ani și ani de zile, reușise cu chiu și vai niște „echivalări” (nu mă întrebați ce sunt alea, că nu știu) și prinsese un post de suplinitoare la o grădiniță; în perspectiva că una dintre educatoarele cu vechime s-ar fi pensionat anticipat, Adriana ar fi putut deveni educatoare „plină” și ar fi avut, în sfârșit, un loc stabil de muncă, o pâine pe masă și o pernă sub cap, n-ar mai fi dormit ca până atunci cu groaza foamei și-a plății întreținerii (rămăsese în apartamentul părinților, n-avusese unde să se ducă). Își jucase viața pe o singură aruncare de zar și pierduse. Nu avusese un plan B. Nu se gândise la asta.

Ajung și la carte, nicio grijă, dar nu înainte de a-i pomeni pe băieții de la Bosquito, pe cei de la culturism și pe cei de la fotbal. Hai, că e simplu: un număr imens de tineri a vrut să reușească altfel decât prin muncă obișnuită. Au vrut să ajungă sus („Room at the Top”) prin muzică sau sport. Și au investit mii sau zeci de mii de zile în asta, zile care tot „de muncă” au fost, adică de autoperfecționare, de împingere a propriilor limite, de efort, da, da, de mare efort! Din care nu le-a ieșit niciun profit pecuniar, sau în orice caz, nu unul din care să poată trăi și nici măcar supraviețui. Nu mai e nimic de adăugat, pentru că versul lui Bosquito face mai mult decât orice cuvânt de-al meu: „Însă bănuțul nu s-a arătat…”

Nu zic că Nick Hornby este un geniu, un maestru, un must-read, un guru, un tătic sau revoluționar al literaturii; nope. Lasă, că d-ăștia-s destui! Paranteză: și mulți, și plicticoși cât cuprinde, dar să nu mai spuneți la nimeni ce-am zis, că se pun maeștrii cu bătaia pe mine; am închis paranteza. Spun atât: nu am citit niciun roman de-al lui care să nu-mi placă. Niciunul! Știți cât de greu e asta?! Știți, sigur că știți, c-altfel nu citeați Timpul… iar dintre toate romanele lui, cel mai mult și mai mult mi-a plăcut A Long Way Down, tradus în română de Irina Negrea (mulțumim, doamnă! Excelentă traducere!) ca „Turnul sinucigașilor”. De ce mi-a plăcut atât de-ngrozitor de mult? Pentru că-i o carte pentru oameni reali, nu o paradă de fală, nu o coadă de păun desfăcută de autor ca să vedem ce deștept e el și să ne minunăm; nu. E un story cu cel puțin trei paliere de lectură, așa cum ar trebui să fie toate romanele de mileniu
trei – dar, din păcate, nu-s.

Zic să rămânem la primul palier, la poveste, la firul roșu al acțiunii. Martin are vreo 55 de ani și a făcut televiziune de când se știe, JJ are 48 și a făcut muzică de mic (chitarist într-o trupă rock), Maureen are 51 și este de profesiune menajeră, dar nu profesează (are motivele ei), iar Jess are 18 și se ocupă cu „învățatul” la liceu, cu băutura și cu bătaia (bate și băieți, și fete, nu face discriminare de gen). O gașcă veselă, după cum se vede. Maureen a făcut sex o singură dată în toată viața ei și din acea bucurie s-a ales cu Matty, un fiu complet handicapat (da’ rău de tot, un fel de autism catatonic, dacă am înțeles bine), care i-a furat întreaga viață („Tot ce-mi doream era să moară Matty”); Martin are doi copii mici și tocmai a ieșit din pușcărie pentru c-a făcut sex c-o minoră în veceul clubului de fițe unde obișnuia să mergă după emisiuni; Jess a început să bea după ce Jen, sora ei adorată și speranța familiei, a dispărut de-acasă (răpită? Asasinată? Fugită-n lume?). Trist, ziceți? Așa vi se pare, că astea trei destine-s frânte, retezate, strivite? Ha! Nu vă pricepeți.

Alesul meu este JJ. American, bisexual, muzician, expat, lucrează ca delivery boy la pizzeria unui arab din Londra, încercând să-și dea seama ce dracu’ s-a întâmplat. Vorba directorului Dumitru (Toma Caragiu) din „Operațiunea Monstru” (filmul): „Unde-am greșit?!”. Din trupa lui de rock („Big Yellow”) s-a ales praful. Din relația lui cu Eddie s-a ales praful, ca și din cea cu Lizzie. Dar mai bine tac și o las pe Jess să-i explice lui JJ ce anume s-a întâmplat: „Credeai că vei ajunge cineva, dar acum e clar c-ai rămas un nimeni. Nu ești atât de talentat pe cât îți închipuiai tu, n-a existat niciun plan B, n-ai niciun fel de aptitudini sau studii, iar acum știi că în următorii 40 – 50 ani nu te mai așteaptă nimic […]. Situația e cam nasoală”.

Ilustrație: Valeriu Mladin

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Print
Cristina-Claudia Ciobotaru

Metamorfozele mefistofelice ale cotidianului

Când citești prozele lui Florin Iaru, e imposibil să nu rămâi șocat și să nu te întrebi încontinuu: cum e posibil așa ceva? Indiferent de

Print
Silviu Romaniuc

Așteptând ca moartea să se întâmple

Publicat la sfârșitul anului 2020 (Polirom), (micro)romanul lui Bogdan Răileanu, Să nu lași moartea să te găsească, propune, la o primă vedere, povestea conceperii baladei

Print
Codrin Dinu Vasiliu

Lecturi de vacanță și post-vacanță

Unul dintre cele mai importante momente de fractură în macro-economia lecturii este reprezentat la noi de începutul școlii. Un început al școlii, cu flori și

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *