Siluete în mișcare. Eseuri despre compozitori români (I)
Pentru secvența a doua din apologia muzicii contemporane, începută prin însemnările din numărul precedent, am ales o mediere salvatoare: cartea unui cunoscător de netăgăduit, compozitorul și muzicologul Dan Dediu. Căci Siluetele în mișcare ale celor 22 de creatori români, selectați de autor din toate generațiile de după 1960, au fost profilate în timp, în urma unor percepții artistice repetate, contactelor umane sensibile. Dar mai ales în virtutea unei aptitudini unice pentru reflecție pătrunzătoare dublată de patima exprimării literare relevante, singulare. Drept mărturie, citez paragraful introductiv: „Orice carte este rezultatul unor întâlniri mai mult sau mai puțin astrale. Cartea pe care o țineți în mână nu face excepție. Ea răsare ca rod al unor reflecții subiective, pritocite în ore de ascultare și meditație, înțelegere și formulare, rafinare și stilizare, pe care autorul rândurilor de față le-a petrecut, în ultimii treizeci de ani, în compania creațiilor muzicale românești”. Dan Dediu se referă la dezbaterile Biroului Secției de muzică simfonică și de cameră a Uniunii Compozitorilor, „o școală de compoziție și de viață în direct” (p.88) la care a participat neîntrerupt din 1994 încoace, alături de făuritorii școlii moderne, de alți creatori cu viziune, îndrăzneală, talent.
Eseurile lui Dan Dediu, supraabundente în idei și imagini literare remarcabile, au o adresabilitate stratificată, într-un torent de mesaje semnificative îndreptate spre toate categoriile de cititori. Interesul muzicienilor avansați este întreținut de privilegierea anumitor aspecte ale gândirii fiecărui creator alături de interpretarea semantică a unor ultime creații – fizionomii reprezentate emblematic în titlurile memorabile. Compozitorii și muzicologii tineri mai pot descoperi imaginea de ansamblu al fiecărui nume, iar relația dintre tehnică, sens și expresie literară elocventă, profesată de Dan Dediu, se poate constitui într-o școală și o sursă fertilă. Chiar autorii portretizați pot rămâne surprinși de relevarea „cotloanelor” minții, de marca lipită imaginii lor. Se regăsește și pătura de intelectuali ne-muzicieni, în virtutea unui atribut esențial al muzicii noi ce s-a reformulat sprijinindu-se pe certitudini matematice, adaptând teorii științifice moderne, idei filosofice, imagini/tehnici din celelalte arte sau extrapolând trăsături ale unor tradiții muzicale cunoscute. Dar și în virtutea deschiderii lui Dan Dediu către zona culturală largă, prezentă constant prin analogiile practicate și punctele de plecare inițiate în dezbaterea ideilor componistice.
Primul capitol – Simfonia a IV-a de George Enescu: istoria unui „Oedipe” simfonic – este prilejuit de reeditarea partiturii, completată și orchestrată de Pascal Bentoiu în 1996. Entuziasmul lui Dan Dediu în descifrarea acestei muzici aproape necunoscute, agerimea observării tuturor reminiscențelor, mai ales a celor oedipiene, sunt molipsitoare, stârnind dorința de (re)ascultare: „curge precum un șuvoi de lavă fierbinte, umplând toate cotloanele percepției cu incandescența ei armonico-melodică” (p. 13). Postarea unei noi imagini enesciene în debutul cărții dezvăluie o anumită strategie. Ni se arată criteriile de alegere a următoarelor portrete: creatorii vizionari care au persuadat mediul muzical românesc, cei cu identitate stilistică și/sau prestigiu internațional notabil, compozitorii-interpreți sau muzicologi au înălțat cunoașterea muzicii românești noi.
Situarea lui Ștefan Niculescu (1927-2008) în fruntea personalităților post-enesciene este de la sine înțeleasă (Ștefan Niculescu sau despre tectonica sufletului). Compozitorul și profesorul a influențat arta multor generații de creatori, emițând modele de gândire cu puternic impact „memetic”. Eterofonia este în centrul discuției – tehnică de suprapunere a melodiei originale cu variantele sale, practică natural-involuntară în vechi tradiții ale globului, inclusiv în folclorul românesc. Prin teoretizarea și aplicarea sa în contextul sonor contemporan de Ștefan Niculescu, eterofonia, subliniază autorul, va deveni o „tehnică virală de scriitură” (p.22), o disidență respectabilă a dogmaticii avangardiste propovăduite la Darmstadt. Sensul muzical încorporat în eterofonie – mecanica trezirii și bucuria găsirii (p.28-29) – pare a fi tangent cu fluxul spiritual religios. În aceeași măsură, estetica artei sale: „muzica lui Ștefan Niculescu poate fi asimilată unei muzici a litosferei, cu vulcani și prăpăstii sonore ce configurează o tectonică a sufletului, o rugăciune împietrită plutind între cer și pământ…” (p. 21).
Eseul dedicat lui Tiberiu Olah (1928- 2002), compozitor de mai largă audiență datorită muzicii de film (cine nu a remarcat plasticitatea coloanei sonore din Mihai Viteazul?) se intitulează misterios: Cu Tiberiu Olah, despre „simfonia presimțirii” și „basul rătăcitor”. Sensul apare în comentariul la Simfonia a III -a Dacă treci râul Selenei. Metamorfoze pe Sonata Lunii (evident, este celebra creație a lui Beethoven). Scrisă în 1989, în pragul postmodernismului, lucrarea transmite un intens sentiment al tragicului. Fragmentările succesive, camuflarea treptată a sursei „apasă asupra acestei muzici precum o presimțire obsedantă ce devine spre finalul simfoniei o realitate aproape insuportabilă…” (p.34). Încărcat de o asemenea imagine poetică, te acordezi mai bine cu sensul olahian.
Cu Aurel Stroe prin cotloanele minții și bizareriile muzicii – eseu morfogenetic – este un celebru studiu al autorului ce se cere recitit în continuare. Pentru muzicieni, nivelul intelectual al lui Stroe (1932-2008), alimentat de fizica lui Ilya Prigogine, matematica lui René Thom și Alexandre Grothendieck, filosofia lui Parmenide și Martin Heidegger, este aproape de neatins. Pentru melomani, muzica sa concepută ca „mediu prin care se exprima gândirea, se formulau în primul rând idei, nu emoții” (p.49) este greu de acceptat. Ascultarea muzicii contemporane necesită alt mecanism psihologic, diferit de percepția subiectivă cu care ne-au obișnuit opusurile clasice. Muzica contemporană cere o percepție pură, preciza Dan Dediu într-un mai vechi eseu (Arta de a asculta troleibuzul sau percepția muzicii contemporane, publicat în volumul de autor Radicalizare și guerrilla, 2004). „Atenția, concentrarea trezvia de care vorbesc isihaștrii, este mijlocul prin care se obține acest tip de percepție pură” – preciza autorul (lucrarea citată, p.152-153). Trezvia este considerată prima calitate a muzicii lui Aurel Stroe, alături de alte trăsături ce compun un adevărat ghid. Un îndreptar ce trebuie urmat cu mintea trează pentru a face pasul următor spre arta celui care a „electrizat” lumea intelectuală europeană.
Și Cu Anatol Vieru, printre meandrele „timpului lung” este un studiu-eseu cu idei originale. Autorul alege să comenteze pe larg problematica timpului, dată fiind atenția acordată de compozitorul însuși. Și nu doar ca tehnică de ordonare a discursului sonor, realizată de Vieru pe baza șirului numerelor prime, asociată cu organizarea etajată a spațiului muzical (în lucrări ce au făcut carieră: Clepsidra I, Clepsidra II, Sita lui Eratostene). În acest eseu, Dan Dediu explică mai multe implicații ale relației timp-sonoritate, plecând de la teoria timpilor istorici a lui Fernand Braudel; „durata scurtă” și „durata lungă”. Teoria se dovedește utilă în pătrunderea nivelului axiologic al judecății: de ce o muzică „expiră”, de ce o alta „crește cu timpul”. De reținut trăsătura unei creații ce se dezvăluie în timp: se cere să aibă o structură enigmatică ce nu poate fi descifrată la prima vedere, dar provoacă dorința înțelegerii. Mutând „timpul lung” în desfășurarea discursului muzical, comentariul pornește de la mărturisirea lui Anatol Vieru: „sentimentul de timp îmi este asociat aceluia de eroziune (citat la p.65). Autorul caută semnificația, concentrându-se asupra câtorva opusuri târzii, cum este Simfonia a VI-a „Exodul”. Concluzia este debusolantă: „Vieru se joacă aici la limita timpului, căci în finalul timpului lung, prin evaporarea conținutului muzical și instaurarea calității temporale slabe pe care am numit-o spleen, se aduce adierea tragicului. Muzica ajunge la cotor.” (p.79) Nu este înlăturată însă posibilitatea de a fi o structură enigmatică a cărui sens se va dezvălui peste timp.
În selecția lui Dan Dediu sunt incluși încă doi compozitori din generația ‘60, Pascal Bentoiu (1927-2016) și Theodor Grigoriu (1926- 2014), care, nefiind profesori, au influențat mai puțin generațiile următoare. Ambii orchestratori de anvergură, ambii cu vocație literară, ambii exersați în arta referențial-sincretică (legată de teatru sau de film), însă total diferiți prin temele abordate. Pascal Bentoiu a fost un universalist, linie susținută nu doar în muzica pură (simfonii, lucrări camerale), ci și în creația de operă (Amorul doctor, Jertfirea Ifigeniei, Hamlet). Dimpotrivă, Theodor Grigoriu s-a atașat „poeticii ethosului românesc”(p.90) (Variațiuni simfonice pe un cântec de Anton Pann, Elegia Pontica, Pastorale și idile transilvane). Prin mijloace diferite, cei doi maeștrii s-au raportat la George Enescu, Bentoiu împlinind enescologia și înmulțind lista creațiilor postume, Grigoriu evocându-l în partituri proprii (Omagiu lui Enescu), continuându-l prin melos și scriitură. Rămâne ca „timpul lung” să funcționeze și pentru opera lor. (Va urma).
